Eleonora Gafencu s-a mutat la ceruri, alături de fratele ei, Sf. Valeriu

Eleonora Gafencu, sora Sfântului închisorilor, Valeriu Gafencu, a trecut la Domnul la venerabila vârstă de 98 de ani.

Viața ei a fost un model de rezistență împotriva unui regim dictatorial, opresiv, ce i-a prigonit familia și de pe urma căruia a suferit multe suplicii.

Cu inima ei caldă și milostivă, Eleonora nu a deznădăjduit însă niciodată, ci cu multă dârzenie și-a pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, trecând peste toate furtunile vieții. În ultima perioadă a vieții sale a mărturisit sfințenia fratelui ei și a celorlalți martiri și mărturisitori din temnițele comuniste.

Iată câteva cuvinte din multele ei mărturisiri:

Refugiul familiei în perioada comunistă

Ne-am refugiat, tata fiind deportat, mama singură cu ce-a mai rămas din gospodărie pentru că am fost dați afară din casa din Sângerei în timpul ocupației. Ne-au dat o cameră și bucătăria unde fusese Poșta centrală. Noi eram eleve în Bălți la 18 km. de Sângerei. Lumea începuse să se refugieze că rușii veneau de la Stalingrad înapoi. Cam toată lumea înstărită plecase. Eu am zis că trebuie să plecăm și noi pentru că ne deportau dacă mai stăteam. Am lăsat-o pe sora cealaltă pe un pod la ieșirea din Bălți și am plecat cu o ocazie acasă și i-am spus mamei: „Mamă, trebuie să ne refugiem”. Bani nu aveam. Aveam o căruță cu doi cai și un mânz. Eu am crezut că refugiul e până colea și venim înapoi. Am pus patru linguri, patru cuțite, patru furculițe și mașina de cusut, am pus-o în căruță. Vali știa să coase și am zis că la nevoie ne descurcăm. Am pus și saci cu mâncare pentru cai. Vă închipuiți, eu aveam 16 ani, câtă minte aveam la ora aia, iar mama alerga de colo-colo ca să facă rost de ceva bani că nu avea deloc. A vândut câteva oi și ne-a dat bani de cheltuială. A pus mâncare pentru cai în căruță, pentru noi a dovedit să taie niște păsări, a pus o putinică cu brânză și am plecat. Câinele din curte, Haiduc, urla. Unul dintre slujitori ne-a condus până la ieșirea din curte și am plecat mai mult pe jos.

Era martie, ningea de sus, jos, noroi. Așa am ajuns la Bălți unde sora cealaltă ne aștepta pe pod. Am luat-o și am plecat la Iași. Pe drum, caii mureau de greutate. Am ajuns la Iași cu chiu cu vai. Vali venise de la un spectacol. S-a trezit cu noi acolo, murdare de noroi, cu căruța cu cai cu tot. Dimineața, am dus căruța la primărie, am depus-o acolo cu cai cu tot și primăria ne-a repartizat mai departe, în Oltenia, la Grădiște. Acolo ne-au dat o casă care nu era terminată și ne-am stabilit pentru un timp. Toamna, trebuia să continuăm școlile.

În timpul acesta, corespondam cu o prietenă de-a mea din Făgăraș care era stabilită la niște bătrâni al căror băiat era ofițer și a trecut prin comuna noastră. În casa noastră era comandament militar și așa l-am cunoscut că ei s-au oprit câteva zile în Sângerei, după ce s-au luptat cu rușii, comuna fiind în vale, între două dealuri. Pe o parte erau rușii, pe o parte românii cu nemții. Ei s-au luptat deasupra comunei, iar noi ieșiserăm cu flori la biserică care era aproape de casa noastră. Noi am ieșit să-i întâmpinăm pe români. Când colo a început lupta între români și ruși. Atunci am intrat repede într-o pivniță la niște rude care erau cu mulți copii. În lupta aceea, a căzut o bombă peste casa unde eram noi. Toți ne închinam, crezând că s-a terminat. Bomba n-a explodat, dar s-a oprit pe un pat și fiind cu arcuri s-a oprit acolo, iar noi eram în pivniță. Am scăpat cu zile.

URMEAZĂ CONSERVATORUL

Dar să revin la refugiu. Eu aveam de dat un examen la Râmnicu-Vâlcea. Am plecat cu o colegă la examen. Mama a rămas în casa în care eram, să mă aștepte. Vali era refugiată peste un deal că veniseră rușii și devastau casele. Au intrat în casa noastră și mama i-a întâmpinat. Doi-trei ruși au intrat în casa în care locuiam. Au început să caute ce era pe acolo. Au găsit niște cizme frumoase de-ale lui Valeriu pe care le-au luat, haine frumoase de-ale lui, le-au luat și pe alea și au mers mai departe. În casa care era ca un vagon, noi eram în ultima cameră. Ne-au găsit și pe noi, ne-au luat ceasurile de la mână, s-au mulțumit cu asta și au plecat.

După un timp, am închiriat o cameră în Făgăraș și ne-am continuat liceul. Apoi, eu am plecat la București. Având voce, am intrat la Conservator. Valeriu ținea legătura cu niște tineri din București și m-a pus în legătură cu ei. Aceștia pregăteau un concert pentru Palatul Regal. Era în ’48 și am intrat în biserica unde cântau ei. Apoi, m-am măritat, am plecat din București și mi-am văzut de viața mea. Dar cu cine m-am căsătorit? Cu cel mai bun prieten din liceu al lui Valeriu, Colgiu Mircea. El fusese ofițer pe front până la sfârșitul războiului când a intrat la Facultate, la Cluj. Acolo ne-am întâlnit pentru că eu a trebuit să mă mut cu Conservatorul la Cluj.

 VALERIU LA GALDA

Ați putut să-l vizitați pe Valeriu?

Da, la Galda. Ne-am dus doi ani cu mama și acolo, Vali s-a logodit cu Ion (Ianolide). Ce m-a impresionat la Galda? Că aveau un cor frumos la biserică. Eu cântam într-un cor la București, dar așa m-a impresionat corul lor că am zis că e mai frumos ca cel din București în care cântam eu.

Ați petrecut un Crăciun împreună…

Da, ne-au invitat la Crăciun. Preoții de acolo au făcut masă frumoasă.

Cum a fost sărbătoarea aceea, Nașterea Domnului, împreună cu Valeriu Gafencu, în Galda?

Eu cu Valeriu și cu Elisabeta ne-am dus în munte să aducem brad. Atunci mi-am dat seama că Valeriu e bolnav. Cum era sus în brad să ia vârful, respira așa de greu că auzeam noi de jos, așa de obosit era. Ne-am rătăcit și într-un final am ajuns la castel, așa se numea. În timpul acesta băieții au făcut jucării. Elisabeta, dintre toți băieții, se uita la Valeriu și mă întreabă: „Dar cine e domnul acela?”. Zic: „Valeriu!”. Era așa de obosit că nu l-a cunoscut soră-sa. Acesta a fost un episod care ne-a mișcat. A treia zi, noi am plecat. El ne-a condus până la stația de tren. A căzut în timpul acesta și mi-am dat seama că era bolnav de inimă de atunci.

Înainte de Galda, Vali l-a întrebat la un interogatoriu ce mănâncă și Valeriu i-a zis: „Turtoi”. Ea, când a auzit, a leșinat. La vorbitor, a venit cu doi prieteni apropiați de ai lui, cu Ioan Ianolide și Marin Naidim. Am schimbat câteva vorbe și noi și, din priviri, eu cu Ioan ne-am plăcut. Ioan se îndrăgostise de mine și îmi scria în fiecare zi. Înțelegându-ne noi, ne-am logodit la biserică cu doi martori, Marin Naidim și cu Nicolae Trifoi care a scris prima carte a lui Valeriu. Ei erau nași cu lumânări. În timpul acesta, a luat foc părul lui Ioan, la biserica din Mesentea. Pe urmă, masa a fost la castel la care a participat mama. Parcă o văd, spunând: „Încă un pușcăriaș!”. Nu erau destul Tuța, Valeriu, mai era și Ioan, acum. După vorbitorul acesta, noi am ieșit și în fața închisorii stăteam și ne uitam: „Oare la care geam, o fi Valeriu?”. La un moment dat, mă strigă: „Nora, Norica!” și începe să cânte așa de frumos că noi plângeam și el cânta cântece compuse de el. Pe urmă i-au dus la Aiud și n-au mai știut nimic de ei.

(Fragment dintr-un interviu publicat și în Revista Atitudini Nr. 81)

Veșnică să-i fie pomenirea! Cu siguranță bucuria cerească este cu mult mai mare în raiul sfinților, acolo unde și Sf. Valeriu se bucură și slujește neîncetat Domnului.

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura