DL. DEMOSTENE ANDRONESCU: RUGĂCIUNEA CONTINUĂ DIN CELULE

Ați tânjit vreodată după trăirea pe care ați avut-o în închisoare?

Da, am avut momente când aș fi vrut să continui viața de închisoare. Afară, trebuia să mă îngrijesc de ce mănânc, cu ce mă îmbrac. Acolo, le-aveam gratis (zâmbește). Și eu puteam să mă ocup mai mult de cele spirituale.

Cum vă rugați în închisoare?

De obicei, ne făceam individual rugăciunile. Câteodată, mai aveam câte un preot, dar era periculos, că se mai făceau slujbe din amintire și aveam și cântăreți care știau rostul slujbelor, dar nu le puteai face pentru că erai supravegheat și te pedepseau.

Obișnuiați să faceți rugăciunea continuă?

Da. Spuneam eu o oră, două și pe urmă continua colegul și, când terminam toți patru câți eram în celulă, băteam în perete și începeau ceilalți. De multe ori se mergea cu rugăciunea continuă și două, trei săptămâni, o lună până când se întâmpla de te luau și te puneau în altă celulă. Dacă știai că în celula cutare este un rugător mai dedicat decât noi, făceam această rugăciune continuă.

„BĂTRÂNEȚEA TE APROPIE DE DUMNEZEU. ÎMI ESTE DOR DE DUMNEZEU”

Spuneați o rugăciune anume?

Nu. Spuneai orice rugăciune pe care o știai din copilărie și de care îți mai aduceai aminte, pe care o învățai de la preoți, de pe la cei care știau rostul rugăciunii, așa cum se răspândeau poeziile scrise de Arghezi, de Blaga sau știu eu de care alt poet.

Majoritatea foștilor deținuți spun că la închisoare era ca la Universitate. 

Era așa la început când se mai păstra tradiția din perioada interbelică. La sfârșitul detenției, în ultimii doi ani, când obosiseră și ei să ne mai controleze, nu te mai pedepseau pentru orice. Puteai să te rogi. Îi mai prindeau pe vreunul care se ruga cu fața la perete și strigau la el: „Ce faci, măi? Te rogi?”. Adică, te admonestau numai verbal.

Care a fost momentul cel mai greu din închisoare?

Cam tot timpul a fost la fel. Eu n-am avut momente în care să sufăr. N-am fost niciodată bolnav, nici în copilărie. Marcel Petrișor îmi spunea: „Măi, tu ești de o sănătate dezgustătoare!”. Cel mai greu era când stăteai cu mulți în cameră mai mult timp. Dacă trecea o jumătate de an sau un an și stăteai cu aceleași persoane, ajungeai de te urai unul cu altul. Aproape că știai când deschide gura, ce vrea să spună celălalt. Îi cunoșteam pe ceilalți cum îmi știam buzunarele. În momentul acela, chiar voit, mă prefăceam în fața gardianului că trag de un oblon și el mă întreba: „Ce faci, măi?”. Și îmi făcea raport și mă pedepsea șapte zile. Mă trimiteau la izolare, dar pentru mine era ca un concediu. Sigur că era greu și la izolare că două zile îți dădeau să mănânci, două, nu. Nu aveai pe ce să dormi, trebuia tot timpul să te plimbi, dar noi, care eram tineri, rezistam 5, 6 zile. Seara – vezi, Doamne! – trebuia să ne bage o pătură, dar ne dădeau o cârpă pe care o puneam pe umeri, ne rezemam de perete și prindeam câte două, trei minute de somn. Și simțeam cum mă duc în jos și în momentul în care ajungeam cu genunchiul pe ciment, mă trăgeam, săream în sus și începeam să mă plimb. Era obositor să stai șapte zile fără să poți să stai jos.

Ați simțit închisoarea ca pe o povară?

Nu. Ba, eu am spus că am avut momente foarte frumoase în închisoare în afară de perioada de început în care m-am obișnuit mult mai greu cu gândul că e pe termen lung această închisoare și că nu ies mâine așa cum doreau alții care sufereau enorm. Eu mi-am găsit de lucru. Chiar și atunci când eram în colectivitate mare, aveam puterea să mă izolez și să rumeg la gândurile mele. Și am ajuns la un moment dat că nici nu mai gândeam că mai pot ieși, dar eram sigur că o să ies odată.

 Vă este dor de camarazi? Cum vedeți povara bătrâneții?

Mai întâi îmi este dor de Dumnezeu, cu cât înaintezi în viață, cu atât te apropii mai mult de Împărăția lui Dumnezeu. Uneori e greu să suporți singurătatea, mi-au murit prietenii cei mai buni și aștept și eu să plec… Sunt mai mult de 60 de ani de când am ieșit din închisoare, 12 ani de condamnare.

(Fragment din revista ATITUDINI NR. 73)