POMUL VIEȚII ȘI POMUL CUNOȘTINȚEI BINELUI ȘI RĂULUI – SF. MAXIM MĂRTURISITORUL

O altfel de tâlcuire

Este mare și negrăită diferență între pomul vieții și cel ce nu este astfel prin faptul că unul se numește al vieții, iar celălalt, nu al vieții, ci al cunoștinței binelui și răului (Cf. Fac. 2, 9.). Căci pomul vieții, numaidecât este făcător al vieții. Iar pomul care nu este al vieții este limpede că este făcător al morții. Căci cel ce nu este făcător al vieții, prin însuși faptul că nu se numește pomul vieții, este limpede că este făcător al morții. Căci nimic altceva nu este potrivnic vieții prin opoziție.

Pomul vieții și ca înțelepciune este foarte diferit de pomul cunoștinței binelui și răului, nefiind și nefiind numit înțelepciune. Căci propriul înțelepciunii este mintea și rațiunea, iar propriul stării potrivnice înțelepciunii prin opoziție este iraționalitatea și simțirea.

Pentru că omul a venit la existență fiind alcătuit din suflet înțelegător și trup simțitor, să zicem, după o interpretare, că mintea sufletului este pomul vieții, întru care este și vistieria înțelepciunii. Iar pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea trupului întru care se află limpede mișcarea iraționalității, de care omul, primind dumnezeiasca poruncă să nu se atingă prin lucrare pentru a o experimenta, nu a păzit-o.

Ambii pomi, potrivit Scripturii, simbolizează mintea și simțirea

Ambii pomi, potrivit Scripturii, simbolizează mintea și simțirea. Ca atare, mintea are putere de a discerne cele inteligibile și cele sensibile, cele vremelnice și cele veșnice. Sau mai bine zis, fiind o putere a sufletului de discernământ, ea convinge sufletul să se atașeze de unele și să se ridice mai presus de altele. Iar simțirea are puterea de discernere a plăcerii și a durerii trupului. Sau mai bine zis, fiind o putere a trupurilor însuflețite și sensibile, le convinge să îmbrățișeze plăcerea și să respingă durerea.

Dacă face numai discernerea sensibilă a trupurilor după plăcere și durere, călcând porunca, omul mănâncă pomul cunoștinței binelui și al răului, adică iraționalitatea cea după simțire. Are numai discernământul propriu trupurilor prin care îmbrățișează plăcerea ca pe un bine și se depărtează de durere ca de un rău. Dacă face numai discernerea inteligibilă care discerne cele vremelnice de cele veșnice, păzind dumnezeiasca poruncă, atunci mănâncă pomul vieții, adică înțelepciunea formată în minte, având numai discernerea proprie sufletului, prin care îmbrățișează cele veșnice ca pe un bine și se depărtează de stricăciunea celor vremelnice ca de un rău.

Binele și răul minții

Binele minții este aplecarea nepătimitoare către Duhul. Iar răul minții este relația pătimașă cu simțirea. Iar binele simțirii este mișcarea pătimașă către trup prin plăcere. Iar răul ei este dispoziția care-i vine ei din lipsirea de plăcere.

Cel ce și-a convins conștiința că răul săvârșit de el este bun prin fire, acesta a întins făptuirea practică precum o mână și a luat pomul vieții în mod vinovat, socotind nemuritor ceea ce este prin fire rău. Pentru aceea, Dumnezeu, punând în mod natural în om mustrarea răului prin conștiință, îl desparte pe el de viață, atâta timp cât alege răul. Pentru ca nu cumva, săvârșind răul, să poată să-și convingă propria conștiință că răul săvârșit este prin fire bun.

(Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele 500 de capete teologice)