AVVA DIMITRIE BEJAN – UN ALTFEL DE PATERIC. DE MONAHIA GAVRIILA

Motto: „Părintele Dimitrie Bejan, un erou, un vulcan de credință, un munte de caracter” (Ioan Ianolide).

 NEVOINȚE DE PATERIC ÎN TEMNIȚE

Așa cum Sf. Scriptură și Sf. Tradiție sunt izvoarele prin care ni se transmite revelația dumnezeiască, tot astfel și Patericele sunt nesecate izvoare duhovnicești din care învățăm cum să luptăm cu patimile din noi, cu diavolul și cu tentațiile lumii. În Paterice întâlnim viețile nevoitorilor care au lăsat lumea cu toate plăcerile ei, ca odată retrași în singurătatea pustiei să poarte până la moarte războiul nevăzut. Aceeași chemare la lupta cu duhurile necurate au primit-o de la Dumnezeu și sfinții care au pătimit în închisori, doar că în altă formă și în condiții diferite, impuse samavolnic.

Pentru părintele Dimitrie Bejan, prima chemare la războiul duhovnicesc a fost pe linia întâi a frontului de răsărit. Acolo avea să înfrunte foamea cumplită, frigul cu neputință de îndurat și toate chinurile plăsmuite de răutatea diavolească. Așa cum părinții neptici ai pustiei, pentru dragostea de Hristos răbdau arșița zilei și înghețul nopții sau înțepăturile dureroase ale țânțarilor și ploșnițelor, tot astfel a suferit și părintele Dimtrie Bejan în perioada sa de prizonierat de la Oranki unde crivățul „chiuie nebun, cu vifornița care-ți astupă gura. Inima bate până la spasm și se întreabă până când? Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta – 47º C. Era «răcoare». Păduchii bolnavi se plimbau în voie pe trupurile noastre slăbănoage”.

Pentru asceții pustiei, amintirea morții era un exercițiu zilnic de care se ajutau ca să biruiască plăcerile trupului. Părintele Dimitrie Bejan trăia fiecare zi și noapte în vecinătatea morții și doar cu moartea alături a învățat să privească senin către biruința învierii: „Mureau oamenii și nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Iarna era grea, aspră, geroasă și pământul nu putea să fie săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre, nu reușeam decât să așchiem pământul. Morți erau mulți, toată ziua treceam pe lângă stivele de morți. Noaptea, când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai. Era ca-n prorociile lui Iezechiil: teribilă imagine de apocalips! Şi-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morţi, din toate naţiile Europei”.

DESPĂTIMIREA – BUCURIA ÎN SUFERINȚĂ

Având gândul la moarte mereu înaintea ochilor minții, în Bucuriile suferinței, părintele Dimitrie Bejan își mărturisește părerea de rău că nu s-a despărțit de lumea aceasta în răstimpul petrecut în detenție: „Regret că am ieșit din închisoare. Tot timpul îmi pare rău. Aș fi vrut să mor acolo. Toți părinții noștri mari doreau să ajungă la această sărbătoare a despărțirii de trup. Doreau eliberarea. Parcă nu mă simt bine că am întârziat. Întârzierea nu-i a noastră, ci a Duhului Sfânt. Amână Duhul Sfânt ceasul morții”.

Lupta duhovnicească a sfinților din Paterice are drept țintă finală, despătimirea pentru ca sufletul și trupul deopotrivă să devină locașuri ale harului dumnezeiesc. Această ridicare a omului din starea pătimașă, egoistă și unirea lui iubitoare cu Hristos se fac prin lucrarea Duhului Sfânt. Mărturisitorii din temnițele comuniste au ajuns la același capăt de drum, dar pe căi mult mai dureroase. Părintele Dimitrie Bejan ne destăinuie din experiențele sale trăite în lanțurile Aiudului: „E greu de stabilit limite pentru bucuriile trupului. Și totuși în această veșnică bătălie dintre legea duhului și legea cărnii, noi stăm hotărâți să-i tăiem trupului din pretenții, favorizând duhul, tinzând până la sfințenia din apropierea lui Dumnezeu. Trăim aici încarcerați, dar demult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer. Înseamnă că ne-am depășit, că ne spiritualizăm. Se poate!”.

Dacă nevoitorii din Paterice, de bunăvoie își strâmtorau trupul ca sufletul lor să se înalțe mai ușor pe aripile rugăciunii, și părintele Dimitrie Bejan a trecut prin școala suferinței trăite în cele mai terifiante lagăre și închisori, aflând în rugăciune singura mângâiere și singurul ajutor: „Dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie. Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

După eliberare, părintele Dimitrie Bejan nu a întrerupt nici o clipă vorbirea lui cu Dumnezeu, convins fiind că: „Un preot bun trebuie să fie mai întâi un om de rugăciune”. „Şi mie mi s-a întâmplat – să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului! – să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat şi m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să primesc răspuns numai noaptea, când eram singur. Şi de câte ori am simţit lumina!…”.

DRAGOSTEA – CALEA DE A DEVENI UN PATERIC VIU

Calea sfinților este calea plânsului, a dragostei. Când iubim asemenea lui Hristos, dragostea noastră strămută viața celui ce iubește în persoana celui iubit. Prin puterea iubirii, viața tuturor devine viața noastră. La măsura aceasta, a ajuns și părintele Dimitrie Bejan care adeseori repeta în discuțiile sale cu credincioșii: „Nu putem intra la Dumnezeu decât cu dragoste! Așa se spune în Sfânta Carte. Cu bunătate, zic eu. Este sigur că la Dumnezeu ajung mai uşor cei curaţi la inimă. Se bucură de mult har şi de o vădită putere de convingere”, mai spunea părintele, fiind încredințat că numai lacrimile ne limpezesc adâncul inimii și o apropie de Hristos, Cel care „ne-a dat nouă arvuna Duhului” (II Cor. 5:5).

În lupta lui încordată pentru desăvârșire, nevoitorul capătă o permanentă stare de trezvie asupra mișcării gândurilor și simțirilor lui lăuntrice. Experiența sa acumulată din exercițiul repetat de a-și învăța mintea să respingă tot chipul pătimaș, o împărtășește cu mărinimie ucenicilor începători. Așa au apărut apoftgemele Sfinților Părinți, adevărate comori de înțelepciune duhovnicească.

După aproape 50 de ani în care a fost lipsit de libertatea fizică, nu și de cea a duhului, părintele Dimitrie Bejan a devenit la propriu vorbind, un Pateric viu. Sfaturile și mărturisirile lui sunt oglinda unei trăiri autentice și smerite a prezenței lui Dumnezeu în viața sa: „Eu m-am simţit bine şi în Rusia şi în puşcăriile româneşti. Am plutit! Mă simţeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut şi tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simţit, fraţilor, am simţit pe umăr o mână care mă apasă! O spun la vârsta mea şi o spun conştient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am şi eu un înger, cum ai şi frăţia ta şi toţi cei botezaţi. A fost cu mine îngerul, cred… Eu am plutit pe deasupra lucrurilor”.

Pentru această biruință asupra suferinței și stare de nepătimire, la părintele Dimitrie Bejan s-au perindat sute de credincioși însetați de cuvânt, așa cum la bătrânii pustiei veneau pentru sfat, frații începători și lipsiți de experiență. Vreme de cinci ani și jumătate cât a fost preot paroh în satul Ghindăoani, ușa bisericii a stat tot timpul deschisă. Părintele își amintește cu bucurie: „Acolo am făcut misiune frumoasă. Acasă n-aveam ce face. Oamenii erau foarte credincioși și eu slujeam ziua și noaptea. Făceam Utrenia la miezul nopții și Sf. Liturghie în fiecare zi. Veneau oameni din toate părțile. Asta i-a supărat pe securiști”.  A fost din nou marginalizat, dar fără frică, a continuat să predice și să scrie. „Pe toţi ne va judeca bunul Dumnezeu după credinţă şi după faptă”, spunea părintele Dimitrie Bejan. „Noi toţi să nu ne temem decât de judecata lui Dumnezeu. Căci El este Cel care ne va răsplăti fiecăruia la arătare. Căci lucrătorul trebuie să fie vrednic de plata Lui”.

„Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii” (Aurel Sergiu Marinescu, Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 284).

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 80)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura