„SFÂNTUL BUCURIEI”, PĂRINTELE EVMENIE SARIDAKIS, UCENICUL SF. NICHIFOR CEL LEPROS

PE CALEA SUFERINȚEI, DE MIC COPIL

„Pentru ca cineva să înțeleagă caracterul unui om și măsura sfințeniei lui, pe care o ascunde cu grijă, va trebui să îi cerceteze trecutul, în special rădăcinile duhovnicești, ca să vadă de unde începe propria sa lucrare de pocăință, propriul urcuș al vieții sale în Hristos. În cazul de față avem un lanț neîntrerupt de sfințenie: îndărătul sfințeniei Bătrânului Evmenie Saridakis se află sfințenia Cuviosului Nichifor Leprosul, îndărătul sfințeniei Cuviosului Nichifor se află sfințenia Cuviosului Antim din Hios, Părintele leproșilor, iar îndărătul sfințeniei Sfântului Antim întâlnim sfințenia Sfântului Pahomie din Hios, care, pe lângă faptul că a fost Bătrânul Cuviosului Antim, a fost și Bătrânul Sfântului Nectarie, Episcopul Pentapolei”[1], ne mărturisește fiul duhovnicesc al Sfântului Evmenie, Mitropolitul Neofit de Morfu.

Canonizat recent de către Sf. Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, Sf. Evmenie, supranumit și „sfântul bucuriei”, s-a născut pe 1 ianuarie 1931, în satul Ethia din Creta, fiind al optulea copil al lui Gheorghe și Sofia Saridakis, care la botez i-au dat numele de Constantin. Firul vieții părintelui Evmenie se va desfășura sub pecetea suferinței împletită cu bucuria de a fi întreaga viață următor pătimirii lui Hristos. „Tot darul de Sus, ni-l însușim neapărat prin suferință”, scria Sf. Sofronie de Essex, arătând că drumul Crucii este drumul firesc al oricărui creștin către Împărăția Părintelui Ceresc.

Rămas orfan de tată la doar 2 ani, Constantin va înfrunta din fragedă copilărie sărăcia, foamea, boala și toate neajunsurile unei vieți împovărate de lipsa unui sprijin material și de prezența ocupației germane în Grecia. Potrivit mărturisirii surorii sale, Evghenia, încă din pruncie Constantin refuza să fie alăptat de mama lui, miercurea și vinerea. Nevoit să muncească din greu ca să-și ajute familia nevoiașă, Constantin va urma doar trei clase, dar își va ostoi setea de cunoaștere, citind cu nesaț scrierile sfinte ale Sfinților Părinți, „ajungând să aibă mai multă înțelepciune decât cei cu studii și cu diplome”. Conform mărturiei părintelui Simon, autorul cărții, Părintele Evmenie – bunul păstor și de minuni făcător, „pe părintele Evmenie, Dumnezeu l-a înzestrat și cu o altă harismă: deși avea puțină carte, putea să facă calcule foarte complicate și operații matematice complexe. Pe toate le făcea din memorie. Când aveau sătenii vreo nevoie, îl căutau pe Costachi. Aceasta desigur, îi asigura și lui o porție bună de lukumi, singurul dulce din vremea aceea”.

Încă din copilărie, sufletul părintelui Evmenie se odihnea cel mai mult în biserică, acolo unde, neîncetat Îl putea slăvi pe Dumnezeu. În bisericuța închinată Maicii Domnului din satul natal, Ethia, copilului Constantin i se va arăta Împărăteasa cerului într-una din zilele în care aprindea candelele din sfântul locaș, prevestindu-i: „Tu vei deveni preot”. Peste ani, în același loc în care a avut parte de această descoperire dumnezeiască, trupul părintelui Evmenie își va găsi aici odihna cea de veci. Pentru curăția lui sufletească, Dumnezeu îi va dărui harisma vederii duhovnicești, încă din primii ani de viață, așa cum relatează părintele Simon în biografia Sfântului: „Altă dată, când venise în sat la ei, arhiepiscopul de atunci al Cretei, părintele Evmenie, micuț pe atunci, vedea asupra lui, harul arhieriei. Zicea: «Vedeam lumina Duhului Sfânt pe chipul lui, lumina arhieriei, harul slujirii arhierești. Îl vedeam și mă duceam mereu în fața lui». Apoi l-am auzit spunând: «Ce vede acest copil și de ce vine mereu în fața mea?». Îmi plăcea să văd harul arhieriei”.

