Pătimirile și sfârșitul mucenicesc al maicii Mihaela Iordache

LUMINA CU PREZENŢA EI ZIDURILE NEGRE ALE ÎNCHISORII

Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice. Urma să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P[1].  La recomandarea preşedintelui completului de judecată pentru care faptele maicii Mihaela sunt „grave şi prezintă pericol social”[2], este readusă la Penitenciarul Galaţi şi apoi transferată la Miercurea Ciuc, în lagărul unde cu ani în urmă îşi găsise sfârşitul, fratele ei, Nicoară Iordache.

Viaţa maicii Mihaela începe să se consume strop cu strop în foame, frig, boli şi umilinţe. La o percheziţie făcută pe 1 ianuarie 1959, i se găsesc în celulă o coroană şi câteva flori, delict pentru care primeşte 7 zile de regim sever, după ce mai fusese pedepsită pentru o tuse despre care se constatase „că această tuse forţată care o făcea când ieşea sau intra în cameră, ar fi un semnal pentru restul condamnaţilor”[3]. Regimul de închisoare distrugător, oboseala şi slăbiciunea excesivă a trupului sunt cauzele metropatiei hemoragice, afecţiune care o va chinui de acum încolo şi la care va refuza operaţia „din motive personale”. Acceptă fără nicio şovăire să poarte crucea bolii care în scurt timp îi va frânge trupul răstignit pe Golgota suferinţei.

Urmează transferul la închisoarea Arad unde va rămâne din 4 martie 1960 până în 4 septembrie 1960, dată la care este adusă în închisoarea Jilava pentru noi cercetări. Între zidurile de piatră lipite cu otravă ale unei carceri cu ciment pe jos şi pereţi umezi, unde  niciodată apa nu ajungea, iar lipsa de aer îţi lăsa impresia că ai o senzaţie de sufocare permanentă, „deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşă, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În aceste condiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea”[4]. Însă „atmosfera sumbră a închisorii dispărea treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precauţia. Îndoielile ce îi sfredeleau mintea noii venite se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti”. Sunt frânturile de gând şi trăire ale Vioricăi Stânuleţiu-Călinescu, pe care pronia divină o va mângâia în tenebrele Jilavei cu prezenţa luminoasă a maicii Mihaela: „În camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii martiri ai neamului românesc. Maica Mihaela (Marieta lordache), călugăriţa de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şi slăbuţă, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate, era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modestă”[5].

Lunile de iarnă petrecute la Jilava îi vor şubrezi ireversibil sănătatea şi aşa destul de precară. Contribuie din plin şi cele trei zile de pedeapsă la izolator „pentru faptul că s-a găsit asupra ei un săpun scris”[6].

 „MĂ DUC SĂ MOR ŞI EU ACOLO UNDE A MURIT FRATELE MEU”

La 21 februarie 1961, maica Mihaela este transferată din nou la Miercurea Ciuc, cu diagnosticul de cancer esofagian şi poliradiculonevrită dureroasă care duce la paralizii. Drumul de la Jilava la Miercurea Ciuc care va dura aproape 20 de ore şi-l va petrece depănând ghemul amintirilor cu Viorica Călinescu: „Dacă în celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru mine o revelaţie. Fiecare făceam parte din altă generaţie. Securitatea nu reuşise să-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simţăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiraţii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru acest neam, aceeaşi dorinţă de înălţare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem”[7].

Va mai lupta cu încercările bolilor încă doi ani fără să primească nici cea mai mică îngrijire medicală. În referatul medical emis de doctorul penitenciarului la 23 aprilie 1963 găsim analiza sumară a stării de sănătate a maicii Mihaela: „În ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit caşectizată gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfuncţiei pronunţate (am şi pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ţinut seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate. La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963. Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri”[8].

Fără să-şi piardă nădejdea în momentele cele mai grele ale bolii care o ţintuieşte paralizată la pat, maica Mihaela, care avusese premoniţia propriului sfârşit de când păşise din nou în celulele Ciucului, îşi acceptă martiriul cu seninătate: „… Parte năpădită de amintiri, parte şi de presimţiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a firului vieţii, ca o împlinire logică a destinului ei: «Mă duc să mor şi eu acolo unde a murit fratele meu»”[9].

[1] A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 188.

[2] Ibidem, f. 148.

[3] Ibidem, f. 14.

[4] Cicerone Ioniţoiu, Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii, vol II, pag. 76.

[5] Viorica Stânuleţiu-Călinescu, Lacrima prigoanei, Ed. Gordian, 1994, pag. 65.

[6] A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 3.

[7] Viorica Stânuleţiu-Călinescu, op. cit., pag. 67.

[8] A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 160, vol. 12, f. 9-10.

[9] Viorica Stânuleţiu-Călinescu, op. cit., pag. 68.

(Preluat din Revista Atitudini Nr. 36)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura