SF. IGNATIE BRIANCIANINOV: EXPERIENȚELE ASCETICE ȘI ARTA POVĂȚUIRII DUHOVNICEȘTI

 „Nu voi muri până când nu voi termina slujirea pe care o am față de omenire și până când nu-i voi încredința acesteia cuvintele adevărului, în ciuda faptului că puterile trupești mi-au slăbit”.

Slobozit de îndatoririle arhierești, Sf. Ignatie se adâncește în revizuirea și completarea Experiențelor ascetice tipărite în 1867, cu puțin timp înainte de sfârșitul său: „Nu vă temeți” – îi scria unuia dintre fiii săi duhovnicești care se ocupa de corectura scrierilor sale editate – „nu voi muri până când nu voi termina slujirea pe care o am față de omenire și până când nu-i voi încredința acesteia cuvintele adevărului, în ciuda faptului că puterile trupești mi-au slăbit, așa cum vi se pare”. În pofida feluritelor neputințe care îl măcinau tot mai mult, nimeni nu auzea de la vlădica Ignatie vreun geamăt de suferință.

Cu ultimele puteri rămase se silea să zidească prin cuvânt fiecare suflet care îi călca pragul pentru sfătuire și îndrumare duhovnicească. Convorbirea purtată în 1866 cu marele cneaz Vladimir Alexandrovici și cu moștenitorul tronului Alexandru Alexandrovici rămâne una de referință pentru viziunea harismatică a Sf. Ignatie asupra monahismului ortodox: „Mănăstirile sunt spitale, sunt adăpost pentru oamenii care cunoscându-și neputința de a-și păzi sufletul viețuind în lume, vin în acest liman și aduc în el concepțiile, năravurile, viciile, patimile care s-au dezvoltat prin educația pe care au primit-o în lume. De aceea starea duhovnicească a mănăstirilor depinde cu totul de starea duhovnicească a poporului. Poporul se pervertește, se pervertesc și mănăstirile. În ele s-au strecurat multe lucruri de condamnat, multe lucruri rele, dar cu toate acestea, ele își păstrează caracterul de limanuri pentru cei care vor să se păzească de pierzania desăvârșită”.

Fericitul sfârșit al sfântului

Luna aprilie a anului 1867 a fost una plină de suferințe pentru vlădica Ignatie. Atacurile de apoplexie care se succedau la intervale scurte de timp, îl vlăguiau și de bruma de puteri trupești rămase. Insistențelor ucenicilor de a trimite după doctor, vlădica li se împotrivea cu toată ființa lui, conștient până la capătul vieții pământești de încredințarea deplină pe care o datorează Părintelui ceresc: „Când voi muri, nu trimiteți după doctor, lăsați-mă să mor așa cum i se cuvine unui creștin, cu conștiința trează, netulburându-mă și neîmprăștiindu-mă cu neliniștea voastră”. Întristat peste măsură la gândul că-și va pierde părintele duhovnicesc, Vasile, ucenicul de chilie îl întreabă într-o zi cu durere: „Cum voi trăi fără sfinția voastră, Stăpâne? Este o clipă foarte grea”. Vlădica i-a răspuns: „Da, părinte, e foarte greu, așa de greu că tu nici nu-ți poți închipui; și eu m-am gândit la tine și te-am încredințat, așa cum m-am încredințat și pe mine voii lui Dumnezeu”.

Clipa despărțirii de cele pământești a venit în Duminica Femeilor Mironisițe, pe 30 aprilie 1867, după ce, înarmat cu neîncetata rugăciune a lui Iisus, cu chipul transfigurat de lumina lină a bucuriei veșnice, Sf. Ignatie Briancianinov își ceruse iertare de la toți care i-au slujit cu dăruire în ultimele ceasuri ale vieții. Nu i-a dat uitării nici pe cei care, porniți pe calea monahismului și lipsiți de un îndrumător plin de har, însetează după cuvinte de îmbărbătare și după pregustarea experienței trăită în Duhul Sfânt de către sfinții nevoitori. Acestora le va așterne pe hârtie „testamentul” său duhovnicesc, cunoscut sub numele de Ofrandă monahilor contemporani: „Cumplite sunt valurile mării acestei vieți. În ea domnesc întunericul și ceața, duhurile căzute stârnesc neîncetat furtuni și vânturi puternice, corăbiile sunt lipsite de cârmaci, rada liniștită a porturilor s-a transformat într-o vâltoare ce duce la pierzare: «toți munții și toate insulele s-au mișcat din locurile lor» (Apoc. 6:14) duhovnicești, scufundarea pare de neocolit. Și chiar ar fi de neocolit dacă pronia cea nepătrunsă a lui Dumnezeu și milosârdia Lui cea tot atât de nepătrunsă nu i-ar salva pe aleșii Săi (…) Și nu vă temeți, căci odată plecați de aici, ei nu se despart de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcașuri strălucite, întru care cu dânșii și cu fiii voștri vă veți sătura de bunătățile cele veșnice. Acolo cântă neîncetat cetele Îngerilor și ale Arhanghelilor, slăvind într-un glas pe Împăratul Cel fără de moarte”[1].

[1] Sf. Ignatie Briancianinov, Ofrandă monahilor contemporani, Ed. Egumenița, 2011, pp. 6, 298.

(Articol preluat din revista Atitudini Nr. 51)