GEORGE CUȘA, MĂRTURISITOR DIN TEMNIȚELE COMUNISTE, A TRECUT LA DOMNUL. INTERVIU BIOGRAFIC

EXPERIMENTUL PITEȘTI – ANULAREA PERSONALITĂȚII

D-le George Cușa când ați fost arestat?

În ’48, în lotul în care a fost și părintele Antonie Plămădeală care a ajuns după eliberare mitropolitul Ardealului și cu părintele Roman Braga care a plecat în America.

Și cum se numea lotul?

Lotul „Teologie-Filosofie”.

Ați făcut Filosofie?

Da, dar n-am terminat. Eu am vrut să o termin când am ieșit din detenție, dar nu mi-au dat voie. M-au întrebat de ce am fost în pușcărie. Și am spus: „Politic”. „Și ce fel de «politic»? Nu cumva, dreapta?”. „Da, dreapta, autentic”. „A cui dreaptă?”. „A lui Țuțea, a lui Voiculescu ș.a.m.d”. Și m-au dat afară. Am plecat acasă și mi-am văzut de treburile mele. Am făcut niște cursuri de contabilitate. A fost foarte greu, dar așa a fost în perioada aceea. Pe mine m-au condamnat în ’48 și am făcut 12 ani de închisoare. Am mai făcut doi ani de zile domiciliu obligatoriu.

Și unde ați fost repartizat?

Pe atunci erai repartizat după anumite criterii. Toți cei care fuseseră condamnați, treceau pe la Jilava care era ca un fel de centru de repartizare pentru cei care erau condamnați la Iași, Cluj, Gherla, Oradea. La Jilava se uitau pe fișa ta ce ești și dacă erai elev, mergeai la Târgșor, studenții plecau la Pitești, muncitorii la Gherla, profesorii, inginerii la Aiud, diplomații la Sighetu-Marmației. Acestea au fost criteriile. Fiecare își făcea detenția după un plan bine determinat de ei prin care urmăreau să distrugă relațiile dintre anumite categorii sociale. Studenții, care făceau parte dintr-o categorie specială pentru că ei fac legătura dintre generații, dintre cei care vin și cei care pleacă – ei au fost exterminați la Pitești. Unii și-au găsit să se răzbune pe noi pentru că studenția a fost dintotdeauna împotriva comunismului.

Deci, ați fost la Pitești.

Da, timp de trei ani de zile am trecut printr-un masacru, printr-un fel de spălare a creierului cu metode care au fost importate din Uniunea Sovietică. Poate ați auzit că a existat acolo un pedagog pe nume Makarenko și centrul de reeducare din URSS pe care el îl fondase, era de altă factură, era pentru delicvenți de drept comun: delatori, hoți, criminali. Ori la noi, problema reeducării se punea pe alte principii. Majoritatea dintre noi – și am fost în jur de 1000 de studenți – am fost puși într-o închisoare nou-nouță și când au venit moldovenii din Câmpulung Moldovenesc în frunte cu Țurcanu, un tip inteligent, s-a inițiat această reeducare în niște condiții de groază. În primul rând, trebuia să-ți torni toți camarazii cu care ai fost în contact, să te lepezi de Dumnezeu, de credință, de familie, de prieteni, să rămâi singur și sub tutela unuia care te dirijează și care-ți spune că: „ești sub tutela mea. Eu îți dau să mănânci. Nu ai nevoie să gândești. Gândim noi pentru tine”. Deci, anularea personalității în chip total. Așa era în comunism: unul singur trebuia să domine toată gloata.

Acum se urmărește exacerbarea personalității.

Se întoarce roata. Bineînțeles că s-au întâmplat lucruri care nu se pot povesti. Nu poți să dai în vileag ce s-a întâmplat la Pitești pentru că este în afara moralității. Știți că în Europa de Est comunistă, doar în România s-au întâmplat astfel de atrocități? Și au venit din toate colțurile lumii, din China, din America să studieze fenomenul. Și la noi așa-zisa revoluție nu a fost revoluție, ci doar o schimbare de regim: a plecat Ceaușescu, a venit Iliescu, școlit la Moscova, ne-a făcut să gândim că n-au trecut timpurile. El le-a mulțumit la tovarășii mineri că au distrus Piața Universității și aseară am auzit o emisiune la radio sub orice critică. Cred că ne întoarcem la comunism. Cum e posibil să vii cu propunerea să schimbi numele de Piața Universității în Piața Brătianu? Păi, Piața Universității rămâne un simbol al acelei mișcări studențești împotriva comunismului!

CUM SE MISTIFICĂ ISTORIA

Acum, după 70 de ani, de când s-a reînceput reeducarea de la Pitești, doi istorici de la CNSAS au făcut o declarație prin care afirmă că ceea ce s-a întâmplat la Pitești nu a fost decât un război între legionari care s-au certat pentru un blid de linte. Dacă după 70 de ani care s-au împlinit pe 27, 28 noiembrie – că atunci a început reeducarea și a culminat pe 6 decembrie de Sf. Nicolae – acești doi oameni au putut să facă astfel de declarații, ce să mai spunem? Deci acești doi inși lucrători la CNSAS, posesori ai unor documente despre care s-au scris mii de pagini, răstoarnă tot ceea ce s-a întâmplat la Pitești. Adică, în afară de faptul că acolo studenții au murit, s-au sinucis, au înnebunit, a existat camera 4 spital, camera nebunilor, camera morții, să mai îndurăm și mistificarea istoriei? Eu, din întâmplare, am fost pus în camera nebunilor și acolo am dat peste un coleg de-al meu, de aici de la Constanța, mai mare ca mine cu vreo 4, 5 ani. Și bineînțeles că l-am recunoscut și am încercat să stau de vorbă cu el și m-am adresat lui cu „d-le Sasu”. Și el s-a sculat și a zis: „Cine e Sasu? Am fost cândva Sasu. Acum am altă identitate”. După aceea a venit Timaru din Vrancea care fusese bătut într-un hal fără de hal cu picătura chinezească și se uita pierdut prin cameră de jur-împrejur. Eu eram izolat pentru că primisem două grămezi de fasole de la un unchi de-al meu, care era tot deținut politic la Gherla. Eu eram internat în spital, bolnav de plămâni și pentru că mi-a adus două grămezi de fasole, a fost considerat „ajutor legionar”. Și cine credeți că mă ancheta? Un fost coleg, un basarabean de-al nostru, Popa Alexandru, zis Țanu. Era mai rău decât Țurcanu. Popa Țanu a fost un criminal notoriu. El a jucat rolul acela de a compromite toată reeducarea, spunând printre altele că noi am mimat această reeducare și că nu am făcut altceva decât să verificăm potențialul fiecărui legionar. Adică îi omori pe legionari, ca să-i faci mai legionari. Când s-a făcut procesul din 1954, prin sentința 32, au fost condamnați la moarte 22 de studenți. Ordinul venit din afară care era scris pe cămașa unui prieten intim de-al meu, spunea: „Să compromiteți partidul și guvernul și Securitatea!”.

În ’52, la Canal a fost împușcat doctorul Simionescu și a fost împușcat și Dumitrache Ion. Atunci s-a sesizat în Occident și puterea, ca să nu fie arătată cu degetul, a înscenat procesul din 1954. Piteștiul a fost desființat în 1951. Eu am plecat cu ultimul lot, a doua oară cu Țurcanu – prima oară plecasem în ’50 de la Pitești la Gherla – și am fost trimis împreună cu un fost prieten de-al meu, transformat de Țurcanu în torționar, după luni de zile. Omul și-a anulat toată identitatea și a fost divizat, pur și simplu. Am reținut doi oameni, foști prieteni foarte buni de afară, Popescu Aristotel și Pop Cornel de la Cluj. Acești doi oameni mediciniști amândoi, de o acuratețe sufletească extraordinară până la detenție, au fost reperați de Țurcanu ca vârfuri și au devenit ținta reeducării lui. Popescu Aristotel, care devenise criminal la Gherla, m-a trimis la Văcărești ca fiind bolnav – dar nu eram bolnav – însă, probabil în amintirea prieteniei noastre de afară. Din toamna anului 1951 până în 1954, șefii de comitete care au fost implicați în reeducare, au fost luați și anchetați undeva la București, Ploiești, Urziceni. Și atunci au înființat un lot de 22 de persoane și au fost condamnați la moarte. Inițial nu au fost executați decât 6, iar ceilalți 16 au fost ținuți pentru un alt proces din ’57. Printre vârfurile de atunci, Țurcanu și el. Popa Țanu a fost condamnat și el, dar i s-a dat drumul. Nu a fost împușcat, deși era numărul unu. La al doilea proces a fost și părintele Calciu Dumitreasa. Ghiță Calciu mi-a fost coleg de Facultate. De la Facultate veneam împreună, a fost și el lider la Gherla o perioadă. A fost în vârful piramidei. Acolo era omul lor, dar decent, nu era tipul criminalului. El mi-a înlesnit mie să pot supraviețui la Gherla. Întâmplarea a făcut că era șef peste acel tronson al penitenciarului și asculta toată lumea de el pentru că era un tip inteligent, un ins cu viziune și a venit în camera în care eram noi – el patrula întruna, avea liberă trecere peste tot în închisoare – și avea nevoie de cineva care să-i facă niște lozinci. Și a întrebat: „Cine dintre voi se pricepe la pictură?”. Dar n-a spus nimeni nimic pentru că noi eram amărâți din cale afară și nu ne mai ardea de lozinci. Și atunci Ghiță Calciu a spus: „Cușa, tu te pricepi la lozinci. Ia, ieși afară!”. Și zic: „Nu mai am putere că îmi tremură mâna”. „Lasă, te duci cu dl. locotenent major ș.a.m.d”. Și așa mi-am format eu cariera mea de pictor, de lozincar că și după ce am ieșit afară am umplut toată Dobrogea numai cu lozinci.

Dar revin la ce spuneam mai devreme că au fost împușcați cei 22, a urmat procesul din ’57 și Gică Calciu a fost trimis la Jilava. Poate ați auzit de o celulă construită special la Jilava intitulată Casimcă. El, de fapt, a schimbat cursul procesului, pentru că în procesul respectiv el a devenit acuzatorul Securității. Atunci el și-a revenit în totalitate, a venit cu argumente și a făcut o răsturnare de situații și din creierul reeducării care era la Gherla, el a devenit acuzator. Și împreună cu alți 15 inși au fost judecați și condamnați să fie duși într-o construcție specială numită Casimcă. Casimca a fost special făcută pentru legionari care au fost vârfuri puternici și mai ales pentru cei care au fost criminali totali ca Popescu Aristotel, Pop Cornel și Nuți Pătrășcanu care s-au stins acolo și care au fost transformați de Țurcanu din oameni de elită, de o ținută morală extraordinară, în piese de comunicare și torționari. Ca să aveți idee cam ce s-a întâmplat la Pitești și Gherla majoritatea s-au prăbușit în totalitate, dar apoi și-au revenit. Numai cei care nu au avut un crez politic, s-au prăbușit total. Ceilalți ne-am revenit în momentul în care cauza care a determinat prăbușirea, a încetat. Mă refer la tortură.

ÎNDOIALA LUI PETRU, PRECURSOARE A CĂDERII

Deci, prin tortură s-a făcut declicul de reeducare și tot prin absența torturii v-ați revenit?

Da. Cei care au avut un anumit crez și fundament, la capătul tunelului s-au trezit. Pop Cornel și Popescu Aristotel, care au făcut atâtea crime la Gherla și au dat diagnostice false, au ajuns în fața instanței unde, de pildă, Pop Cornel a spus: „Domnule judecător, mie să-mi dați pedeapsa cu moartea”. Deci omul acesta, care avea pe conștiință atâtea lucruri, a cerut pedeapsa cu moartea. Iar Popescu Aristotel, când i s-a citit sentința de condamnare la moarte a acceptat-o și după aceea i s-a spus să facă cele necesare pentru comutarea pedepsei la muncă silnică pe viață. Și el a spus: „Nu. Nu vreau să fac niciun fel de comutare a pedepsei”. Dar a sfârșit în celulă la Casimcă ca și Pop Cornel și alții. Și acolo a fost și părintele Calciu care știți că și-a tăiat venele pentru Costache Oprișan, lucru care pentru atâta lume este incredibil. Eu, poate că sunt singurul supraviețuitor de la Pitești la ora actuală care poate să vorbească. Când m-am trezit din bătăile de acolo, mi-am dat seama că e ceva care nu este pus la punct și că o să mă îndoiesc și eu cum a făcut Petru. Nu că îl aveam ca simbol, dar acționa instinctul de conservare. Deci dimineața, când m-am trezit din bătăile respective, m-am văzut în camera mare de la Pitești și îmi era rușine că nu avusesem niciun fel de atitudine, că nu m-am revoltat. Dar cum să te revolți și împotriva cui? Și atunci mi-am făcut un calcul, că nu vreau să mor din bătăi și de ce să mor ca eroul aici, de vreme ce nu am aceleași arme ca și ei? Nu aveam niciun fel de perspectivă și în altă ordine de idei, noi, ca Mișcare de dreapta autentică la timpul respectiv, eram niște anacronici față de acele vremuri. Nici Răsăritul, nici Apusul nu ne dădeau niciun fel de credibilitate, adică, nu ne voiau pur și simplu. Trebuia să fim lichidați.

UNIVERSITATEA DIN AIUD

Când am stat în celulă la Aiud în 1961, transmiteam la morse câteva lecții despre Hegel, că mi-a plăcut mie Hegel pentru că era pe sistemul meu de gândire. Și bineînțeles că m-au prins și am stat șapte zile la izolare cruntă. Dar mai transmiteam încă ceva: o poezie, Mistrețul cu colți de argint. Poemul acesta l-am auzit la Jilava și era foarte bine vândut în țară. El are un tâlc. Când l-am recitat la Aiud în celula 258, eram acolo cu Țuțea, cu părintele Sofian Boghiu, Petre Pandrea, cu Nae Cojocaru care fusese zidit timp de 7 săptămâni la Gherla și fusese prizonier în Rusia timp de 5 ani de zile dincolo de cercul polar, la Vorkuta unde erau 12 luni iarnă și „restul” vară. Când am recitat poezia asta, am fost întrebat: „Cine a scris poezia asta?”. Și le-am spus: „Ștefan Augustin Doinaș”. Dar acesta era pseudonimul lui. Ștefan a făcut și el puțină pușcărie și a scris poemul acesta, dar nimeni nu știe că acest poem a fost cu dedicație. Și dedicația aceasta a spus-o unui coleg de-al nostru, Dumitrescu Ilie, student la Medicină cu care am fost în lot la Jilava în aceeași cameră numărul 6, în subsol. Și m-au întrebat: „Dar ce înseamnă totuși poezia asta?”. Și eu le-am spus că l-am cunoscut pe Ștefan Augustin Doinaș pe numele lui adevărat, Ștefan Popa și el a închinat această poezie lui Corneliu Zelea Codreanu. Și pentru ea, am ajuns la izolare. După cele șapte zile de izolare, băieții m-au chemat la morse: „Poezia, mai departe”. Când transmiteam poezia la morse, dl. Nae Cojocaru, avocat de meserie, fost locotenent în Armata Română era un specialist în morse, era foarte atent la ce transmiteam eu. La Aiud, de la 5 dimineața până la 10 seara când era stingerea, se transmitea morse, țevile erau pe făgaș. Fiecare își avea „numărul de telefon”. Eu aveam litera B. Când auzeam asta, știam că eram chemat la telefon. Și pe când transmiteam poezia, îl văd pe dl. Cojocaru că se apropie de mine și mă întreabă: „Ce ai transmis acolo? Poezia asta, parcă am auzit-o la Jilava. Nu vrei să ne-o spui?”. Și am spus-o. Țuțea care stătea deoparte, a zis: „Dar ce poezie e asta? A cui este?”. Poezia asta este a lui Augustin Doinaș”. „Extraordinar. Poezia asta e mioritică ca și numele acesta «Ștefan Augustin Doinaș»”. Părintele Sofian Boghiu asculta și dânsul și a întrebat: „Ce simboluri sunt aici?”. Și le-am explicat că poezia asta are un răsunet. E vorba de o pădure pe care noi am numit-o Tâncăbești, că la Tâncăbești au fost strangulați cei 14, în 30 noiembrie 1938. În ziar s-a scris, pe atunci eram elev în clasa a patra de liceu: „Încercând să fugă de sub escortă, Corneliu Codreanu și 13 camarazi de-ai săi au fost împușcați în pădure la Tâncăbești”.

Să vă mai povestesc un episod. În 1948, eu și Eugen Ștefănescu eram studenți, el la Silvicultură, eu la Filozofie. Pe 14 septembrie, de Înălțarea Sf. Cruci, eram 25 de studenți urmăriți care ne-am hotărât să plecăm în afară. Bineînțeles că cel care a propus plecarea, președintele căminului, Nicolae Suciu a întrebat: „E cineva care nu pleacă?”. Și m-am sculat eu și am zis: „Eu nu plec, pentru că nu plec. Nu vreau să părăsesc țara. În al doilea rând – mai erau doi colegi din sat cu mine – dacă plecăm toți trei din sat de la noi, ce vor spune băieții din sat pe care i-am educat în spiritul nostru? Măcar să rămână unul de sămânță”. Și am rămas eu. Nicolae Suciu, care era șeful a spus și el așijderea: „Nici eu nu plec”. Deci au plecat 23 de inși printre care și Eugen Ștefănescu. Au plecat în Iugoslavia, au făcut închisoare, au fost în mine de plumb timp de 7 luni de zile, au evadat de acolo, s-au dus în Franța la Nancy, au făcut Facultate acolo, au terminat și au plecat în Canada. Eu am intrat în pușcărie și Ștefănescu a plecat în Canada și când m-am întors din prima pușcărie în ’53, mama mi-a arătat un apus de soare foarte frumos din California pe o carte poștală. Și când a întors-o pe spate, i-am văzut scrisul lui Eugen Ștefănescu. Scria așa: „În drum spre patria visată, Canada cu marile lacuri și cu orătăniile ei cu tot. Cât privește bărcile tale cu argonauți, te rog să nu te mai gândești la ele, pentru că le-am văzut undeva naufragiate în totalitate, prin porturile pe unde am trecut eu”. Acesta a fost mesajul lui. Și după 1990, după 35 de ani ne-am întâlnit din nou. El a ajuns la ONU ca și un alt coleg de–al meu, profesor la Universitatea din Ohio și în California și premiat cu cea mai înaltă distincție germană, „Premiul Humbold”. Amândoi au fost condamnați în lipsă la câte 10 ani de detenție și au fost invitați de către Statul român, fiind două nume de marcă mondială, să țină niște prelegeri. Deci au plecat în ’48 și au venit în ’76.

PRESIMTE MOARTEA FIICEI SALE

În ’62, în luna iulie, am primit prima carte poștală după 9 ani și jumătate și am scris acasă la nevastă-mea să-mi trimită o poză cu fata mea, Adriana, că o lăsasem în scutece, avea 11 luni. Am scris acasă sub impresia unui vis cumplit. Seara visasem că în curte la noi, la fântână, Adriana mea se juca cum se juca și din cer o ceată de îngeri, dintre care trei au coborât lângă fântână, au luat fata și au plecat. M-am cutremurat în vis, bineînțeles. Dar atunci când am avut visul, fata mea a murit.

Din ce cauză a murit?

Fetița mea s-a tăiat la mână și nevasta mea s-a dus cu ea să-i facă un antitetanos. Și la dispensar i-au făcut o injecție greșit și i-a murit în brațe. Femeia respectivă a fost mutată, iar un secretar de partid a spus: „Un pui de legionar mai puțin”. Când am venit de la Aiud, pe 27 iunie 1964 după ce s-a dat Decretul, venisem la Constanța și mă duceam să-mi iau un bilet de la agenție, deși știam că nu o să am bilet, dar mă duceam. Și lângă poștă, e un restaurant și m-am dus și eu să stau acolo până se deschide casieria. Întâmplarea a făcut ca să fie acolo un barman care era căsătorit cu o verișoară primară de-a mea. A luat telefonul și a sunat acasă. Ce se întâmplase? Soția venise la Constanța și era la soția acestui barman. Și acela a sunat acasă și i-a zis soției mele: „Stai așa. Unde vrei să pleci? Mai stai puțin că vreau să-ți fac o surpriză”. Și când am ieșit din restaurant, vis-à-vis pe trotuar am văzut-o pe soția mea. Era cu sora mea pe care nu am văzut-o de 16 ani de zile. Făcuse 10 ani de pușcărie și ea pe la Mislea, Miercurea-Ciuc, Arad. Deci, pe mine m-au arestat în ’48 și m-au eliberat în ’64. Pe ea au luat-o în ’52 și a venit în ’62. Și atunci am plecat împreună spre sat fără să spun absolut nimic. Când am intrat în curte, am spus doar atât: „Hai să mergem la cimitir”.

Ați simțit moartea fetei dvs.

Da. Mi s-a mai întâmplat ceva asemănător când eram la izolare, unde era beznă. Acolo nu erai decât în cămașă și în bocanci. Era întuneric, ghețărie, deși era sfârșitul lui iunie, mâncare la trei zile, jumătate de porție. Și în ultima zi, n-am mai putut. Mi-am pus un bocanc la șold și cât pe ce să ațipesc. Și am simțit de parcă cineva mi-ar fi scos o măsea. Și mi-am zis: „Cineva a murit din familia mea”. Cum am ajuns în celulă, gata, telefonul. „A venit Cușa de la izolare?”. „Da”. „Spune-i că a murit unchiul lui”. Lăsase acasă trei copii și el.

Pe cine ați mai avut în închisoare dintre membrii familiei?

Păi, fratele lui tata a murit tot la Aiud. Celălalt frate al lui tata făcuse pușcărie, pe front. Am avut destui.

De ce credeți că generația noastră suferă de boala stresului, pe care generația dumneavoastră nu o avea?

Noi ne obișnuisem cu suferința, cu suferința cumplită. Eu am fost dat afară de la Facultate. Când am venit acasă, mi s-a pus domiciliu obligatoriu și am format acolo un cor și am ajuns în finală pe țară. Și am avut un cor superb. Eram singurii reprezentanți pe toată zona Dobrogei.

Ați mai fost urmărit și după eliberare?

Cum să nu? În primul rând, am avut telefonul ascultat. Când mi-am luat dosarul de la CNSAS, m-am îngrozit pentru că în sat la mine mai e un singur informator. După ce am ieșit din prima închisoare, în ’53, am cunoscut-o pe Despina, soția mea și după aceea, pentru că eram dirijorul corului din sat, aveam selectate și cadre din învățământ. M-am dus la Medgidia cu corul, dar stăteam ca pe ghimpi pentru că nu aveam voie să părăsesc domiciliul obligatoriu decât pe o rază de 7 km. Aveam prieteni în sat, 3-4 erau informatori. Și când mi-am văzut dosarul de la CNSAS, am citit declarațiile lor, dar nu le-am spus niciodată nimic ca să nu-i acuz. Și soția mea, care era învățătoare, era să fie dată afară din învățământ și au testat-o. A venit cineva de la Constanța, de la Securitate, să o asculte la o lecție și ea avea o lecție în legătură cu C.A.P.- ul. Dar ea nu știa că era ascultată la ușă de director și și-a ținut lecția. Iar inspectorul i-a spus directorului: „Tovarășe director, hai să plecăm că asta este femeie cu scaun la cap”. Apoi a fost forțată să divorțeze și ea a spus: „Nu. Eu îl aștept”. Și m-a așteptat, săraca.

V-ați scris Memoriile?

Sunt gata.

Și le tipăriți?

Sunt publicate la Pitești. Din 2002 până în 2017, am tot publicat.

Memoriile dvs. sunt o mărturie foarte importantă pentru că ei vor să șteargă tot.

Eh, cum să șteargă? Păi, ce e după ei? Mai sunt și oameni deștepți…

(Fragment dintr-o discuție purtată cu maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă, decembrie, 2019, Constanța)

Material publicat în Revista Atitudini Nr. 64