DETALII CUTREMURĂTOARE DE LA ADORMIREA SF. IOAN IACOB

Mărturia părintelui Vasileios Vakras

Despre despărțirea de trup a Sf. Ioan găsim detalii cutremurătoare în mărturia părintelui Vasileios Vakras din satul Myloi, insula Samos, pe atunci (vara anului 1960) student al Școlii Patriarhale Sion și oaspete pentru o lună de zile la Hozeva: „Fericitul întru pomenire, părintele egumen Amfilohie mi-a dat ascultarea de a duce în fiecare sâmbătă pâine proaspătă celor trei asceți, care în acea perioadă se nevoiau în trei peșteri din pustiul de acolo.

Am primit cu bucurie, deoarece eram tânăr, mereu în mișcare și îmi plăcea mersul pe jos ca mai tuturor tinerilor de vârsta mea. Astfel în prima sâmbătă am luat pâinile și am mers la peșteri. Deși am strigat de nenumărate ori salutul călugăresc: «Blagosloviți!», nimeni nu a dat niciun semn de viață. Am plecat fără să-mi împlinesc rostul. Când am spus egumenului, acesta a reacționat caracteristic: «Ah, eu sunt de vină!». Mi-a explicat că din pricina faptului că nu mă cunoșteau, nu au răspuns. Astfel a venit împreună cu mine și am plecat spre peșteri. Părintele i-a strigat și aceia au răspuns imediat. Când i-a înștiințat: «Părinților, fratele Vasileios este cel ce vă va aduce pâinea în fiecare sâmbătă, cel puțin luna aceasta», au răspuns: «Să fie binecuvântat!» și au coborât coșurile. Într-adevăr, în următoarele trei sâmbete așa s-a întâmplat. În a patra, în ziua de 1 august 1960, m-am dus ca de obicei cu pâinile. La prima peșteră, după călugărescul: «Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri», coșul s-a coborât pentru a pune pâine în el.

«Spune-i egumenului să vină miercuri să mă împărtășească și apoi să mă îngroape»

La a doua peșteră nu s-a întâmplat la fel. Am auzit doar vocea unui bărbat foarte slăbit trupește, spunându-mi: «Spune-i egumenului să vină miercuri să mă împărtășească și apoi să mă îngroape». Am făcut ascultare și am alergat să duc mesajul părintelui egumen. Îmi amintesc că m-a ascultat cu seriozitate. Astăzi, după atâția ani, înțeleg că datorită faptului că îl cunoștea foarte bine pe Cuvios și înălțimea trăirilor acestuia, că într-adevăr avea să fie ultima oară când îl împărtășea.

În acea miercuri, am pornit de la mănăstire, dis-de-dimineață, trei persoane, părintele egumen, părintele Ioanichie și eu. Primul avea Sf. Împărtășanie, al doilea rucsac pe umăr, mai târziu am aflat că era plin cu pământ. Eu țineam candela aprinsă ce însoțea mereu Dumnezeiasca Împărtășanie. Am ajuns la peșteră traversând albia pietroasă a torentului. Am urcat ultimul… Priveliștea  zguduitoare! Dacă eram la o înălțime mai mică, poate m-aș fi aruncat de acolo, așa simțeam din pricina tensiunii și a priveliștii: un om îngenuncheat și cu mâinile pe piept în semnul Sfintei Cruci, se ruga în fața unui mormânt deschis. Purta pantaloni negri și ceva ca o cămașă ce lăsa să se întrevadă trupul osos cu o piele deosebit de îngălbenită. Părea în vârstă și m-am mirat când am aflat că avea doar 47 de ani. Mi-amintesc clar că vedeam cum îi bătea inima cu putere pe sub cămașă. Făcând o mișcare epuizantă de a lua binecuvântare de la egumen, reuși doar să șoptească: «Iertare, părinte!».

Am avut deosebita binecuvântare să îi închid ochii

Egumenul îl împărtăși cu Preasfintele Taine. Bătăile repezite ale inimii începură să se micșoreze, iar după cinci minute s-au stins definitiv. Tocmai plecase. Am avut deosebita binecuvântare să îi închid ochii. Părintele Ioanichie l-a îmbrăcat cu rasa și epitrahilul. Am citit slujba de înmormântare, stingheriți de un cârd imens de păsări sălbatice care țipau, loveau cu aripile și se așezau când pe cap, când pe piept sau la picioarele sfântului, iar după aceasta părinții l-au așezat în mormântul unui vechi ascet, mormânt săpat și aranjat de Cuviosul nevoitor. Părintele Ioanichie îl acoperi cu pământul din ruscac, iar egumenul îmi porunci să duc la mănăstire cele opt valijoare de piele ce erau în peșteră. Era vorba de opera scrisă, în majoritate poezii, a Cuviosului Ioan”.

(Preluat din Revista Atitudini Nr. 43Revista Ortodoxă Atitudini Nr. 43)