RADU CIUCEANU – PREZENT!

Motto: „Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul”.

 „Mă trag dintr-o stirpe de profesori mari din Craiova”, își începea autobiografia mărturisitorul, istoricul și academicianul, Radu Ciuceanu, într-un interviu acordat revistei Atitudini, în luna septembrie 2020. Membru de onoare al Academiei Române din 2019, distins în 2017 cu Crucea Patriarhală de către Patriarhia Română, prof. dr. Radu Ciuceanu, trecut nu demult la Domnul (12 septembrie a.c.), are un itinerar biografic care impresionează prin puterea de rezistență.

Cele 2000 de pagini ale Memoriilor sale dau mărturie despre lupta marelui istoric cu iureșul vremurilor vitregi pe care le-a trăit cu o incandescență de duh, rar întâlnită. „Autobiografia unui fost deținut politic, poate fi închinare în fața unei troițe sau lespede de mormânt”, consemna Constantin Pompilian, pentru că în fața muntelui de suferință pe care l-au urcat biruitori mărturisitorii din închisori, trăiești același sentiment de prosternare pioasă și de adâncă umilință ca atunci când te închini la locurile sfinte.

EROU DIN FRAGEDĂ TINEREȚE

Originar din părțile Aradului, Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, înființând la doar 19 ani un grup de rezistenţă armată anticomunistă, afiliat ulterior Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă din Oltenia (MNRO) a generalului Iancu Carlaonţ, formată în acea vreme din ofițeri superiori de armată. Depănând firul amintirilor, ilustrul istoric ne mărturisește: „Când am pus mâna pe o armă prima dată, aveam 20 de ani, am simțit în mine ce înseamnă despărțire de ceea ce înseamnă familie, prieteni, colegi, profesori. Rând pe rând, câteva luni, am făcut trageri în muntele Retezat. Eram foarte tânăr, dar Dumnezeu mi-a dat minte, pentru că orice ai face trebuie să ai doi factori în față și în spate. În față, trebuie să fii priceput, loial și trebuie să crezi. În spate e altceva, acolo se adună tot ce ai moștenit, tot ce a spus maică-ta, taică-tău, bunicii, tot ce știi că au făcut înaintașii și tu ai împrumutat sau ai respins. Primești și oferi, aceasta este viața noastră! Nu este numai un datum, ci și o datorie”. Radu Ciuceanu nu va abdica de la această conștiință a responsabilității asumate până la uitarea de sine, nici în anii înnegurați ai detenției sale prin temnițele comuniste.

LUPTA ÎMPOTRIVA UNIUNII SOVIETICE

În 1947, va absolvi Colegiul Naţional „Carol I” din Craiova şi se va înscrie la Facultatea de Medicină. Nu va mai apuca să se bucure de anii studenției din cauza fatidicului an 1948, când se va număra printre zecile de mii de tineri arestați din ordinul Siguranței comuniste. Pe 22 septembrie 1948, Radu Ciuceanu va fi aruncat în spatele gratiilor, fiind condamnat ca șef de lot, alături de generalul Ioan Carlaonţ, la 15 ani de temniţă grea pentru vina de a fi pus bazele „unei organizaţii subversive cu caracter terorist, a achiziţionat armament, muniţie şi explozibil, cu scopul de a înlătura regimul şi de a lupta împotriva Uniunii Sovietice, prin acţiuni de sabotare şi insurecţie”.

Drumul lui spinos prin tenebrele închisorilor comuniste va trece prin penitenciarele Craiova, Piteşti, Jilava, Târgşor, Gherla, Dej şi Văcăreşti. Coborârea în infernul groazei o va trăi în experimentul reeducării diabolice de la Pitești, fiind torturat fără milă de Țurcanu, în camera 4-spital, încă din 30 decembrie 1949. În volumul intitulat Prea mult întuneric, Doamne! al Memoriilor sale, Radu Ciuceanu consemnează cu durere: „Nimeni, peste zeci de ani, pe pământul nostru, nu va dori să-și mai aducă aminte nici de victime, dar nici de călăi, fără să pună în dezbatere specia umană, iar laboratorul Pitești va rămâne însingurat, ca o excrescență a naturii umane, când forțele întunericului, care au existat și vor rămâne cu certitudine, au vrut să-și capete un chip, o exprimare și, pentru o secundă, au triumfat”.

Va ieși cu fruntea sus din ororile piteștene și cu conștiința împăcată că în cumplitele încercări, nu a demascat pe nimeni: „Vă fac o mărturisire: eu nu am divulgat pe nimeni, dar Dumnezeu m-a ajutat atunci când puteam să ajung să pierd controlul pe conștiința mea. La Pitești nu puteai ști, așa cum e maneta la avion, dacă peste o oră sau șapte, peste o zi sau două vei mai putea decola, dacă o să mai poți să te duci sus la Dumnezeu, fără să spui pe cineva, fără să declari ceva, fără să aduci niște oameni din libertate acolo lângă tine. Asta era o problemă pe care ne-o puneam toți cei care intraserăm în lupta anticomunistă cu un crez”.

ÎN GHERLA CEA ÎNGHEȚATĂ

Transferat la Târgșor și apoi la Jilava pentru că în momentul întocmirii actelor, se declarase elev, după câteva luni de tratament mai blând, Radu Ciuceanu va fi zvârlit în morișca demascărilor de la Gherla. Greu încercat de boală, în decembrie 1950 va fi mutat într-o cameră cu muribunzi, de unde va ieși cu viață pentru a fi din nou supus torturilor, în camera 99, începând cu luna mai a anului 1951. Izbăvit de nenumărate ori din gheara morții, Radu Ciuceanu nu poate să nu recunoască intervenția proniatoare a lui Dumnezeu în momentele cruciale ale vieții sale: „Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc sau de şansă, ci doar de Dumnezeu. În iunie 1950 am fost băgat, pentru a nu ştiu câta oară, la reeducare, în faimoasa camera a morţii numărul 99, din penitenciarul Gherla. Nici nu aveai posibilitatea să te sinucizi. Mulţi au încercat, dar erau supravegheaţi zi şi noapte. Şi eu aveam TBC de când ne-au scos odată la -15ºC. Atunci, din 300 de oameni, doar 100 am scăpat”.

Experiența detenției din celularul înghețat de la Gherla va proba atât prezența de netăgăduit a proniei dumnezeiești în viața lui Radu Ciuceanu, cât și puterea uimitoare a unității și solidarității umane: „Afară era frig de crăpau pietrele fără să le auzim și înăuntru, pereții luceau înghețați și ei într-o încăpere de circa 80-90 m². Pentru o noapte, am trecut la măsurile de excepție pe care le luau prizonierii români sau nemți când poposeau noaptea, sub escortă, după dezastrul de la Stalingrad și Cotul Donului. Se adunau în cerc, unul lângă altul, spate în spate, cu grijă pentru cei mai în vârstă, care erau ținuți în mijloc. Din spusele lor, dimineața, primul cerc uman era aproape înghețat. I-am imitat și noi câteva nopți, până când am reușit să încălzim pereții. Pe urmă, după ce am căpătat și tradiționalele pături, obosite și ciuruite de folosire, ne-am adaptat, în pofida unor condiții arctice, uimitor de repede supraviețuirii, iar terciul cald de dimineață căpăta o valoare termică excepțională. Nu pot să uit cum, la numărul de dimineață sau cel de noapte, l-am auzit de câteva ori pe șeful de tură întrebându-ne în batjocură, dacă suntem cu aceleași efective; ba, la un moment dat, un plăvan, înalt, cu o privire tâmpă, pe numele său, Șomlea, zis Cel Tânăr, căci erau doi frați la fel de ticăloși, ne-a somat să scoatem cojoacele ascunse, că nu erau regulamentare. I-am răspuns pe mai multe voci că nu am fi avut nevoie de cojoace, fiincă ne-a încălzit credința în Dumnezeu. De data aceasta, au râs fără să ne înjure!”[1].

Și la Gherla, Dumnezeu nu va întârzia să-și arate „fața, ajutorul și puterea”. Reeducarea exterminatoare a lui Țurcanu se va sfârși odată cu declarațiile lui Vintilă Vais, ajuns în pușcărie din cauza unui conflict cu Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne și având trecere în cadrul Partidului Muncitoresc Român, va urma îndemnul colegului de celulă, Radu Ciuceanu, de a face declarații Securității despre demascările violente de la Gherla. Printr-un ordin venit de la Securitatea din București, la Gherla se va desfășura o anchetă, iar torturile vor lua sfârșit, începând cu luna septembrie a anului 1951.

 NOAPTEA DE ÎNVIERE DE LA VĂCĂREȘTI

Scăpat de Dumnezeu din ecuația morții Pitești-Gherla, Radu Ciuceanu își va continua drumul Crucii în îndepărtata temniță a Dejului: „Primăvara anului 1955 ne-a oferit o surpriză: nelipsitul «bă!», în preambul, urmat de imperativul mai mult decât familiar pentru deținutul politic, ruginit de ani de zile în temniță: «Ia-ți boarfele dacă îți auzi numele și mișcă-te în trap!»”.

În curtea împrejmuită cu un gard înalt a gării din Dej, deținuții proaspăt evacuați din tren, vor trăi un moment care ține de domeniul oniricului: „Ne-am așezat pe jos” – povestește Radu Ciuceanu, în volumul său memorialistic, La taină cu diavolul – „și am început să molfăim pâinea neagră ce ne mai rămăsese. Peste gard au început să fie aruncate, mai întâi, câteva pâini și cornuri, iar pe urmă a urmat o ploaie de alimente, uitate demult de noi. Culmea a reprezentat-o un pachet cu jambon și unul de unt! Reacția milițienilor a fost pe măsura darurilor expediate. S-au întors indiferenți cu spatele ca să păzească intrarea de pe terasament”.

De la Dej, în iunie 1955, Radu Ciuceanu va fi din nou tranferat în întunecatele și umedele hrube ale Jilavei. După câteva luni de grea detenție, găsit bolnav la vizita medicală, va fi urcat în binecunoscuta dubă și transportat la Văcărești. Aici „zilele curgeau ca mărgelele pe ață. Încetul cu încetul în arca lui Noe, înveșmântată în alb, cu un personal sanitar care se adresa cu «domnule», viața începea să intre într-un tipar de mult timp zdrobit și uitat. Iar dacă nu ar fi existat zăbrele la ferestre și numărătoarea invariabilă, dimineața și seara, acompaniată de bătaia fiarelor, am fi zis că suntem reținuți într-un lazaret unde numai accesul afară era interzis”.

La Văcărești, noaptea de înviere din 6 mai 1956 va zgudui adâncul sufletului însetat de cer al lui Radu Ciuceanu, încărcând de sens mântuitor toți anii umbriți de înfricoșătoarea lui suferință: „Sâmbătă noapte, cred că n-a mai închis nimeni ochii, chiar și cei care erau demult străini de miracolul Învierii. Iar când, la miezul nopții, clopotul cel mare al Patriarhiei, însoțit de sunetul a sute de clopote din capitala țării, ne-au vestit și nouă Învierea Domnului, am împărtășit toți senzația – eram aproape de Dealul Patriarhiei – că tot ce se petrecea afară era un eveniment închinat Mântuitorului pentru slava Sa biruitoare asupra morții, dar care ne privea și pe noi, cei întem­nițați, cei care purtaserăm lanțurile, până deunăzi loviți, pălmuiți, scuipați, înjurați și umiliți; iar bubuitul clopotului cel mare era menit să aducă recunoașterea ubi et orbi a acceptării Calvarului, până la ultima picătură de sânge, dacă este închinată Sfintei Treimi și Bisericii Sale. Poate niciodată în viața mea încarcerată, n-am simțit mai puternic revelația divină, prin tăria glasurilor celor peste 200 de clopote ale Bucureștiului!”. Glasul biruinței Învierii Domnului asupra morții va răsuna multă vreme în adâncul inimii sale.

În climatul destins al Văcăreștilor, Radu Ciuceanu va trăi bucuria negrăită a participării la Sf. Liturghie săvârșită în ascuns și se va împărtăși cu Sf. Taine: „Totul, însă, trebuia să se desfășoare în taină, iar partea cea mai importantă a slujbei, Prefacerea, se oficia într-o tăcere solemnă, în care cei care se pregătiseră cu o zi-două de abținere de la apă și mâncare beneficiau de Sfânta Împărtă­șa­nie! Lipseau, însă, potirul aurit și vinul transfi­gu­rat! Mă obișnuisem să aflu că, în lumea subte­ra­nă a Bisericii lui Hristos, exista o circulație se­cretă a Antimisului chiar la proporții minime!”.

PĂTIMIRILE DE LA JILAVA

După doar câteva luni, va fi lipsit de mângâierea slujbelor și a împărtășaniei fiind transferat din nou, în luna mai a anului 1956, la Jilava. „Aici totul parcă încremenise”, își amintește Radu Ciuceanu. „Ceea ce m-a izbit din primii pași, era o liniște stranie, lipsită de acel zumzăit de glasuri pe care îl lăsasem cu un an de zile înainte. Pe loc am avut impresia că mă aflu într-un vast cimitir unde, în spatele ușilor de fier, nu se mai găsea viață”. Vara toridă a anului 1956 va fi una chinuitoare pentru deținuții îngropați în cavoul de la Jilava. Radu Ciuceanu va purta cu demnitate încleștarea nemiloasă cu neputințele trupului său strivit de strânsoarea căldurii sufocante din perimetrul strâmt al celulei: „Vipia de afară începuse să-și facă mendrele încă de la începutul lui Cuptor. Aerul devenise irespirabil, chiar și la 9 metri sub pământ. De aceea, dimineața când cădeau sorții pe noi și eram scoși afară, ne buluceam toți în micul țarc care fusese organizat ad-hoc, având grijă să ne punem ceva pe creștetul capului”.

NEBIRUIT DUPĂ 15 ANI DE PĂTIMIRI

După 15 ani de grele pătimiri în gulagul comunist, periplul carceral al lui Radu Ciuceanu se va încheia odată cu eliberarea sa, în toamna anului 1963. Mărturisitorul Radu Ciuceanu nu se va slobozi, însă, ani mulți de aici înainte, de suferința de a regăsi și de a trăi într-o Românie înrobită în lanțurile minciunii și ale fățărniciei. Șicanat continuu de Securitate după eliberare, va reuși cu multă greutate să se angajeze doar ca muncitor zilier. Întrebat odată de Constantin Pompilian, și el fost deținut politic: „În definitiv, care crezi că au fost dușmanii noștri cei mai de temut?”, răspunsul lui Radu Ciuceanu a fost unul memorabil și tranșant: „Din interior, indiferenții, iar din exterior ideologii. Primii ne-au trădat prin pasivitate și nepăsare, ceilalți prin teroare și crimă”.

În pretinsa libertate de după 1964, Radu Ciuceanu va izbuti să termine Facultatea de Istorie a Universității din București în 1970, iar apoi să se angajeze ca arheolog la Institutul de Arheologie şi ulterior, la Muzeul Național de Istorie şi Arheologie din București. Va fi unul dintre fondatorii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, membru al Academiei Române şi director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, pe care l-a înființat la începutul anilor ’90 cu scopul de a cerceta istoria recentă a României şi a spaţiului est-european. Implicat o vreme în politică, Radu Ciuceanu a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în perioada 1990-1992 şi preşedintele Comisiei Deputaților între anii 2000-2004.

CEI DIN ÎNCHISORI ÎNCHISORI NU TREBUIE CONDAMNAȚI LA UITARE

Preocuparea de suflet a istoricului Radu Ciuceanu va rămâne incontestabil, scrisul. „Pânza neștearsă a amintirilor sale” o va așterne în cele șase volume ale Memoriilor sale: Intrarea în tunel, Potcoava fără noroc, Pecetea diavolului, Prea mult întuneric, Doamne!, La taină cu diavolul și Thalassa, thalassa, thalassa!, sub imperativul datoriei de conștiință că cei cu care a pătimit împreună în închisori nu trebuie condamnați la uitare: „Aș fi vrut să-i îngrop pe toți în adâncul uitării, să le pierd chipul pentru totdeauna. Dar memoria, ca o pasăre neagră, ce mă însoțea pretutindeni, mă avertiza că nu am dreptul să dau uitării victimele, pe martirii de la Pitești, Jilava, Văcărești, Aiud, Gherla, de la Canalul cu cele 48 de lagăre și colonii… și pe toți cei care, sute de mii, s-au împotrivit, în fel și chip, nedreptății și dezumanizării!”.

Călit la școala suferinței, Radu Ciuceanu își va duce cu demnitate până la sfârșitul vieții sale, crucea de creștin, înțelegând că părtășia cu Hristos nu o poți avea decât călcându-I smerit pe urme: „Viața noastră creștină este o viață grea. Te ajută Cerul, dar tu trebuie să te zbați, să desparți răul de bine, lumina de întuneric, și asta este foarte, foarte greu. Trebuie să poți să depui jertfa de sânge, cum spune Evanghelistul, adică suferința. Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire, și apoi de sfințenie, care e sus de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai «băut» vreodată o gură de aer curat, pentru că nu poți ști pentru ce te înalți și unde vrei să ajungi. Restul este fandoseală, ipocrizie”.

Sincer cu sine însuși până în ultima clipă a celor 94 de ani de viață, în ciuda îndelungatelor sale suferințe, Radu Ciuceanu a rămas încrezător în viitorul acestui neam, împărtășindu-ne gândul care l-a însuflețit în toți anii de închisoare, ca un memento mori: „Speranța, care este o virtute creștină, mă face să cred că îi vom supraviețui răului, tot așa după cum am trăit și dispariția monștrilor secolului nostru: Lenin, Stalin, Hitler și câți alții din bestiarul totalitarismului… Ceea ce nu știu este dacă temnița noastră, a zecilor de mii de oameni, a miilor de împușcați, a tineretului chinuit de la Pitești va rămâne, măcar într-un timp mai lung, o lecție pentru cei care vor urma după noi, o pagină de istorie de neîntors și de neuitat”[2].

(a consemnat monahia Gavriila)

[1] Radu Ciuceanu, La taină cu diavolul, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2015, pp. 247-248.

[2] Idem, p. 266.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 77)

Din mărturisirile lui Radu Ciuceanu

 

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura