IPS IOACHIM BĂCĂUANUL: DOAMNA ASPAZIA OȚEL PETRESCU- mamă duhovnicească și mărturisitoare întocmai cu Apostolii

CUVÂNTUL Î.P.S. IOACHIM BĂCĂUANUL LA ÎNMORMÂNTAREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

 Astăzi cetatea Romanului s-a îmbrăcat în veșmânt de doliu pentru că pierde din mijlocul ei o persoană cu o conștiință trează, care a dat expresivitate și sens unor valori fundamentale pentru identitatea noastră românească, în acest spațiu mioritic moldav și binecuvântat de Dumnezeu. Prin prezența Aspaziei Oțel Petrescu în mijlocul romașcanilor și al românilor de pretutindeni cuvintele: demnitate, românitate, creștinătate, Ortodoxie aveau un înțeles aparte pentru că nu-și găseau împlinirea în făptura acestui om, prin care putem scrie, întotdeauna, cu litere majuscule și care a știut să trăiască autentic viața în Hristos și să-și asume istoria neamului românesc înțelegând ethosul și dorul de Dumnezeu. Viața acestei distinse creștine a fost o sinteză binecuvântată de două spiritualități surori, cea ucraineană și cea românească pe care le-a contopit în ființa ei plăpândă, dar atât de puternică, semănând în mintea celor cu care a fost în comuniune, dorul de Dumnezeu și trăirea autentică a vieții în Hristos. Zbuciumul și profunzimile sufletului său suav și liniștit și rigoarea trăirii duhovnicești puteau fi contemplate pe chipul luminos al celei pentru care astăzi am venit aici. Înălțăm o rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i primească sufletul încărcat de virtute în cetatea eternă a Împărăției Sale.

Încetarea din viața aceasta a doamnei Aspazia Oțel Petrescu, fiică a Eparhiei Romanului și Bacău, care timp de 14 ani a suferit în temnițele comunismului ateu pentru vina de a crede în Dumnezeu și de a-și exprima liber ideile și trăirile, pentru noi este un motiv de întristare și înseamnă o pierdere pentru că o voce a neamului s-a stins. O voce care a fost ascultată totdeauna de credincioși și ascultată, bineînțeles, și de Dumnezeu în cer. Deci avem în fața noastră un om, simplu în aparență, dar nu simplist. Dintre cei ce au avut imensa șansă să fie uneori în preajma acestei distinse creștine, Aspazia Oțel a devenit un fel de mamă duhovnicească al cărei cuvânt filocalic devenea paradigmatic și totodată devenea pagină de Pateric pentru spiritualitatea ortodoxă română. Ea a fost pentru neamul românesc o făclie ce a luminat în întunericul sfârșitului de secol trecut pe care, întunericul, această lumină n-a putut să o stingă deși vânturile au fost puternice împotriva ei, ea împlinind prin viața ei soborul celor ce au crezut în învierea, reînvierea românității și recâștigarea demnității naționale chiar și atunci când nimeni nu mai sperase.

Prezența ei în spațiul public românesc a fost un strigăt, dar nu de disperare, ci un crâmpei din glasul unui arhanghel care anunță voia lui Dumnezeu și care este învățământ în autoritatea ce n-o poate da decât comuniunea cu Cel vechi de zile, «Împăratul împăraților și Domnul domnilor», cum spune Psalmul. Rolul său social a fost pilduitor, important și constructiv pentru viața și conștiința oamenilor din cetatea aceasta mușatină. Cuvântările pline de însuflețire despre perioada carcerală a vieții sale, susținute cu prilejul Simpozioanelor și al altor manifestări culturale, au adus lumină și speranță în familiile celor care au pierdut ființe dragi în perioada de tristă amintire pentru istoria neamului nostru și au fost de un real folos tinerilor care au putut afla astfel, mărturii cutremurătoare trăite de un intelectual care a suferit încă din timpul școlii gulagul, crucea și orice armă de tortură a oamenilor.

A trăit o viață în lumina lui Hristos pe care L-a avut Mângâiere și Povățuitor în clipe grele ale existenței sale, iar această prezență dumnezeiască a îmbărbătat-o și a înnobilat-o. Cu Hristos în celulă suferința ei a fost o binecuvântare, iar chinurile îndurate i-au transfigurat chipul făcându-l asemănător celui al martirilor prin care Cel răstignit pe lemn a dat mărturie lumii. Doar de la o astfel de persoană putem înțelege că suferința nu desfigurează, ci transfigurează. Suferința sa și-a găsit sensul în cununa de spini a Celui ce a spus Apostolilor: «În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți Eu am biruit lumea». Totodată, cuvântul său avea profunzimea și puterea mărturisitoare a martirilor, fiind însuflețit de Duhul lui Dumnezeu, iar acest lucru mă duce cu gândul la un alt pasaj biblic în care ni se revelează faptul că cei care Îl mărturisesc pe Hristos în fața prigonitorilor, primesc putere din puterea lui Dumnezeu, cuvânt din Cuvântul Lui, lumină din lumina Lui, putere din puterea lui. Și de vi se va întâmpla să mărturisiți, spune Apostolul despre Mine să nu vă gândiți mai dinainte că veți greși, ce veți da răspuns, că Duhul lui Dumnezeu va grăi prin voi și va striga în voi: «Avva, Părinte». Aspazia Oțel Petrescu a fost o astfel de mărturisitoare prin care vorbea Dumnezeu, iar mărturia ei nu era altceva decât argumentul suferinței lui Dumnezeu pentru răstigniții Săi. Dumnezeu a murit pe cruce, dar a murit iubind, iubind creatura sa, iubind pe cei care au conștiința că sunt grefați pe vița Hristos și-și trag seva din viața Lui.

De fapt toată viața ei a fost o continuă luptă pentru supraviețuire, un necontenit efort de căutare a sensului ultim al lucrărilor lui Dumnezeu în lume. Seninătatea chipului său și liniștea cuvântului scris în cărțile sale ne arată însă că Aspazia Oțel a găsit în Hristos răspuns la toate marile neliniști și frământări ale existenței omului în această lume care se pare uneori lugubră și plină de himere și o vale a plângerii.

Experiența celor 14 ani petrecuți în zeghe a fost pentru ea o treaptă care a apropiat-o și mai mult de Dumnezeu și i-a descoperit adâncul de trăire autentică al lumii necreate și a dăruit-o trăirii în duh filocalic. Aici s-a regăsit pe sine și vocația de pelerin a lui Dumnezeu. A fost o iubitoare de frumos și de aceea, după ce a fost eliberată din temnițele comuniste, a trăit în compania celor ce și-au închinat viața lui Dumnezeu, casa ei fiind o chilie și un spațiu permanent mistic de rugăciune și de întâlnire cu Dumnezeu. A trăit asemenea monahilor, la picioarele marilor duhovnici, cugetând mărturia că viața aceasta este o permanentă trecere către infinitate, către Dumnezeu, iar noi prin viața noastră trebuie să marcăm timpul transfigurării noastre, căci toate nu merg, cum am spus spre desfigurare, ci spre transfigurare, noi participând sinergic la lucrarea lui Dumnezeu în lumea aceasta.

La vârsta de 94 de ani, după ce și-a închinat misiunea de mărturisitor al adevărului asemenea Sfinților Apostoli, împăcată cu sine și cu lumea, Dumnezeu a chemat-o la ceruri pentru a-i încununa suferința și a-i răsplăti pătimirea. Lasă posterității un patrimoniu complex de trăire și simțire românească, o cronică autentică a unui timp întunecat din istoria neamului fiind pentru generația de astăzi un model, iar pentru femeia contemporană o lumină care nu se stinge. Vom păstra o frumoasă amintire, păstrând la loc de cinste exemplul jertfelniciei sale, a vieții sale care a fost atât de jertfelnică pe care a închinat-o lui Dumnezeu împlinind prin fapte și cuvânt, cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Dumnezeu să o ierte!

(Predica de la înmormântarea Doamnei Aspazia, Roman, publicat în Revista Atitudini, Nr. 54)