STAREȚUL EFREM DE LA VATOPED – RELAȚIA UCENIC – DUHOVNIC. Întregul Interviu acordat Revistei Atitudini

INTERVIU CU GHERONDA EFREM VATOPEDINUL: DESPRE PĂRINȚII DUHOVNICEȘTI ȘI TRADIȚIA PATRISTICĂ DE POVĂȚUIRE ÎN DOBÂNDIREA HARULUI

DESPRE EVLAVIA POPORULUI ROMÂN ȘI REÎNNODAREA TRADIȚIEI PATRISTICE DUPĂ COMUNISM

Preacuvioase părinte stareț, sunteți deja la a treia vizită în țara noastră. Cum vedeți viața duhovnicească în România, după comunism?

Poporul român, așa cum l-am descoperit în urma vizitelor mele recente în România, este unul foarte evlavios și plin de dorire după Dumnezeu, dar are nevoie de „chivernisitori duhovnicești”. Este nevoie ca această evlavie a poporului să fie chivernisită în mod corect de către bătrâni cu autoritate duhovnicească, care să o orienteze într-o direcție mântuitoare și să o curețe de falsele valori care se amestecă cu aceasta. Sf. Paisie Aghioritul obișnuia să se exprime astfel: ,,Să nu fie pagubă în evlavie!”.

Ați intrat în contact, iată, și cu mănăstirile românești, ați ținut o serie de sinaxe în care ați răspuns la multe întrebări ale monahilor și monahiilor…

Monahismul românesc, așa cum l-am perceput, cred că are nevoie de o anumită așezare. Există multe probleme legate de rolurile stareților/starețelor în mănăstiri, legate de relația dintre stareț/stareță și duhovnic. Tradiția monahală spune că starețul sau stareța, în cazul mănăstirilor de maici, are rol de părinte duhovnicesc și maică duhovnicească. Așa spune și Sf. Vasile cel Mare și mulți alți părinți ai Bisericii. Nu este corectă înțelegerea prin care egumenul se ocupă de cele administrative, iar duhovnicul de cele duhovnicești. Nu se poate așa. Înțelegerea asta provoacă mari confuzii. Prezența mai multor duhovnici într-o mănăstire este în sine pricină de dezbinare. Nu se poate ca unii monahi sau monahii dintro obște să spună: „eu sunt al acestuia”, iar alții să zică: „eu sunt al altuia”. Ideea în sine este aducătoare de confuzie chiar dacă părinții duhovnicești nu creează probleme. Faptul în sine este o problemă. Ideal este să existe un singur părinte duhovnic care să colaboreze deplin cu starețul sau stareța.

Am auzit că există situații când preotul slujitor refuză să împărtășească monahi sau mireni din diverse pricini, de ei știute. Eh bine, acest lucru este ridicol. Păi, cine este slujitorul de rând? El vine și face Liturghia, atât. Cum să oprească pe cineva de la Sfânta Împărtășire? Păi, nu el a spus: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă?”. Și atunci cum îi respinge? Hristos cheamă și preotul alungă? Cărui Hristos îi slujesc, oare Celui ce S-a răstignit pentru păcătoși? Și eu, de exemplu, de multe ori sunt preot slujitor și se întâmplă să vină la mănăstire unii mireni despre care știu multe lucruri și le cunosc bine viața și la care îndrăznesc să le spun dinainte să nu se împărtășească pentru că nu sunt pregătiți. Cu toate acestea, atunci când se apropie momentul împărtășirii, îi văd apropiindu-se de Sfântul Potir. Deși le-am spus să nu vină, eu nu am puterea să-i alung de la Sfântul Potir, pentru că mă gândesc că nu vor putea suporta să-i alung în public și atunci îi împărtășesc și îi las în grija Domnului, iar ei își asumă. Nu sunt copii, sunt adulți și conștienți cu „Cine” se împărtășesc. Preotul slujitor nu are treabă cu păcătoșenia celor care se împărtășesc, nici nu se încarcă cu păcatele acestora. Este greșită înțelegerea aceasta și noi în Biserică nu funcționăm pe principiul: „ceea ce crede fiecare”. În Biserică, există o rânduială și fiecare își face datoria după darul și slujirea pe care le-a primit de la Dumnezeu. 

RELAȚIA UCENIC – DUHOVNIC

Ce ați iubit cel mai mult la părintele duhovnicesc al sfinției voastre, Gheronda Iosif Vatopedinul?

Ceea ce am iubit cel mai mult și îl definea pe Gheronda Iosif era dorirea arzătoare și neîntreruptă după Dumnezeu, iubirea sfântă pentru Domnul. Ne spunea: „Înțeleg jertfa martirică a mucenicilor, înțeleg pătimirea sfinților noi, din iubire, înteleg că L-au iubit pe Domnul și au mărturisit pentru El, dar jertfa pe cruce a Mântuitorului, n-o înțeleg. Mă topesc când mă gândesc la această jertfă”.

 

Care trebuie să fie relația dintre ucenic și povățuitorul său duhovnicesc?

Întotdeauna ucenicul trebuie să-și odihnească părintele și atunci când spun să-l odihnească, nu mă refer la odihna sentimentală sau psihologică. A odihni pe starețul tău înseamnă a-i împlini cuvântul și porunca. Mi-amintesc de Sf. Efrem Katunakiotul care primise la un moment dat un ucenic și acesta i-a zis: „Părinte, nădăjduiesc că o să mă odihniți”, iar Sf. Efrem i-a răspuns contrariat: „Să te odihnesc eu pe tine? Sau tu pe mine?”. După o săptămână când am mers din nou în vizită la Gheronda Efrem, mi-a povestit iarăși acea situație: „Auzi, întrebare: să-l odihnesc eu pe el? Se poate așa ceva? Să te odihnesc eu pe tine sau tu pe mine?”… Se pare că l-a surprins mult întrebarea.

SFATURI PENTRU VIAȚA MONAHALĂ

Ce sfat aveți pentru un monah începător?

Monahul trebuie să învețe liniștirea. Trebuie să descopere viața lăuntrică. Trebuie să învețe rugăciunea. Va trebui să înțeleagă că mereu trebuie să se silească pe sine însuși să se roage neîncetat, pe cât este cu putință. Dacă monahul nu înțelege acest lucru și dacă nu construiește o temelie rezistentă în sufletul său, care presupune rugăciunea, nu va spori niciodată. Baza întregii Ortodoxii este rugăciunea. De aceea și Sf. Ap. Pavel ne învață: „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat!”. Nu se poate fără rugăciune neîncetată, mai ales în monahism. Pentru creștini în general, dar mai ales monahul, dacă nu va lucra rugăciunea neîncetată, nu se va despătimi. Acestea trei: tăierea voii, ascultarea și rugăciunea!

Ca monah, dacă ești rânduit la mai multe ascultări și nu îți rămâne timp să mergi la slujbele rânduite de tipicul mănăstiresc sau pentru lectura duhovnicească, cum poți să umpli acest gol?

Atunci când ascultarea nu-ți lasă timp liber, nu te vei păgubi. Să nu cumva să fie nepăsarea sau lipsa ta de căutare, pricina pentru care nu ai timp să lecturezi! Dacă ascultarea te împiedică să te hrănești cu citiri duhovnicești, iarăși nu te vei păgubi. Sf. Maria Egipteanca, unde a văzut în viața ei o carte scrisă? Și cu toate acestea când vorbea cu părintele Zosima, îi dădea pasaje exacte din Sfintele Scripturi. Unde învățase acestea? Unde le-a citit? E limpede că a fost luminată de Duhul Sfânt. Dacă lipsești de la slujbe pentru ascultare, nici așa nu te vei păgubi duhovnicește. Unele ascultări sunt mai solicitante și necesită mai multă responsabilitate cum ar fi bucătarul, trapezarul și multe altele… Aceștia, în timpul slujbei gătesc mâncarea și pregătesc masa. Oare e cu putință să se păgubească? Bineînțeles că nu!

Viața monahală este o viață binecuvântată. Cred că dacă maș fi născut încă o dată, aș fi ales același lucru pentru că am aflat ceva de mare preț. Dumnezeu m-a chemat, iar eu am lăsat lumea și am răspuns chemării lui Dumnezeu fără să fi fost silit de ceva sau cineva. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut monah și că mi-a dat un îndrumător duhovnicesc în persoana lui Gheronda Iosif Vatopedinul, care la rândul său era ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul, un mare sfânt al Bisericii noastre și acest lucru nu este puțin. Când devenim monahi ne bucurăm de o mare binecuvântare, dar în același timp și de o responsabilitate uriașă. Suntem responsabili pentru că am învățat direct de la sursă, având în fața noastră un model viu de la care am învățat cum să ne sfințim, cum să ne luptăm cu patimile și cum să dobândim virtutea.

Și atunci când nu ai un model viu de la care să înveți…?

E o mare binecuvântare să ai un părinte duhovnicesc sfânt, dar în același timp, să știți că Dumnezeu, pentru multa sa iubire de oameni, nu nedreptățește pe nimeni. Și în România, sunt convins că există părinți duhovnicești și virtuoși și vor exista. Nu poți să spui că nu mai sunt oameni virtuoși. Mereu vor exista. Este adevărat că Biserica a suferit mult din cauza comunismului, dar cu toate acestea Sf. Liturghie nu a încetat în România. Întradevăr, sa deteriorat și sa pierdut într-un anumit fel tradiția monahală, dar ușorușor revine și se vede o îmbunătățire a viețuirii monahale, mai ales că în zilele noastre se poate comunica cu ușurință și la distanță, astfel încât în scurt timp poți afla un răspuns duhovnicesc de la celălalt capăt al pământului. Se simte o dorință din ce în ce mai puternică de revenire la un monahism autentic. Se schimbă ușor mentalitatea celor care intră în monahism.

Cum ați trăit despărțirea de părintele duhovnicesc după mutarea lui la Domnul?

Ceea ce nea ajutat foarte mult a fost faptul că înainte să plece la Domnul, părintele Iosif a așezat lucrurile într-o anumită ordine. Deși, părintele conducea mănăstirea în sens duhovnicesc, în scaunul de stareț eram deja ales eu, iar obștea, din fericire era mulțumită și odihnită cu această alegere. Cu toții făceam ascultare de părintele Iosif și obștea și eu, chiar dacă părintele Iosif îmi arăta foarte mult respect și supunere. Obștea era liniștită. Timp de câțiva ani am mers așa, împreună. Eu eram egumen, dar părinte duhovnicesc era în continuare părintele Iosif. Părintele se purta cu foartă multă smerenie cu mine,  însă eu,  deși nu îmi cerea aceasta, simțeam cu toată inima să fac ascultare și săi cer sfat în toate, iar acest lucru s-a întors ca o binecuvântare asupra mănăstirii.

În mănăstirile de maici lucrurile sunt puțin diferite, mai ales atunci când există un părinte duhovnicesc, iar după plecarea lui apare o debusolare și se simte lipsa unei forțe duhovnicești. Cu toate acestea, să știți, Dumnezeu pune mâna Sa și umple golul pentru acele suflete evlavioase care sunt adunate într-o obște de maici. Este adevărat că la început, este nevoie de multă răbdare, până se așează lucrurile.

Care este îndatorirea obștii după plecarea părintelui duhovnicesc?

Datoria este, întâi de toate, să faceți ascultare și să dați atenție cuvântului stareței. Este foarte important să se dea prioritate maicii starețe. Am fost întrebat de către maici, de exemplu, la sinaxa care a avut loc la Mănăstirea Agapia, de cine să asculte mai mult: de stareță sau de părintele duhovnic? Eh bine, eu le-am răspuns simplu prin altă întrebare: „Cine este întronizat într-o mănăstire de maici? Cui se dă toiagul? Cine este pomenit, la ectenii la fiecare slujbă, maica stareță sau duhovnicul?”. Deci, înțelegeți cine trebuie să aibă prioritate? Tradiția monahală dă prioritate maicii starețe și e firesc să fie așa. E adevărat că părintele duhovnic trebuie să susțină obștea, dar întotdeauna din umbră. Niciodată nu trebuie să stea în fața stareței. Aceasta este tradiția monahismului feminin. Așa am moștenit și noi de la părinții noștri. Și eu am în grijă câteva obști de maici, în Grecia. Și obișnuiesc să fac exact după cum v-am spus. Aceasta este linia patristică. E adevărat că maicile ne iubesc și au multă evlavie, dar eu le spun de fiecare dată că stareța trebuie să fie întâi în conștiința lor. Uneori, merg mai rar pentru ca maicile să nu se obișnuiască să aibă două portițe și să alerge când la una, când la cealaltă. Evit uneori să merg tocmai pentru că simt că sufletul lor trebuie să se obișnuiască cu o deschidere față de stareță. Pe mine mă interesează să aibă dragoste între ele. Unitatea trebuie să se formeze în jurul stareței, ea e matca. Nu se poate altfel.

CINE ESTE POVĂȚUITORUL DUHOVNICESC?

Cât de des se spovedesc maicile în Grecia?

Păi, maicile își mărturisesc continuu problemele, frământările și gândurile la maica lor duhovnicească, adică maica stareță, astfel încât se află pe o linie de ascultare. Pentru lucruri mai speciale, mergem și noi periodic. Să nu uitați că marele Atanasie Athonitul a fost ales de Dumnezeu spre a fi povățuitor duhovnicesc multor suflete, deși nu era decât monah. Prin urmare, mărturisirea în monahism nu are legătură cu preoția, ci are legătură în primul rând cu paternitatea duhovnicească. Una este dezlegarea păcatelor și alta este povățuirea duhovnicească. Și una și cealaltă trebuie să se facă în contextul ascultării față de stareț sau stareță. De aceea, la slujba tunderii în monahism, novicele este încredințat povățuitorului său, adică părintelui stareț sau maicii starețe în cazul mănăstirilor de maici și în continuare se spune că în fața ei trebuie să-și deschidă inima. Trebuie să-ți deschizi inima în fața celui ce te ia în grijă. Cum să nu-i spui cele ascunse ale tale? Cum va putea altfel să te ajute? Înainte, în Sf. Munte și nu numai, majoritatea egumenilor erau simpli monahi. Abia începând cu sec. XIX s-au schimbat lucrurile și egumenii au început să fie aleși dintre preoți, dar cred că este greșit ca preoția să devină o condiție pentru povățuirea duhovnicească. Patriarhul monahismului athonit, Sf. Atanasie, era simplu monah și aflăm de la biograful său că: „nimănui nuși descopereau frații, gândurile, decât acestuia”.

De ce există tendința aceasta la maici, ca să se supună cu mai multă ușurință părintelui duhovnic decât maicii duhovnicești?

Nu cred că este mai ușor. Cred că doar este mai convenabil. Maicile simt nevoia întotdeauna să aibă două ieșiri, după interes, dar nu se poate așa. Așa nu dobândim tăierea voii și smerenia. În mod ideal, ar trebui să fie o suprapunere totală a părerii părintelui duhovnic cu cea a maicii starețe.

Și atunci când nu există această suprapunere?

Atunci, obștea va trebui să facă răbdare până când se va ajunge la acest lucru. Iar când va fi aceasta, va hotărî Dumnezeu. Este foarte important ca maica stareță să țină cât mai des sinaxe, mai ales când vorbim despre obști numeroase, astfel încât, în cadrul acestor sinaxe să se producă o comunicare mai strânsă și să se răspundă anumitor frământări.

DESPRE SFINȚENIA PR. DIONISIE IGNAT

Pentru că am început acest interviu cu portretul duhovnicesc al părintelui Ioan de la Colciu vă rugăm, în încheiere, să ne spuneți câteva cuvinte și despre părintele Dionisie Ignat, „fratele geamăn” al părintelui Ioan și părintele său duhovnicesc, care s-a nevoit la Chilia „Sf. Gheorghe” Colciu.

Părintele Dionisie era omul ascultării. Era într-o ascultare desăvârșită față de părinții duhovnicești de la mănăstire. Niciodată nu spunea „nu”. După ce am ajuns stareț, îl spovedeam. Era foarte atent să aibă mereu încuviințarea conducerii mănăstirii, atunci când dorea să iasă din mănăstire. M-a impresionat mult când l-am cunoscut. Venise la mănăstire, la Vatopedi și deși auzisem despre el că este un bătrân plin de har, m-a surprins că în timp ce vorbea cu niște părinți de le noi despre smerenie (pentru că acesta era subiectul lui preferat), s-a simțit în jurul lui o bună mireasmă. Eram 5-6 frați de față și am început să ne întrebăm ce se întâmplă. La sfârșit, i-am făcut metanie și când i-am sărutat mâna am simțit aceeași mireasmă. Mâna lui răspândea mireasmă. Acest lucru l-am simțit de mai multe ori în preajma lui. Spre sfârșitul vieții era orb, deja. Odată am mers la chilia lui să-l văd. Avea chilia undeva la al doilea nivel, dacă putem spune așa, iar dedesubt era grajdul de mulari. Atunci i-am zis: „Gheronda, acum că aveți și alte chilii care au și toaletă, de ce nu vă mutați într-o chilie mai jos ca să nu fie nevoie să urcați, mai ales că sunteți și orb și bolnav?”. Părintele i-a rugat pe toți cei care erau de față să iasă afară, apoi mi-a spus: „Gheronda, nu plec din această chilie, pentru că atunci când am venit ca frate începător, m-a însoțit starețul meu până aici și mi-a zis: «O să stai aici până îți vei da sufletul!». De aceea, nu plec de aici”. Acesta era bătrânul Dionisie, a cărui viață a fost ca o bună mireasmă a lui Hristos. O mireasmă sfințită prin care a slăvit și Sfântul Munte al Athonului, dar și țara care l-a născut. De curând, am fost prezent la deshumarea osemintelor sale, care sunt de culoarea chihlimbarului. În Sfântul Munte tradiția spune că aceasta este culoarea oamenilor care s-au sfințit. După mine, Părintele Dionisie este un mare sfânt și rugăciunile lui, cred că au mare îndrăzneală la Dumnezeu.

 (Interviu realizat de M. Ierusalima, m-rea Paltin)

Interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 78

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura