Interviu cu maica Maria de la Văratec, sora Părintelui Proclu

Chipuri monahale feminine – Maica Maria de la Văratic

• Sărutmâna şi blagosloviţi, maică Maria!

• Domnul şi Maica Domnului să vă blagoslovească, fiii mei!

• Câţi ani aveţi, măicuţă?

• Am 80 de ani. Nu-i mult; de ajuns pentru un putregai.

• Măicuţă, iertaţi-ne îndrăzneala, dar ne-am bucura mult dacă ne-aţi povesti câte ceva din vieţuirea sfinţiei voastre în mănăstire, ca să ne întărim şi noi sufleteşte, văzând asprimea vremurilor în care aţi vieţuit. Câţi fraţi şi surori aţi fost, cu părintele? Sunteţi soră cu părintele Proclu, nu?

• Apoi au murit majoritatea.

• Aţi fost mai mulţi?

• Nouă, dar i-o luat aşa: după 20 de ani câte unul, ba o soră, ba un frate. Şi am rămas trei. Trei, dar fără nicio nădejde de viaţă, nu-i niciunul, nici părintele Proclu, nici sora, nici eu.

• Şi cum era viaţa călugărească pe vremea sfinţiei voastre?

• Grea, maica, grea, nu ca acuma. Să ştiţi că e deosebire mare că, în timpul ruşilor, a   comuniştilor – cine intra în mănăstire intra cu mult sacrificiu. Partea femeiască mai era tolerată să intre în mănăstire. S-au umplut mănăstirile cu fete, dar partea bărbătească, imediat cum termina 10 clase, îi băga în serviciu. Erau fabrici multe încât îi obliga să intre în serviciu. Şi ei nu s-au înmulţit, partea bărbătească. După decret fetele, maicile, s-au tot adunat, dar partea bărbătească atunci, o obliga să intre în serviciu. Când auzeau că unul a mers la mănăstire, vai ce făcea cu el, vai ce-l certau, îl fugăreau cu miliţia, nu îi dădea voie. Acum, în ziua de azi e nevoie de duhovnici mulţi. Duhovnicii care erau pe timpul acela, erau oleacă şcoliţi de părintele Cleopa, de părintele Paisie, de duhovnicii sporiţi care au fost de mai înainte. Erau altfel, săracii. Acum, toți duhovnicii au şi ei nevoie de duhovnic. Dar de unde să-l iei că acum noi, hai că mai găsim, dar greu găsesc ei. Unii dintre ei, aşa bătrâni sunt, dar nu sunt ca trăitorii de odată. Cică unul care s-a dus acum la mănăstire şi zice: „Mă duc să mă mărturisesc la părintele acela, zice, că-i bătrân”, iar el săracul habar n-are ce înseamnă viaţa duhovnicească. Acum mai degrabă te mărturiseşti la unul tânăr că el a mai cules ceva, a mai cules de ici, ba de colo, ba din libertatea asta. El a mai cules, dar un bătrân care abia a venit, l-au îmbrăcat că el e bun de formă, atâta. Atunci au plecat mulţi călugări buni în Sf. Munte. Cei mai buni i-au luat din Sihăstria. Acum, ca să mergi la un duhovnic să te mărturiseşti trebuie să fii tu perfecţionat întâi cu rânduielile, cu ce se cere în viaţa unui călugăr. Şi tu trebuie să fii, şi el. Acel duhovnic, dacă îl luminează Dumnezeu, mai prinde ceva şi de la fiul duhovnicesc şi de la el. N-avem cum altfel, e criză şi în viaţa duhovnicească. Acum e bine că este libertate, bisericile sunt deschise, nu este ca pe timpul lui Ceauşescu. Dacă auzea că s-a dus la biserică, gata, îl dădea afară din serviciu. Pe când acum nu-i aşa. Dacă nu vrea omul să se mântuiască, nu vrea, dar e deschisă biserica pentru toată lumea. E bine şi că sunt cărţile astea religioase, din care se mai poate folosi care vrea. Ceea ce citeşti, aceia rămâne în suflet, dar nu cu graba, c-au citit atâtea cărţi şi n-au rămas cu nimic în cap. „Uite dar ce am citit… Uită-te la mine, atâtea cărţi am citit”. A citit dar, când îi pui o întrebare, el nu ştie nimic. Eu le-am spus: „Măi, o carte nu-i ziar”. O carte e Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să citeşti rar. Dacă n-ai înţeles, ia-o de la capăt ca să înţelegi. Dacă înţelegi, ai şi mângâiere.

Sfaturi pentru rugăciune

 – Cu ce cuget trebuie să cerem cele de folos Domnului?

• Dacă ai o cerere, dacă ai o dorinţă, trebuie să te rogi lui Dumnezeu. Mai vine câte cineva la mine: „Măicuţă, eu vreau să mă pomeneşti la psaltire, dar uite cum e: eu pe joi sau pe data cutare, am un proces. Uite îţi dau un ban la pomelnic, dar vin să-l iau înapoi dacă cumva nu reuşesc la proces”. Dar eu ziceam, când îmi pica câte cineva: „Ştii ce? Ia aşa cu totul banii, ia banii, ca să nu mai vii înapoi după bani şi pomelnicul lasă-l că-l pomenesc eu. Să ştii matale că noi la mănăstire nu-l putem comanda pe Dumnezeu. Doamne, în cutare zi, ajută-l pe cutare la proces, dacă nu, nu se ştie ce păţeşti de la mine”. Eu, înainte de a mă duce la operaţie, nu voiam să mă duc. De îndemnat mă îndemnau maicile să mă duc la operaţie, dar unele ziceau: „Nu te du, ai să mori în operaţie”. Dar eu zic: „Oricum mă rog; dacă se poate – bine, dacă nu –  mă duc la operaţie”. Şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea putere. Să zicem că m-am rugat cum trebuie şi nu mi se îndeplinea dorinţa cum vroiam eu, adică, nu la spitalul acela, la celălalt doctor; auzeam că în locul cutare e mai bun doctorul şi nu mi se îndeplinea dorinţa, şi aşa mă supăram… Uite că nu mi s-a îndeplinit dorinţa şi trebuie să plec la operaţie. Şi înainte de a pleca la operaţie cu câteva zile, primeam răspunsul că trebuie să mă duc la acel doctor la care m-am rugat eu cu câteva zile înainte. Dar nu mi-o îndeplinea atunci când eu m-am rugat. Mi-o îndeplinea, dar trebuia să mai treacă o perioadă.

Cu inima pornită spre mănăstire

• La ce vârstă aţi venit la mănăstire?

• Înainte de decret am fost ucenică la maici 11 ani. Când o venit decretul, ne-a scos afară din mănăstire. Şi cât de greu a fost atunci când n-aveai unde să-ţi pleci capul, n-aveai unde să te duci! Că eu, când am plecat la mănăstire, am venit cam fără voia mamei şi a surorilor. Acasă, noi aşa obişnuiam, să avem vite multe, să avem oi multe, să avem animale. Le îngrijeam, mai vindeam o vacă, mai vindeam oi, să avem cu ce trăi. Ba un stog de fân, că aveam şi pământ. Dar eu ţineam minte ce-mi spunea mie tata. Tata a murit pe timpul războiului. „Am să te dau la mănăstire pe tine” – aşa îmi zicea tata, dar eram de vreo 5-6 ani. El când se închina, mă aşezam lângă el, şi ziceam să zică mai tare, să aud şi eu ce zice. Rugăciuni zicea. M-a învăţat şi pe mine, dar el ştia altele, mai mari, mai lungi. Zicea că are să mă dea la mănăstire. Dar dacă a venit războiul, s-a terminat. Mama n-a mai amintit că mă dă la mănăstire. Fusese războiul celălalt mondial, nu acesta cu ruşii, şi aceia o dat foc la case, şi au trebuit să primească în mănăstire doctoriţe, cărora le-au murit soţii, profesoare care le-au murit soţii. Şi ele veneau cu avere multă, mai reparau o casă, două cu averea lor. Şi aşa nu mai primeau fete sărace, necăjite. Şi dacă mai primeau de-astea mai necăjite, le primea ca să le argăţească, dar tot oleacă cu avere. Şi eu auzeam că fetele se primeau în mănăstire cu zestrea cu care ele vroiau să se căsătorească: cu 10 oi, o vacă, zestrea până sus, şi păsări, vreo 10 păsări. Şi acelea le donai la mănăstire. Şi eu îi zic mamei: „Dar tata, când trăia, a zis că mă dă la mănăstire”. Eram de vreo 13-14 ani de acum. Dar mama zice: „Nu, dragul mamei, noi nu avem avere de dat la mănăstire. Voi sunteţi mulţi şi tatăl vostru a murit şi noi trebuie să muncim să avem cu ce trăi. Dar eu, ca să-ţi aduc toată averea asta care o am, ce mănâncă ăştia care rămân?” Ah, când am auzit eu că nu mă mai dă, vai de mine şi de mine, ce să fac?! Dar zic, totuşi am să încerc! Şi zic eu o dată: „Mamă, dar lasă-mă să mă duc într-o zi la mănăstire. Poate găsesc vreo maică care n-are mare pretenţie de avere; să mă primească fără avere”. „Nu găseşti, nu găseşti! Trebuie să te duci cu avere!” „Dar lasă-mă măcar să mă duc”. Depinde cum ţi-e inima ta. Dacă inima ta e pornită undeva, acolo te duci! Şi într-o zi, după ce am terminat treaba prin curte, am văzut că soarele de-acum apune. Şi i-am zis mamei că vreau să mă duc până la mănăstire. „Da, dar mă prinde noaptea prin pădure”. „Ei, se uită mama la soare. Da, da, îmbracă-te de-acum şi du-te”, dar ea credea că nu o să am curaj să plec noaptea prin pădure. Aşa a crezut mama. Şi eu aveam nişte săndăluţe în picioare și nu ni-a dat nimica, nicio plasă cu ceva, nimic. Şi când am văzut că am ajuns la marginea satului şi-a început să înnopteze, am luat săndăluţele acelea în mână şi am mers 7 kilometri pe întuneric până am ajuns în satul Magazia. În satul Magazia ceasul era cam 12 şi ceva, noaptea. Şi toată lumea dormea fiindcă era vara şi noaptea era mică. Aş fi intrat în pădure dar nu aveam chibrituri şi lumânări la mine. Văd o casă, o casă cu lumină, cu lumânare sau cu lampă. Nu era trasă lumina pe atunci. Se auzea plângând un copil înăuntru acolo, la familia aceea. Şi bat în poarta aceea. Copilul acela plângea, era bolnav, nu ştiu ce avea. Mai băteam şi eu la poartă, nu destul că era bolnav copilul acela, că eu aveam nevoie de chibrituri şi de lumânări. Iese omul până la poartă: „Dar, de unde eşti?” „Din sat”. Ştia pe mama, pe surorile mele. „Dar unde te duci acum, noaptea?” „Mă duc la mănăstire, la Văratic.” „Vino şi dormi la noi şi mâine dimineaţă te duci la mănăstire, la Văratic.” „Nu! Eu să dorm? Nici vorbă! Daţi-mi chibrituri. Eu mă duc la mănăstirea Văratic. Doar Dumnezeu ştie cu ce scop merg la mănăstire”. Văzându-mă aşa pornită, îmi dă chibrituri, îmi dă lumânări şi un felinar de sticlă. Zice: „Dacă tot te duci, când vii înapoi ne aduci felinarul”. Ei nu aveau nevoie de felinar. Voiau să ştie ce s-a întâmplat cu mine, noaptea, singură. Şi am mers cu felinarul aprins şi cu lumânări. Dar în urma mea veneau jivinele sălbatice care lătrau, dar în urmă nu mă uitam. Se auzeau crengile pocnind, dar eu nu auzeam; mergeam înainte, că jivinele sălbatice tac la lumină. Când s-a zărit de ziuă chiar binişor am ajuns în sat la mănăstirea Văratic. M-am dus, am ascuns felinarul. „Când mă întorc, trebuie să duc felinarul la om, la oamenii aceia”. Ş-acum, vin în mănăstire. Aici este o piaţă, vara: marţea, joia şi sâmbăta. Şi maicile se duceau la piaţă, cumpărau lapte, brânză. Şi ce m-am gândit eu? Mă duc acolo la piaţă, că acolo mă întâlnesc cu maicile. Şi m-am dus la piaţă şi i-am spus la o maică dacă aş putea găsi o maică care să nu-mi ceară avere. „Apoi este una care nu cere avere, dar munceşti mult acolo”. Tot ceea ce aveam acasă, vite, oi, aşa avea şi maica aceea: vite, porci, păsări, animale. Dar în gândul meu: „Şi ce dacă are? Nu-i nimic! Eu muncesc tot, da-s la mănăstire măi, nu-s în lume!” Asta am gândit! Îs la mănăstire. Am grijă de toate animalele. Nu mai vreau acasă, în lume; în mănăstire, chiar dacă îngrijesc vite, nu contează. Şi întreb de maica aceea şi m-o dus la o maică ce-mi zice: „Te primesc, dar ai de muncit mult”. Avea pământ şi în satul Agapia şi trebuia să mă duc la ascultare şi în obşte. Dar mai avea cinci fete tot de-astea mai necăjite, fără avere. Zice maica: „Te primesc dar vreau să o cunosc pe mama ta. Vii mâine, poimâine ca să vorbesc cu ea”. Bun, am plecat. Am ajuns acasă. Mama zice supărată: „Ce mi-ai făcut, că astă noapte n-am dormit? Te-am căutat pe la toate casele”. „Ce m-aţi căutat. Nu trebuia să mă cauţi”. „Ai ajuns la mănăstire?! Dar cum ai ajuns?” „Nu mă mai întreba. Da, am ajuns şi am şi venit”. „Ţi-ai găsit?” „Am găsit”. „Ai găsit o maică? Ia să merg şi eu să văd ce ai găsit tu acolo”. Mama a luat brânzeturi, a luat ea de toate şi totuşi a mers pregătită cu mine, cu alimente. Când am ajuns acolo, maica pregătea masa. Maica zice: „Asta ţi-e mama?” Ne aşezăm la masă cu toţii. La masă m-a făcut de ruşine mama, dar n-am ştiut. Maica era cu teologie şi pricepea vicleşugurile. Zice mama: „Măicuţă, dar vreţi să luaţi fata mea la mănăstire? V-ar plăcea de dânsa să vină la mănăstire?” „Da, zice, foarte mult”. Ea ştia că acasă am vite, dar plecase părintele Proclu la mănăstire, şi noi eram cu grija vitelor acasă. Şi rămăsesem singură şi acum trebuia să zbor şi eu undeva. Părintele Proclu a apucat în altă parte, trebuia să apuc şi eu. Dar ce, numai el să se ducă la mănăstire? Mă duc şi eu. Dar zice mama către maica: „Da, o las să vină dar atâta e de rea acasă, că nimic nu face. Îi bătăuşă, ne bate pe toţi”. Dar maica zice foarte mirată: „Chiar aşa de bătăuşă?” „Să ştiţi că e foarte bătăuşă. Nu tace deloc. Nimic, nimic, foarte rea!” Zice maica: „Dacă e aşa de rea, las-o să stea la mine o lună de zile. Şi timp de o lună, dacă ea e aşa de rea şi ne bate şi pe noi, o aducem acasă. Vai de mine, să vezi cum ţi-o aducem acasă”. N-a reuşit mama. Acum nu mai ştiu ce-a vorbit mama cu dânsa, şi maica îmi dă un ciorap, împletit pe jumătate, să-l împletesc. Dar zice mama către maica: „E credincioasă, dar n-avea cine face treburile de acasă, de afară: animale, vite”. Eu eram învăţată cu părintele Proclu. Noi făceam toate treburile. Surorile cele mai mari erau cu ţesutul, nu ieşeau ele afară; numai eu cu părintele Proclu. Şi zice mama către maica: „Acum las-o pe Anişoara să meargă cu mine până în marginea pădurii să mă petreacă, ş-apoi eu mă duc acasă şi ea vine înapoi”. Dar ea o avut un scop: dacă mă ia până-n marginea pădurii, de-acolo mă tot duce acasă, ş-apoi nu mai veneam. Dar zice maica: „Ei, nu. La mănăstire e treabă multă. I-am dat un ciorap să împletească. Merg eu, merg eu cu matale până în margine şi mai încolo”. „Ei nu, eu cu dânsa mai vorbeam ceva”. „Acum are treabă. N-o dau eu. O pun la treabă, ce crezi că aşa?” Apoi s-a dus maica ş-a petrecut-o până unde a petrecut-o, dar nu a reuşit. S-a întors înapoi. Şi zice maica: „Ei, şireată e mama dumnitale. Ce-o avut de gând?! Cum să zică ea la masă aşa?!”

Noviciat plin de greutăţi

• Şi cum v-aţi înţeles cu maica?

• M-am înţeles foarte bine cu maica, însă multe surori se minunau cum rezistam eu acolo. Ele voiau aşa, să găsească peste noapte sau să cadă din cer. Fie că te rogi, fie că lucrezi, trebuie să mişti ceva. Şi le-am spus: „Nu ştiţi ce înseamnă greutăţile”. Eu am trecut prin greutăţi, dar a fost aşa de greu că nu puteam să spun mamei sau la surori ce sufeream eu acolo la maica aceea. Ea era ardeleancă. Erau două. Ele au făcut şcoală de teologie şi broderie artistică, meseriile astea. Şi ele au fost învăţate amândouă să le pună cineva masa dinainte. Dar cum e făcută acea mâncare, ele n-aveau experienţă. De mici tot şcoală au făcut. Nu au avut experienţa gospodăriei. Ele aveau bani şi au luat pământ, dar trebuie muncit pământul. Cine-l munceşte? Ş-apoi, astea 5 fete şi cu mine şase, noi munceam pământul tot. Ele vindeau merele, perele care se făceau în grădină, fiindcă aveau livezi frumoase, şi puneau banii la CEC. Noi n-aveam voie să mâncăm un măr întreg. Dacă era stricat, alegeam o bucată şi aceea o mâncam. Şi din acela ne durea stomacul că era amar. De la un măr rău, dacă-l tai să-l mănânci, degeaba-l cureţi că el e amar de nu-l poţi mânca. Apoi, ce să vezi?! Venea Paştele, venea Crăciunul, eram învăţaţi fiecare acasă la noi. Făceam pască, făceam cozonac, făceam ouă roşii, mâncare. După ce a ţinut un post atât de lung, toată lumea se pregăteşte. Pe când, pe maicile mele nu le vedeam pregătind la Paşti sau la Crăciun. Nu, ele aveau o oală de 8 kilograme. În oala aceea de 8 kg o fierbeam cu fasole, dar fasolea era de vreo 10 ani. Noroc că aveam măsele atunci. Şi, nu mămăligă sau pâine, mai mult gol, aşa mâncam. Ziceau că e scumpă făina. Pentru ele, erau însă de toate. Se aşezau la masă, mâncau mâncare normală, cum se mănâncă. Noi, cum îi soba aşa cu plita, puneam oala cu fasole şi noi, şase, stăteam cu lingura în mână – nu aveam voie să stăm pe scaun, în picioare. Ş-apoi luam la rând: întâi luam eu o lingură de fasole, mă dădeam deoparte, venea cealaltă, lua o lingură de fasole, trecea partea cealaltă, cealaltă şi tot aşa. Ucenicii aşa trebuie să mănânce. Nu pe scaun, în picioare să mănânce, fără mămăligă şi fără pâine. Acum noi, ce ne-am gândit noi? Ne pierdusem răbdarea. Şi una dintre maici era la broderie artistică şi veneau preoţi de pe la mănăstirea Putna şi dădeau comandă maicii de veşminte, căci se pricepea la toate lucrurile astea, schime, orice; numai la gospodărie nu se pricepea. Şi trebuia să stea la masă, că venea părintele de la nu ştiu ce mănăstire să-i dea veşminte. Pe urmă mâncam şi noi. Era a doua zi de Paşti şi noi tot fasole am mâncat. Ş-am zis către maica, a doua zi de Paşti seara să-mi dea drumul să mă duc oleacă până acasă şi viu repede, tot a doua zi de Paşti. Şi maicile: „Du-te, du-te”. Şi când m-am dus, mama o zis: „Da’ stai vreo câteva zile acasă”. Dar eu: „Nu, până deseară trebuie să fiu înapoi. Dă-mi ceva de-ale Paştelui. Maicile mele n-au făcut”. „Cum n-au făcut?” „Ei, n-au avut!” Şi ne-a dat mama de abia le puteam duce la mănăstire: şi pască, şi cozonac, şi ouă şi de toate. Am adus şi urdă, şi brânză de la stână. Am făcut ce puteam să ajung cât de repede la mănăstire, să n-apuce a ieşi de la biserică. Înainte de-a ieşi de la biserică, părintele Rotaru care a mai stat câteva zile că nu era terminat un veşmânt, s-a simţit prost că nu a văzut la maica nimic pregătit. Cu un borş cu cartofi  l-a servit, atât. Măcar dacă era dres cu ceva, cu oleacă de lapte, dar nu era dres cu nimic. Şi eu, când o ieşit de la biserică, împreună cu trei dintre fetele de acasă, hai să punem masa: pască, cozonac, ouă roşii, brânzeturi; punem de toate pe masă. Preotul s-a bucurat, dar maica nu s-a prea bucurat că am făcut-o de ruşine, că a zis aşa la masă: „Dumneavoastră nu mi-aţi făcut nimica de-ale Paştelui. Aţi fost ocupate cu treabă multă, multă”, a zis părintele Rotaru către maicile mele. „Dar uite că fetele astea, surorile maicii acesteia au lăsat treburile toate şi au făcut o pască, şi un cozonac, şi ouă, şi de toate. Doar toată lumea are treabă, dar când vine Paştele … Bravo lor! Uite ce ou frumos!” S-a simţit prost maica că m-am dus eu acasă, dar pe urmă ce-a făcut? Câte păşti am adus, cozonaci, ouă, toate le-a ascuns. N-am mai văzut nimic. Tot fasole am mâncat şi în a treia zi de Paşti. Ne-am înscris la fasole. Ş-a zis maica: „Voi duceţi-vă şi mâncaţi acolo că noi ne ducem în faţă”; că aveau un cerdac unde s-au dus ca să stea cu părintele la masă şi l-au servit cu din toate cele ce noi am adus. Noi am trecut la fasole. Şi ele, fetele, au început a plânge. „De ce plângeţi, le-am întrebat? Eu m-am dus acasă şi n-am spus. Trebuie să răbdăm aşa. Păi eu, dacă spuneam, nu-mi mai dădea voie să vin înapoi în mănăstire”. Nu spuneam nimica. Ne îmbiau unele maici, că ştiau că noi suferim de foame şi eram îmbrăcate rău. De acasă am venit cu o fustă albastră, ţin minte, la mănăstire. Dar am venit numai aşa… Nu am ştiut că maicile sunt zgârcite. Aveam o fustă albastră şi mă purtam cu opinci, nu cu încălţări de-astea aşa, din piele. Numai cucoanele purtau pe atunci. Şi opincile erau mai lungi decât piciorul meu şi aveam nişte scoabe că mi-au rupt fusta toată când mergeam. Şi, ca s-o mai îndoi, rămânea prea scurtă. Dar n-aveam nici de unde să-i dau drumul, aşa că mergeam ca capra la Anul Nou. Acum maica mă trimitea: „Te duci până la cutare maică şi vii repede înapoi”. Maicile ieşeau din biserică şi mergeau pe o cărăruşă; cărăruşa n-avea noroi, era oleacă mai sus. Pe drum, se cărau butuce de lemn şi s-a făcut o glodăraie… Dar eu n-aveam timp şi nu mă primeau maicile să merg pe lângă ele că le rupeam mantiile cu încălţămintea mea. Trebuia să stau mai deoparte, dar nici deoparte prea mult nu puteam sta, că maica mă aştepta. Unde mă trimitea, la timp trebuia să mă duc. Şi ce făceam? Nu mă mai gândeam la maici, că ele erau mai elegante, cu pantofi. Eu, cu opincile acelea, cu scoabele acelea, cu hainele rupte, am luat-o pe un drum şi le-am stropit pe toate. Eu nu m-am stropit. Nici în boală nu ne scutea. Mă accidentasem la un picior şi nu mai puteam merge. Pe un om bolnav îl iei cu vorba bună: ai să te faci bine, o să-ţi treacă! Dar ea zice: „De ce plângi? Te-ai lovit la picior? N-are nimic. Dacă mori, te duc lângă surorile mele”. Adică, mare cinste aveam eu! Ce cinste deosebită?! „Dacă mori, te duc lângă surorile mele”. Ele au fost profesoare şi eu am să fiu tot cineva dacă mă îngroapă lângă ele, aşa au gândit în mintea lor. Maicile multe de prin mănăstire ziceau: „Nu vrei să vii la mine, că ştiu că acolo răbdaţi multe?” Dar noi eram învăţate cu chinul acela. Ziceam: „Ne ducem la altă maică, lăsăm pe asta? Dar dacă acolo-i mai rău?” Dar mai rău ca acolo nu era nicăieri. Noi ziceam că dacă o fi mai rău, mai bine stăm şi răbdăm aşa. Şi erau şi ele de acord, că aveam cu cine mă îndemna la suferinţă, la răbdare. Dar, ce să-i faci, o venit decretul…

(interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin)