Pr. Ilarion V. Felea: Sfânta Biserică – apărătoarea dogmelor revelate

SFINȚII SUNT CEI CE TRANSMIT DOGMELE REVELATE

Mai departe, cei ce lămuresc, cei ce adâncesc şi răspândesc dogmele sunt sfinţii, învăţaţii creştini care între toţi oamenii se bucură de cea mai înaltă autoritate morală. Toţi creştinii sunt datori să-şi apere religia şi să-şi trăiască viaţa după luminile adevărurilor sfinte şi veşnice ale Evangheliei. Aceia însă care s-au ridicat deasupra tuturor oamenilor prin viaţa lor curată şi frumoasă, care au vestit în lume şi au apărat cu ştiinţa, cu înţelepciunea şi cu preţul vieţii lor crezul Bisericii, dogmele religiei creştine, sunt Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi, ai lumii mari dascăli şi ierarhi: Sf. Nicolae, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi ceilalţi luminaţi care strălucesc ca stelele pe cerul Bisericii.

Ei sunt primitorii, nu dătătorii dogmelor, păzitorii, nu autorii dogmelor; învăţătorii, nu creatorii; tâlcuitorii, predicatorii şi apărătorii, nu descoperitorii dogmelor. După cuvântul Sf. Vicenţiu, ei grâu şi aur au primit, grâu şi aur au dat mai departe, grâul şi aurul adevărului creştin. Cine critică dogmele atacă pe Hristos şi pe sfinţi. Cine-i nemulţumit cu crezul Bisericii, are îndrăzneală necugetată să se ridice împotriva Evangheliei lui Iisus Hristos şi împotriva sfinţilor şi împotriva celor mai mari prieteni şi iubiţi ai lui Dumnezeu. Mare neobrăzare, drăcească revoltă!… mai mult: cine se ridică împotriva sfinţilor, se ridică împotriva lui Dumnezeu Duhul Sfânt, sub razele căruia au lucrat sfinţii. De la început, din vremea apostolilor, hotărârile de credinţă ale sinoadelor ecumenice sunt insuflate, lămurite şi date de către sfinţi, cu împreună lucrarea Sf. Duh, după formula consfinţită: «Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…»(FA 15:28). De aceea hotărârile lor, învăţăturile de credinţă pe care le definesc şi le propagă ei, se numesc dogmele credinţei, Evangheliei, crezul, dogmele Bisericii.

BISERICA – PĂZITOAREA DOGMELOR

Adevărurile sfinte şi veşnice ale religiei creştine, le păstrează şi le apără de atacuri  şi de eresuri, Sfânta Biserică – „stâlpul şi temelia adevărului”(I Tim. 3:55), regula şi norma credinţei mântuitoare. Biserica este învăţătoarea, păzitoarea vestitoarea şi apărătoarea dogmelor.

Biserica iartă pe toţi păcătoşii de orice păcate, dacă se pocăiesc. Numai pe eretici nu-i iartă din motivul că nimeni nu are dreptul să atace, să schimbe, sau să atingă cu ceva adevărurile care nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aici nu este şi nu poate să fie nici o târguială. Fără măsura aceasta de apărare, Biserica şi prin ea însăşi creştinismul ca religie, nu ar fi dăinuit de douăzeci de veacuri  nici doar două veacuri.

Din faptul că ereticii sunt excomunicaţi din sânul Bisericii, duşmanii religiei au făcut încheierea că dogmele sunt împotriva libertăţii de gândire şi de conştiinţă. Desigur, concluzia e în întregime falsă. Dogmele Bisericii lui Hristos, ca şi legile statului legal constituit, nu restrâng şi nu vatămă libertatea nimănui. Întâi de toate Biserica n-ar mai fi ea însăşi, nu ar mai fi păstrătoarea adevărurilor Evangheliei, dacă nu le-ar feri de părerile schimbătoare ale oamenilor şi în rândul al doilea, Biserica nu impune nimănui dogmele sale. Ereticilor le ia prin excomunicare dreptul de a se mai numi fiii şi membri ei. Atât. Lucrul acesta se obişnuieşte în toate aşezămintele şi societăţile cu membri incorecţi. Cu atât mai mult e obligată Biserica (păzitoarea dogmelor). Odată ce dogmele sunt descoperite de Dumnezeu şi lămurite de sfinţi din cel mai curat interes al adevărului, ele nu mai pot fi lăsate la bunul plac al fiecăruia.

Prin urmare, între toate învăţăturile şi  adevărurile, dogmele religiei creştine se bucură de cea mai mare autoritate şi putere, pentru că :

• dogmele sunt descoperite de Dumnezeu
• dogmele sunt stabilite, lămurite, adâncite şi propovăduite de către sfinţi, – de către învăţaţii şi înţelepţii creştini, care prin sfinţenia vieţii lor se bucură  în toată omenirea de cea mai mare autoritate morală;
• dogmele sunt păstrate şi învăţate de Biserică în toată curăţenia lor evanghelică.

De aici vine autoritatea, sfinţenia şi puterea lor luminătoare, mântuitoare şi totdeauna biruitoare, fapt care nu trebuie uitat niciodată. De obicei noi primim uşor părerile oamenilor, pentru că sunt uşoare şi slabe, dar primim foarte cu greu dogmele, pentru că sunt grele şi sănătoase, – grele de adevăr şi sănătoase în tot miezul lor.

„Tu Doamne, lumina mea, în lume ai venit, lumina cea sfântă, care întorci din întunericul necunoştinţei, pe cei ce Te laudă pe Tine cu credinţă”. (Canon: Cântarea 5 Irmos, Minei 13 Februarie).