VREDNIC SLUJITOR ÎN CEATA ALEȘILOR LUI HRISTOS

„Eu am mers la mănăstire încă de la 17 ani. Îl iubeam pe Dumnezeu, desigur, mă gândeam de multe ori să mă fac călugăr”.

Cu ochii sufletului mereu îndreptați către cer, tânărul Constantin va alege să-și afierosească viața Mirelui Hristos. Chemarea la monahism o va simți ca o încredințare de Sus, în chip minunat: „În 1944, în ajun de Anul Nou, după-amiază, m-am dus, am aprins candelele în biserică, apoi am plecat acasă. Eram cu sora mea, Evghenia și gustam niște copturi de post, tradiționale pentru sărbătorile de iarnă. În timp ce mâncam, a apărut o lumină care m-a orbit și a intrat în mine, până în adâncul sufletului meu. În clipa imediat următoare, am strigat-o pe Evghenia, sora mea și i-am zis: «Evghenia, voi deveni călugăr». În momentul acela am simțit cum m-a luminat Dumnezeu. Am văzut cu ochii mei acea lumină care a intrat în sufletul meu. Odată cu vederea luminii am simțit foarte limpede că voi deveni călugăr. Când omul are chemare de la Dumnezeu ca să facă ceva bun, Dumnezeu lucrează și îl ajută”.

Dornic să îmbrățișeze cât mai curând viața monahală, Constantin își va îndrepta pașii spre

mănăstirea Sfântului Nichita din sudul Cretei, aflată la o distanță de 2 ore de mers pe jos de satul său natal. Egumenul Ierotei Kostomanolaki îl va primi ca novice, încercându-l în toate ascultările mănăstirii, vreme de trei ani. În anul 1951, Constantin va fi îmbrăcat în mantia îngerească, primind numele de Sofronie. Se va strădui din răsputeri să împlinească în fiecare zi a vieții sale de mănăstire, făgăduințele făcute înaintea Mântuitorului și a îngerilor Lui: „Ca monah, Sofronie și-a pus drept temelie a vieții sale monahale, smerenia, ascultarea și hărnicia. S-a dat pe sine unor noi lupte. Ziua se ostenea cu trupul, iar noaptea priveghea cu trezvie și rugăciune. Această rânduială a ținut-o până la sfârșitul vieții sale. Zi de zi, părintele Sofronie se ostenea întru slujiri împlinind orice lucru care i se spunea: se ostenea la construirea unui drum mai bun care urma să înlesnească venirea închinătorilor la mănăstire, la reconstrucția clădirilor, la aducerea apei de departe, pentru că nu era suficientă în mănăstire și așa mai departe. Nu apuca starețul să termine cuvântul, că părintele Sofronie alerga pentru a-l împlini. Niciodată nu spunea: «Sunt obosit» sau: «Să facă asta altcineva!». Era smerit, blând, tăcut și făcea metanie tuturor”.

În anul 1954, părintele Sofronie se vede nevoit să-și părăsească mănăstirea de metanie pentru a-și satisface serviciul militar de care monahii nu erau scutiți în acea perioadă. Va fi repartizat la secția artilerie din Tesalonic unde va sluji ca ajutor de bucătar, câștigând respectul și dragostea tuturor soldaților și comandanților săi, datorită conștiinciozității și jertfelniciei lui: „Niciodată nu a disprețuit vreo sarcină care i s-a pus în față, ci o împlinea corect și bine. De multe ori, era oprit de mai-marii săi ca să se mai odihnească puțin. Ținea toate posturile de peste an, inclusiv luni, miercuri și vineri. Un coleg de-al său, bucătar, zicea legat de aceasta: «Uneori mânca numai măsline cu pâine și ceapă, numai să nu strice cumva rânduiala posturilor Bisericii noastre». În fiecare zi, comandantul îi permitea să se retragă puțin ca să se roage în plus față de rugăciunea comună, știind că este monah. În duminici și sărbători, avea permisie să meargă la biserica Sf. Elefterie din Tesalonic, ca să participe la slujbă și să cânte”.

 

RĂSTIGNIT PE CRUCEA BOLII, LÂNGĂ SF. NICHIFOR CEL LEPROS

„Cumplită este durerea leprei, adevărată mucenicie!”.

În anul 1956, pe când se afla încă în timpul stagiului militar, o boală necunoscută începe să macine puterile trupești ale părintelui Sofronie. În ciuda tuturor investigațiilor și a internării de lungă durată la Spitalul militar din Tesalonic, boala, care se manifesta în primul rând prin temperaturi mari de 40º C, înainta și nu putea fi diagnosticată. Frământat de atâtea incertitudini, părintele Evmenie s-a așezat la rugăciune înaintea Maicii Domnului, implorând-o cu lacrimi: „Măicuța Domnului «Kliviani», ce boală am eu?”. Atunci mi s-a arătat un om și mi-a zis: «Părinte, am să-ți spun eu ce ai, te-ai îmbolnăvit de lepră. Să te duci la spital la Atena! Sunt și eu bolnav de boala asta. Să te duci la Spitalul Sf. Varvara»”. La scurt timp, doctorii i-au confirmat diagnosticul de boala lui Hansen și l-au transferat la leprozeria din Atena unde părintele Evmenie are binecuvântarea de a-l cunoaște pe Sf. Nichifor cel Lepros care îi va deveni povățuitor și părinte duhovnicesc.

Calea luptei cu boala necruțătoare a leprei a fost pentru părintele Evmenie una presărată cu multe dureri și chinuri mucenicești: „Cumplită este durerea leprei, adevărată mucenicie!”, mărturisea părintele Evmenie. „Este ca și cum cineva ți-ar rade spatele cu o perie de sârmă groasă, trăgându-ți pielea cu tot cu carne de pe spate. Această grozăvie, aș vrea să nu o trăiască nimeni: să îți tragă cineva bucăți de carne, să îți intre în carne dinți de fier și să zici: «Dă jos tot ca să terminăm odată!»”. Doar rugăciunea și gândul îndreptat la rănile Mântuitorului de pe cruce îi înmulțeau răbdarea și puterea de a îndura durerile bolii: „Εu mă rugam și încercam să pun gând bun cu nădejdea: mare e crucea, mare și Învierea, mare părtășia la patimile Domnului. Vai, vai, Doamne, mare dar mi-ai dat! Îți mulțumesc, Hristoase al meu, că mi-ai dat o cruce așa de grea. Voi avea o părtășie mai mare la Patimile Tale, dar și o mai mare părtășie la Învierea Ta. Apoi, după acest gând bun a venit și umbrirea Duhului Sfânt”.

Între părintele Evmenie și Sf. Nichifor se va înfiripa o legătură duhovnicească puternică care va birui atât greutățile vieții, cât și hotarele morții. Tânărul ucenic care se va vindeca de boala leprei, îl va sluji cu multă dăruire pe Sf. Nichifor până la mutarea acestuia în locașurile cerești, primind în chip vădit încredințarea sfințeniei părintelui său duhovnicesc pe care acesta o dobândise prin atâta suferință: „Într-o seară, după ce l-a pregătit pe părintele Nichifor pentru culcare, părintele Evmenie s-a dus și el în chilia sa, ca să se odihnească, dar nu l-a luat somnul. Simțea o mare neliniște, se gândea că poate nu făcuse ceva cum trebuie, poate nu a închis cum trebuie portița la soba din chilia părintelui său, Nichifor. Acestea și altele treceau prin mintea lui și îl nelinișteau. S-a ridicat, deci și s-a îndreptat spre chilia bătrânului. Ca să nu-l deranjeze, în cazul în care părintele adormise, s-a gândit să deschidă ușa cu grijă, să nu spună nici măcar «Pentru rugăciunile...» sau să aștepte răspunsul «Amin», după cum fac monahii. A deschis încet, încet ușa și ce să vadă? Îl vedea pe Părintele Nichifor rugându-se cu mâinile ridicate spre cer și ridicat de la pământ mai mult de un metru. Chipul lui strălucea ca soarele. Îndată ce a conștientizat această vedere cutremurătoare, a închis cu grijă ușa și a alergat la chilia sa. Acolo a căzut cu fața la pământ și a început să plângă în hohote, poate l-a supărat pe părintele lui că nu a bătut la ușă și l-a surprins în această stare minunată. Plângea, însă și de bucurie pentru că a văzut cu ochii lui cât de mare și virtuos era părintele său duhovnicesc, părintele Nichifor. Dimineața când s-a dus, ca de obicei, să-l îngrijească, i-a făcut metanie mare și a cerut să-l ierte pentru îndrăzneala sa. Acela, cu un surâs ușor, l-a iertat îndată și i-a spus să nu descopere nimănui ceea ce a văzut cât timp va fi în viață”.

Pentru părintele Evmenie, chiar și după adormire, Sf. Nichifor va rămâne ocrotitorul vieții sale și ajutătorul lui în mâhniri și în necazuri. „Odată, când eram foarte mâhnit, am văzut cum s-a deschis ușa și a intrat părintele Nichifor. A stat în fața mea și mi-a spus: «Hai, binecuvântatule, nu te necăji și nu plânge!» și a început să mă mângâie pe cap. Cu cât continua să mă mângâie, cu atât simțeam mai intens ca o adiere care devenea tot mai puternică. Era adierea Duhului Sfânt care s-a întețit până m-am umplut cu totul de ea, inspirând mireasma care ieșea din mâna ce mă mângâia. Iar mâhnirea toată a dispărut”. Altă dată, încercat de dureri trupești mari, chiar de ziua adormirii Sfântului Nichifor, părintele Evmenie a fost cercetat și întărit duhovnicește de către părintele său, după cum i-a mărturisit unei credincioase: „Astăzi se sărbătorește Sfântul Nichifor și a venit să mă vadă și mi-a spus că mă iubește mult. A venit să mă mângâie în durerile mele”. În semn de recunoștință și de prețuire pentru povățuitorul său duhovnicesc, părintele Evmenie îi va alcătui un Cuvânt de laudă foarte mișcător și plin de har pe care îl obișnuia să-l citească an de an în ziua de 4 ianuarie, făcând pomenire Cuviosului Nichifor și oferind tuturor plăcinte și dulciuri.

Însă, cel mai mare ajutor primit din partea Sfântului Nichifor, de către părintele Evmenie a fost într-un moment de cumpănă al vieții sale când, vrând să scape de puzderia țânțarilor și insectelor din chilia lui, a golit în încăpere un tub întreg de otravă, după care a închis toate ușile și geamurile. În cartea sa dedicată Sfântului Evmenie, părintele Simon precizează: „Nu s-ar fi trezit niciodată, însă, dacă nu s-ar fi arătat părintele Nichifor, care l-a luat de mână și l-a scos afară din chilie. Înainte ca părintele Evmenie să-și dea seama ce s-a întâmplat de fapt, Cuviosul i-a spus: «Copilul meu, nu intra în chilia ta înainte să deschizi ușa și geamul ca să se aerisească bine!». Îndată s-a făcut nevăzut. După mult timp apoi, părintele Evmenie și-a venit în fire și a înțeles minunea care s-a întâmplat și a mulțumit din toată inima preaiubitului său părinte, care îl salvase de la o moarte sigură”.

GREU ÎNCERCAT ÎN RĂZBOIUL NEVĂZUT, DUPĂ TAINA PREOȚIEI

,,A fost vremea când lacrimile îmi ardeau fața, lacrimi cumplit de  fierbinți”.

Pe 19 aprilie 1975, la vârsta de 44 de ani, părintele Sofronie a fost hirotonit preot de către arhiepiscopul Timotei al Cretei în Mănăstirea Maicii Domnului, Panaghia Caliviani, primind numele de Evmenie. Va încerca să păstreze mereu vie bucuria pe care trăit-o la slujba hirotoniei, amintindu-și la fiecare Sfântă Liturghie de mulțimea de îngeri care împreună slujeau cu Sf. Porfirie atunci când îl văzuse liturghisind în Biserica Sf. Gherasim de la Policlinica din Atena.

Viața părintelui Evmenie a fost plină de încercări. Pe lângă greul bolii de lepră, el a purtat cu bărbăție și un război crâncen cu duhurile necurate. Unul dintre fiii săi duhovnicești l-a întrebat odată: ,,Părinte, sunteți întotdeauna zâmbitor și bucuros. Au fost vreodată zile când, ca om, ați simțit vreo durere foarte mare, fără ca să vă poată mângâia ceva?”. Și părintele, cu ochii săi mari și parcă privind în trecut cu teamă și cu o ușoară înfricoșare, a spus: ,,A fost vremea când lacrimile îmi ardeau fața, lacrimi cumplit de  fierbinți”. Credeam că se referea la boala lui Hansen, lepra. Mai târziu, am aflat de la cei împreună-pătimitori cu el în spital, că se referea la războiul pe care îl avea cu demonii și pentru care a vărsat multe lacrimi fierbinți. A fost o mare încercare și dureroasă, în special în perioada imediat următoare tratamentului pentru lepră. Ce anume s-a întâmplat, povestește vărul lui, Antonie Saridakis, în cartea sa, Sfântul Părinte Evmenie: «Era începutul anului 1960. Părintele Evmenie se vindecase în totalitate de boala lui Hansen, dar ispitele au început să revină și desigur cu mai multă asprime, de această dată. Văzând diavolul viețuirea corectă și bună a părintelui, nu a răbdat și folosea diverse moduri pentru a-l război. Au început să i se înfățișeze deci, mulțime de demoni în chip de animale cum ar fi pisici, câini, porci, maimuțe, lei, tigri și altele ca să-l înfricoșeze. Acesta, însă, întărit și nestrămutat în credință nu le dădea importanță, cu toate că de multe ori, îl împiedicau să se roage. Părintele îl lua în râs și trecea cu vederea. Această situație a durat destul de mult, zi și noapte. Părintele, însă, fiind tânăr pe atunci și neavând încă dobândit discernământul necesar, a crezut că a biruit pe diavol și a simțit înlăuntrul său un fel de mulțumire. Atât aștepta și diavolul. Acesta era momentul potrivit pentru el. L-a lovit peste față cu răutate și în continuare a pus stăpânire pe mintea și pe trupul său. Ce a pătimit părintele nostru după acel moment nu poate fi descris!… L-am luat în Creta în sat, l-am dus pe la mănăstiri, cu privegheri, cu posturi, cu rugăciuni și ulterior după multe lacrimi și mult război, Domnul l-a slobozit pe sfântul bătrân de această mare încercare. Lovitura de grație s-a dat diavolului prin Maica Domnului de Kuduma. L-am dus acolo fiind însoțiți de multe rude și consăteni. Maica Domnului l-a îmbrățișat, după cum spunea el însuși și îl trăgea spre Kuduma, iar puterea potrivnică a diavolului îl trăgea înapoi. Desigur, nu se putea să biruiască decât Maica Domnului». Aceasta s-a întâmplat în 1961”.

RUGĂTOR NEOBOSIT LA CĂPĂTÂIUL BOLNAVILOR

„Părintele îi vizita pe toți, le spunea cuvinte de mângâiere și îi întreba dacă vor să se împărtășească”.

Vindecat complet de lepră, Părintele Evmenie va alege să slujească ani de zile nevoilor sufletești ale bolnavilor din Spitalul de boli infecțioase al Atenei. Zi și noapte, se va strădui să picure în sufletul celor suferinzi dulceața mângâietoare a harului dumnezeiesc, liturghisind, spovedind și împărtășind bolnavii care îl chemau la căpătâiul lor: „Când slujea, părintele Evmenie zbura de bucurie. Chipul său era luminos, senin și zâmbitor. Era neobosit la pomenirea numelor, obișnuia să pomenească mii de nume la vii și la adormiți. Unul dintre bolnavii de la spital și ajutor al părintelui Evmenie timp de 6 ani, Iorgos Fudulakis, ne spunea că se bucura de el, când în fiecare sâmbătă după-amiază lua pieptarul pe sub rasă, un epitrahil vechi, un Molitfelnic și urca către clădirile unde locuiau bolnavii. Între aceștia erau și mulți bolnavi la pat, prin secții și prin saloane. Părintele îi vizita pe toți, le spunea cuvinte de mângâiere și îi întreba dacă vor să se împărtășească. Celor care voiau, le punea epitrahilul pe cap pentru mărturisirea păcatelor. În fiecare duminică, părintele Evmenie, luând în mână Sfântul Potir în dreptul frunții sale și având în față pe Manolaki, tânărul bolnav, cu lumânarea aprinsă, urca către saloanele bolnavilor. Când mergea să împărtășească bolnavii de la reanimare, oameni care erau în stare gravă, cum ar fi comă și nu puteau deschide gura sau ochii, părintele le făcea cruce pe frunte și atunci ei deschideau gura ca să primească Sfânta Împărtășanie. Toți bolnavii din spital stăteau cu evlavie și nemișcați până când părintele se întorcea din nou spre biserică. Erau momente cutremurătoare până și pentru cei necredincioși. Chiar dacă în spital era multă durere, părintele le amintea mereu că este Dumnezeu, Cel milostiv, care știe de suferința lor. Programul nostru zilnic includea slujbe nesfârșite. Nu doar că nu treceam cu vederea nimic din rânduiala tipicului Bisericii noastre, dar adăugam și Acatiste, Paraclise și orice altceva simțea în acel moment sufletul sensibil al părintelui nostru”. Totodată, era recunoscut pentru exigența sa la slujbele pe care le cunoștea pe dinafară. Nu admitea să citești la strană cu neatenție sau în grabă: „Părintele nostru chiar dacă stătea foarte mult timp în biserică sau în Sfântul Altar, rugându-se, totuși pe toate le urmărea și le înțelegea. Dacă treceam cu vederea fie și un singur cuvânt atunci când citeam, ne corecta imediat, iar noi ne întrebam: «Oare, le știe pe toate pe dinafară?». Odată, nepotul său Evanghelos, care citea o catismă din Psaltire a trecut cu vederea un psalm ca să termine mai repede. Atunci s-a auzit glasul părintelui care i-a zis: «Nu face salturi, Vangheli, nu face salturi!». Alteori, dacă din grabă săream peste ceva, intervenea părintele din Altar unde se ruga ca să citim, așa cum scrie. Când termina slujba și ieșea în ușile împărătești, adeseori fața lui era transfigurată și udată cu lacrimi. Ne întrebam de multe ori: «Oare ce stări înalte o fi avut părintele în Sfântul Altar?»”.

Mărturia părintelui Evanghelos conturează și ea chipul luminos al sfințitului și neobositului slujitor al lui Hristos: „L-am cunoscut pe părintele Evmenie când aveam 12 ani. Avea un chip foarte luminos. Era senin, liniștit, tăcut și stătea așezat adesea pe scăunelul lui alături de un bolnav care se stingea. Se ridica, îngrijea bolnavul, îl ajuta și se așeza din nou. Apoi se ducea la biserică, bătea clopotul și începea slujba. Ținea o lumânare aprinsă într-o mână și începea să aprindă candelele cu bucurie. În același timp, zicea și ecteniile. Se ducea de la o icoană la alta ca și cum ar fi mers la prietenii săi. Se umplea de ulei, își ștergea mâinile și continua. «Citește și aceasta, citește și aceea…», îmi spunea și când credeam că se termină slujba, iar găsea ceva de citit și când într-un final terminam, plecam. Intram de cu zi în biserică și ieșeam noaptea. Încuia biserica și pleca din nou la bolnavi”.

GRABNIC AJUTĂTOR ÎN NEVOI ȘI MÂNGÂIETOR AL RĂNILOR SUFLETEȘTI

„Lângă părintele Evmenie spovedania nu era un «martiriu», ci bucuria și veselia inimii”.

Pentru viața lui jertfelnică, părintele Evmenie a fost hărăzit de Dumnezeu cu nenumărate daruri duhovnicești. Legătura lui cu sfinții pe care îi chema în ajutor în boli sau strâmtorări, era una aparte, fiind circumscrisă unui firesc pe care numai prietenii lui Dumnezeu îl pot experia: „Într-o după-amiază, părintele Evmenie a simțit o durere insuportabilă în stomac. Atât de mare era, încât se întrista mult. Despre modul în care s-a tămăduit, ne-a povestit el însuși: «Nu știam ce să fac. Pe mine, stomacul nu mă duruse niciodată. M-am dus și eu în biserică în fața icoanei sfinților doctori și am început să fac cruce în dreptul stomacului și să-i rog pe sfinții doctori să mă facă bine. Am făcut acest lucru timp de 4 ore, apoi m-am așezat puțin să mă odihnesc și m-a furat somnul. I-am văzut atunci pe sfinți în halate albe ca doctorii, cum mă operau. Mi-au scos afară stomacul și mi-l arătau. Imediat după aceea, m-am trezit și am fost bine. De atunci, nu m-a mai durut niciodată»”.

Trecut prin multă suferință, părintele Evmenie va odihni sub epitrahilul lui sufletele rănite ale celor care vor căuta tămăduire și îndreptare pe cărarea strâmtă a mântuirii. Arhierei, ieromonahi, preoți, monahi, monahii și laici au plecat ușurați sufletește de la scaunul de spovedanie al părintelui Evmenie: „Spovedania la părintele nostru, dincolo de faptul că era un eveniment eclesiologic în sine, era și o întâlnire cordială între părintele și fiul său duhovnicesc. Când ne apropiam de părintele pentru spovedanie și ne întreba acel clasic: «Ce ai, Constantine al meu?» sau «Ce vrei, Gheorghe al meu?», pur și simplu parcă începeam să ne transformăm ca oameni. Acea iubire debordantă, pe care o trăiam, ne schimba, ne făcea să simțim că avem în fața noastră nu un duhovnic, ci pe însuși Părintele, dragostea întruchipată a lui Dumnezeu. De aceea, în fața acestui Părinte nu era greu să spunem deschis absolut tot ce aveam sau ne trecea prin cap, fără să ne rușinăm. Aveam încredințarea că o să înțeleagă toate, că o să participe la durerea noastră și o să ierte. Aceste momente sunt irepetabile în viața unui om, nu pot fi descrise, ci doar trăite. Lângă părintele Evmenie spovedania nu era un «martiriu», ci bucuria și veselia inimii”.

Printre fiii săi duhovnicești, s-a numărat și mitropolitul Neofit de Morfu care ne destăinuie cum s-a apropiat de bătrânul Evmenie. Când s-a dus pentru prima dată la părintele Evmenie și l-a întrebat dacă se poate spovedi la el, părintele i-a spus: „Păi în Ilisia, unde locuiești, sunt duhovnici buni, de ce să vii încoace la spital? Aici este spital de boli infecțioase. Dacă vrei, desigur, nu este interzis”. A înțeles atunci, cel care avea să devină Mitropolit de Morfu, că nu este la îndemâna oricui, să-l aibă pe părintele Evmenie ca duhovnic. În următoarea zi, s-a folosit de ocazie și s-a întors la părintele pentru a se spovedi: „Îmi amintesc și acum felul în care părintele spovedea… El în picioare, eu în picioare. Nu vorbea. Asculta păcatele. Trebuia să te gândești bine dinainte ce te frământă și ce vrei să spui. Ideal era să fii și foarte clar. Eu eram obișnuit ca spovedania să fie o discuție cu duhovnicul. Eh bine, părintele Evmenie era exact invers: o enigmă, o tăcere nesfârșită, dar zâmbitoare. La bătrânul Evmenie spovedania însemna doar mărturisire a păcatelor. Simțeai că acest om are ceva ce nu puteai găsi în altă parte. Simțeai că este un om care îți urmărea toată traiectoria și te învăța”. Îmi zicea: „Până o să mori, să te rogi și să spui: «Doamne Iisuse Hristoase, dăruiește-mi blândețe, smerenie și simplitate!» Până la moarte!”.

ÎN CEATA SFINȚILOR, DUPĂ ÎNDELUNGI PĂTIMIRI

„Cel care Îl iubește pe Dumnezeu, obligatoriu îi va iubi și pe oameni”.

Ultimii ani de viață ai părintelui Evmenie vor fi umbriți de boala chinuitoare a diabetului. Avea răni pe ambele tălpi ale picioarelor care nu se mai închideau și cu toată îngrijirea care i se aducea, acestea nu se vindecau deloc. Internat la Spitalul Evanghelismos, timp de trei luni fără ca starea sănătății lui să se amelioreze, medicii i-au propus amputarea piciorului bolnav. Mâhnit peste măsură de soluția lor, părintele Evmenie a refuzat operația, cerându-și externarea din spital și nădăjduind în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și a sfinților Lui. În timp, diabetul îi va provoca orbire și insuficiență renală. Atunci când avea dureri foarte mari spunea: „Răbdare, nu-i așa că-i frumos?” și râdea. Uneori nu vorbea nimic și lăcrima. Nu s-a plâns niciodată că a obosit. Dimpotrivă, alina cu multă dragoste durerea ucenicilor lui care nu se puteau împăca cu gândul despărțirii de părintele lor duhovnicesc: „Păstrăm viu în memoria noastră cuvântul părintelui, pe care l-a spus într-un moment de agonie pentru noi, care ne temeam ca nu cumva să ne uite. El ne-a răspuns pe un ton hotărât: «Nu, niciodată!»”.

După 18 luni de grea suferință, pe 23 mai 1999, în duminica pomenirii Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, părintele Evmenie a adormit în Domnul, la vârsta de 68 de ani. Peste aproape un sfert de veac (31 mai 2021), Sfântul Sinod Eparhial al Bisericii Cretei va discuta propunerea Mitropolitului Macarie de Gortinia și Arcadia referitoare la canonizarea Părintelui Evmenie Saridakis, înaintând Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol cererea de înscriere a sa în Aghiologhionul Bisericii Ortodoxe.

Trecut de curând în rândul sfinților, chipul luminos al Sfântului Evmenie, radiind de bucurie duhovnicească ne privește blând din icoană, îndemnându-ne să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni, mai mult decât pe noi înșine: „Să nu vă săturați să Îl iubiți! Omul care are dragoste zboară, simte că are aripi. Fără dragoste, omul nu poate nimic”.

(Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] Mitropolitul Neofit de Morfu, Sf. Nichifor cel Lepros și bătrânul Evmenie Saridakis, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 13.

Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 75

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura