Cum scăpăm de îndreptățirea de sine și care sunt efectele negative ale îndreptățirii

de Ioan Vlăducă

Îndreptăţirea de sine

Îndreptăţirea de sine este o formă de autoamăgire, iar aceasta, la rândul ei, este o consecinţă a ignoranţei.

Autoamăgitorul se reinventează pe sine, ignorând adevărul despre propria sa persoană.[1]

Mitomanul trebuie să creadă ceea ce zice, pentru a reuşi să-i convingă pe ceilalţi. Chiar dacă aceasta nu se întâmplă de la început, el se va prinde, la final, în propriu său joc.[2]

Gradele îndreptățirii de sine

Forma uşoară a îndreptăţirii de sine se caracterizează prin faptul că cel care minte este conştient de faptul că minte.

Forma gravă se caracterizează prin faptul că autorul este convins că ceea ce spune este adevărat. Aceasta este o boală deosebit de gravă, deoarece îndreptăţirea de sine împiedică orice efort terapeutic. Bolnavul refuză să fie ajutat fiindcă se crede perfect sănătos. În plus, orgoliul îl face să se considere jignit de o abordare psihoterapeutică.

Se estimează că 70 % din totalul minciunilor constituie minciuni cu motivaţie egoistă, iar 15 % din populaţie poate minţi perfect.[3] Evident, aceste studii se referă la toate tipurile de minciuni; îndreptăţirea de sine fiind doar o formă, ea se întâlneşte mai rar.

Semnele îndreptăţirii de sine

Bolnavul ajuns într-un stadiu avansat al îndreptăţirii de sine nu admite nicio acuzaţie la adresa lui. Invitat la o şedinţă de analizare a situaţiei, el răspunde binevoitor, fiindcă se ştie (se crede) nevinovat. În timpul şedinţei, starea sa psihică se modifică. Are tendinţa de a se apăra şi de a se justifica chiar dacă nu este acuzat explicit. Aruncă vina pe ceilalţi, iar la sfârşit, tulburându-se, părăseşte sala de şedinţe fără a saluta.

Sărmanul suflet cuprins de ignoranță este incapabil să vadă frumusețea sufletească a oamenilor și intențiile lor bune. De aceea, nu are prieteni, ci doar aliați de clan, indivizi întunecați de care are nevoie pentru punerea în practică a vicleniilor pe care le cugetă ziua și noaptea.

Pe cei care doresc să-l ajute spre mântuire îi respinge cu violență, fiindcă are impresia că n-a greșit cu nimic și că ceilalți îl acuză, când, în realitate, ceilalți nu îl acuză, ci doar îi arată greșelile cu dragoste frățească. Cu cât cineva încearcă mai mult să-l ajute să se îndrepte, cu atât ignorantul se tulbură și se năpustește ca o fiară asupra binefăcătorului său, batjocorindu-l public pentru a-i scădea credibilitatea. Ignorantul urăște mai mult pe cel care vrea să-l ajute spre îndreptare decât pe cel care îl acuză public, fiindcă cel de-al doilea poate fi prezentat ca un agresor, ignorantul fiind victima, iar cel dintâi nu poate fi dovedit ca agresor, fiindcă se vede clar intenția sa de ajutorare.

„O trăsătură predominantă a comportamentului celor pe care eu îi numesc răi este găsirea unui țap ispășitor. Deoarece în inimile lor ei se consideră dincolo de reproș, acești oameni trebuie să lovească pe oricine le aduce reproșuri. Ei îi sacrifică pe ceilalți pentru a-și păstra propria imagine de perfecțiune. […] Găsirea țapului ispășitor este un mecanism pe care psihiatrii îl numesc proiecție. Ei proiectează propriul rău asupra lumii. Nu gândesc niciodată despre sine că sunt răi; pe de altă parte ei văd mult rău în ceilalți”.[4]

Mecanismele îndreptăţirii de sine

La forma gravă a îndreptăţirii de sine se ajunge treptat, prin parcurgerea unor etape.

Starea iniţială este de ignoranţă simplă. De cele mai multe ori este vorba despre un semidoct numit sau ales într-o funcţie de conducere. Brusc, apare „revelaţia” propriei valori. Se vede, dintr-o dată, apreciat de societate mai mult decât se aprecia el însuşi până atunci. De aceea, persoanele care promovează ignoranţi în funcţii de conducere sunt mai vinovate decât ignoranţii, fiind răspunzătoare şi pentru vătămarea acelora. Sau, cum spunea George Orwell, „un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, este complice”.

Precum energia potenţială (Ep) a unei pietre este direct proporţională cu înălţimea la care se află (Ep = masa x acceleraţia gravitaţională x înălţimea), producând vătămări cu atât mai grave cu cât cade de la o înălţime mai mare, tot aşa, fiind ignorant, individul face greşeli, cu atât mai grave cu cât este mai înaltă poziţia pe care o ocupă. Analogia poate continua. În formula energiei potenţiale apare şi masa; aceasta se poate pune în legătură cu cantitatea ignoranţei. Iar acceleraţia gravitaţională se poate asemăna cu agravarea produsă de mediu. De aceea, ignorantul se străduieşte să formeze în jurul său un mediu prielnic, în care dezastrele produse de el asupra duşmanilor (a celor pe care îi crede duşmani) să fie cât mai mari. Aceste greşeli, nefiind sancţionate la momentul potrivit, agravează situaţia ignorantului prin lipsă de feed-back. I se creează impresia că a procedat corect, mai ales că este continuu lăudat, stimat şi promovat. Este respectat de un număr din ce în ce mai mare de persoane naive, care nu sesizează decât aspectele superficiale. Falsa impresie a propriei valori se sedimentează lent în sufletul bolnav, ajungându-se în final la o rocă sedimentară dură. „Realitatea obiectivă este subordonată realităţii subiective.”[5] Cel care doreşte să-l ajute pe bolnav şi să îi dezvăluie aceste straturi nu reuşeşte altceva decât să fisureze această rocă a orgoliului, producând ignorantului o tulburare cumplită.

Faptul că aceşti bolnavi au convingerea că procedează corect şi că sunt acuzaţi pe nedrept, se poate vedea clar prin FMRI (imagini prin rezonanţă magnetică funcţională). În intervalul de timp corespunzător investigaţiei, bolnavul nu minte, ci scoate la iveală nişte amintiri existente. Minciunile au acţionat, însă, în trecut pe un interval lung de timp şi au construit convingeri false şi amintiri false. Straturile sedimentare ale îndreptăţirii de sine au acoperit în întregime adevărul.

Bibliografie

Claudine Biland, Psychologie du menteur, Odile Jacob, 2004.

Sébastien Chapellon, Le besoin de mentir: aspects cliniques et enjeux théoriques, Psychologie, Université René Descartes – Paris V, 2013.

2010. Ganis, et al., Lying in the scanner. Covert countermeasures disrupt deception detection by functional magnetic resonance imaging, NeuroImage, 2010.

E.A. Kozel, et. al. Detecting deception using functional magnetic resonance imaging, Biol. Psychiatry, 2005, 58 (8).

2012. Scott Peck, Psihologia minciunii, Ed. Curtea Veche, București, 2012.

George Şerban, Minciuna. A doua natură umană, Ed. Lucman, Bucureşti, 2013.

Florin Tudose, Devis Grebu, Psihopolitica. Tratat de psihopatologie socială, Ed. All, Bucureşti, 2014, p.268.

[1] Cf. George Şerban, Minciuna. A doua natură umană, Ed. Lucman, Bucureşti, 2013.

[2] A. Eiguer, apud Sébastien Chapellon, Le besoin de mentir: aspects cliniques et enjeux théoriques, Psychologie, Université René Descartes – Paris V, 2013.

[3] Claudine Biland, Psychologie du menteur, Odile Jacob, 2004.

[4] M. Scott Peck, Psihologia minciunii, Ed. Curtea Veche, București, 2012, p. 84.

[5] Florin Tudose, Devis Grebu, Psihopolitica. Tratat de psihopatologie socială, Ed. All, Bucureşti, 2014, p.268.

(Articol publicat în Nr. 40 al Revistei ATITUDINI)