Sf. Ioan Damaschin – Cuvânt prea-minunat despre Maica Domnului

Genealogia Fecioarei – din seminția lui David

Sfânta și prealăudata Pururea-Fecioară și Născătoare de Dumnezeu Maria fiind mai dinainte hotărâtă (predestinată) prin sfatul preștiutor și mai înainte de veci a lui Dumnezeu, a fost preînchipuită și mai înainte propovăduită de Duhul Sfânt prin diferite imagini și cuvinte ale profeților, în timpul mai dinainte hotărât a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduințelor făcute către acesta; căci spune: S-a jurat Domnul lui David adevărul și nu-l va lepăda: din rodul pântecului tău voi pune pe tronul tău (Ps 131, 11; 2 Rg 7, 12); și iarăși: Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu, că nu voi minți pe David. Sămânța lui rămâne în veac și tronul lui ca soarele înaintea mea și ca luna făcută pentru veșnicie și care este martor credincios în cer (Ps 88, 35-36). Și Isaia: Toiag va răsări din Iesei și floare se va înălța din rădăcina lui (Is 11, 1).

Așadar că Iosif se trage din seminția lui David au arătat precis preasfințiții Evangheliști Matei și Luca: Matei coboară pe Iosif din David prin Solomon (Mt 1, 6-16), iar Luca, prin Natan (Lc 3, 23-31). Amândoi însă au trecut sub tăcere genealogia sfintei Fecioare.

Trebuie să se știe însă că nu era obiceiul la evrei și nici în dumnezeiasca Scriptură să se scrie în genealogie femei; dar era o lege ca să nu se facă căsătorii între seminții diferite (Nm 36, 6-9). Deci Iosif, coborându-se din seminția lui David și drept fiind, căci așa mărturisește despre el dumnezeiasca Evanghelie (Mt 1, 19), nu s-ar fi logodit împotriva legii cu sfânta Fecioară, dacă ea nu cobora din aceeași seminție. Așadar, evangheliștii s-au mulțumit să arate numai linia descendentă a lui Iosif.

Trebuie să se știe și aceasta, și anume că era o lege ca atunci când murea un bărbat fără copii, fratele lui să se căsătorească cu femeia celui răposat și să se ridice sămânța fratelui său (Fc 38, 8; Dt 25,5-6). Deci cel care se năștea era după fire fiul celui de-al doilea, adică al celui care l-a născut; iar după lege a celui răposat.

Părinții Ioachim și Ana

Ioachim deci s-a căsătorit cu cinstita și vrednica de laudă Ana. După cum Ana cea din vechime fiind stearpă a născut pe Samuil prin rugăciune și făgăduință (1 Rg 1, 10-11. 20-21), tot așa și aceasta prin rugăciune și făgăduință către Dumnezeu primește pe Născătoarea de Dumnezeu, ca și în aceasta să nu rămână cu nimic în urma femeilor slăvite. Așadar, harul-căci așa se tălmăcește numele Ana-naște pe Doamna-căci aceasta înseamnă numele Maria-și în adevăr, fiind Maica Creatorului, a ajuns Doamna tuturor făpturilor. Se naște în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor și este adusă la templu.

Sfințită în Sfânta Sfintelor

Apoi, fiind sădită și îngrășată de Duhul în casa lui Dumnezeu ca un măslin încărcat de rod, a ajuns locașul oricărei virtuți, depărtând mintea de orice dorință lumească și trupească, păstrându-și astfel feciorelnic sufletul împreună cu trupul, după cum se cuvenea sânului care avea să primească pe Dumnezeu; căci El, sfânt fiind, Se odihnește întru sfinți (Is 57, 11). Stăruie deci în sfințenie și se arată cu vrednicie templu sfânt și minunat al Preaînaltului Dumnezeu.

Dar pentru că dușmanul mântuirii noastre pândea fecioarele din cauza profeției lui Isaia care spune: Iată fecioara va avea în pântece și va naște fiu și vor numi numele lui Imanuil, care se tălmăcește: Cu noi este Dumnezeu (Is 7, 14), Cel care-i prinde pe cei înțelepți în viclenia lor (Iov 5, 13; 1 Co 3, 19), ca să amăgească pe cel care se îngâmfă totdeauna cu înțelepciunea, tânăra e dată de preoți spre logodnă lui Iosif cartea cea nouă celui care știe carte (Is 29, 11), iar logodna a fost păzitoare a fecioriei și înșelare a celui care pândea fecioarele.

Iar când a venit plinirea vremii (Ga 4, 4) a fost trimis îngerul Domnului la ea binevestiindu-i zămislirea Domnului (Lc 1, 26-38), și așa a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Puterea enipostatică a Tatălui, nu din voința trupului, nici din voința bărbatului (In 1, 13), adică împreunare și sămânță, ci din bunăvoința Tatălui și din conlucrarea Sfântului Duhului.

Și ea a dăruit Creatorului posibilitatea să Se creeze, Făcătorului să Se plăsmuiască, Fiului lui Dumnezeu și lui Dumnezeu să Se întrupeze și să Se facă om din preacuratul și neîntinatul ei trup și sânge, plătind datoria strămoașei; căci așa cum aceea a fost plăsmuită din Adam fără împreunare, tot așa și aceasta a născut pe Noul Adam, Care s-a născut potrivit legii nașterii, dar mai presus de firea nașterii, căci Cel din Tatăl fără mamă Se naște din Mamă fără tată: potrivit legii nașterii, pentru că s-a născut prin femeie; mai presus de firea nașterii, pentru că s-a născut fără Tată; potrivit legii nașterii, pentru că s-a născut la timpul sorocit nașterii-căci se naște când a împlinit nouă luni și trece în a zecea- mai presus de legea nașterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere; fiindcă a aceleia  căreia nu i-a precedat plăcerea nu i-a urmat nici durerea, potrivit cuvintelor profetului: Înainte de a simți dureri, a născut (Is 66, 7); și iarăși: Înainte de a veni vremea durerilor, ea a fugit și a născut băiat (Is 66, 7).

Din ea S-a născut, așadar, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, nu om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat. N-a fost uns profet printr-o lucrare, ci prin prezența deplină a Celui care unge, încât Cel care unge să Se facă om, iar cel care a fost uns să Se facă Dumnezeu nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostasă. Același era atât Cel care unge, Cât și cel care a fost uns ungându-se ca Dumnezeu pe Sine Însuși ca om.

Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? În adevăr, este în sens propriu și real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpânește toate făpturile, fiind roabă și maică a Creatorului. După cum atunci când S-a zămislit Cuvântul a păzit-o fecioară pe aceea care a zămislit, tot așa și atunci când S-a născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea și păstrând-o încuiată ( Iz 44, 2). Zămislirea s-a făcut prin auz, iar nașterea prin ieșirea obișnuită a celor care se nasc, măcar că unii spun povești că s-a născut prin coasta Maicii Domnului; căci nu era cu neputință să treacă prin ușă fără să strice pecețile ei.

Rămâne, așadar, și după naștere fecioară cea Pururea-Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte. Chiar dacă s-a scris: Și nu a cunoscut-o până nu a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut (Mt 1, 25), trebuie să se știe că întâi-născut este cel născut întâiul, chiar dacă ar fi unicul născut: întâi-născut arată că s-a născut întâiul, dar nu indică negreșit și nașterea altora, iar până indică, pe de o parte, sorocul hotărât al unei vremi, dar nu neagă timpul ce urmează după aceasta. Căci zice Domnul: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului (Mt 28, 20); aceasta nu înseamnă că se va despărți după sfârșitul veacului, deoarece dumnezeiescul Apostol zice: Și așa pururea cu Domnul vom fi (1Tes 4, 17), adică după învierea obștească. Căci cum ar fi primit legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu și care a cunoscut minunea din experiența celor care au urmat? Departe fie acest gând! Nu este lucrul unei rațiuni înțelepte de a gândi asemenea lucruri și nici într-un caz de a le face.

Dar însăși fericita, care s-a învrednicit de darurile mai presus de fire, durerile de care a scăpat când a născut le-a suferit în timpul patimii Domnului, suportând sfâșierea inimii din pricina compătimirii de mamă, pentru că vede omorât ca pe un făcător de rele pe Acela pe care Îl știa Dumnezeu prin naștere, și atunci a fost sfâșiată de gânduri ca de o sabie. Acest lucru vor să-l spună cuvintele: Și sabie va trece prin însuși sufletul tău (Lc 2, 35). Dar bucuria învierii, care propovăduiește Dumnezeu pe cel care a murit în trup, preschimbă durerea.