Jurnal cu Pr. Crăciun Opre, de Aspazia Oțel Petrescu

…Atunci nici prin gând nu mi-a trecut că va fi ultima, deşi acum în faţa evidenţei am realizat că a vrut să-mi facă o bucurie de bun rămas, că mi-a sugerat că „s-a frânt” drumul Sfinţiei sale către Roman… şi că îmi acorda ultimul său sfat. Scrisoarea era o felicitare pentru ziua mea de naştere şi conţinea „un cuvânt lămuritor”:
<<…88 este nu numai expresia unui şir frumos de ani, ci, cum „şapte” e cunoscut simbol al „sfinţeniei” în toată Sfânta Scriptură, tot aşa „opt” este simbolul „desăvârşirii” în dragoste, în care, explicit, în Capitolul 5 din Evanghelia după Sf. Matei, ne cheamă şi ne porunceşte Mântuitorul, şi pe care, mamele din Bucovina Neamului nostru Românesc, adesea înstrăinată, au cultivat-o cu sfinţenie prin statornică rugăciune. De aceea, cu preţuire şi cu dragoste creştină vă urăm desăvârşire în toate cele ce sunt spre Slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea Neamului nostru creştin şi românesc. Iertaţi dacă starea sănătăţii mai încercată la această vârstă de 86 ani şi 6 luni, alături de obligaţiile slujirii preoţeşti, mi-a frânt drumul spre Roman, spre a ne stâmpăra dorul revederii şi plăcerea de a repeta Slujba sfinţirii apei şi a casei frăţiei voastre. Cu dragoste şi preţuire vă dorim ani fericiţi şi plinătatea bucuriei de Sfintele Sărbători. Bunul Dumnezeu şi Preacurata Fecioara Maria să vă fie mereu aproape”. Acum realizez că părintele îşi lua într-un fel discret rămas bun presupunând că s-ar putea să nu mai ajungă la Roman. Cu multă grijă pentru mântuirea mea îmi atrăgea atenţia asupra Capitolul 5 din Evanghelia după Sf. Apostol Matei, ştiind că eu eram deja conştientizată că în acest capitol şi în următorul 6 se cuprinde toată învăţătura Legii celei noi: „Predica de pe munte”, „Fericirile”, Adevărata împlinire a legii”, etc… Am foarte multă evlavie pentru aceste capitole şi ori de câte ori le meditez, mă cuprinde jalea pentru imensa distanţă care mă desparte de versetul 48 al Cap. 5: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel Ceresc, desăvârşit este”.

Părintele îmi ura „plinătatea bucuriei” şi aceasta era cea mai de seamă virtute a Sfinţiei sale. Pe chipul său brăzdat de anii greu încercaţi pe care i-a parcurs, stăruia permanent o fulguire de zâmbet, expresie a bucuriei ce izvora din blândeţea şi bunătatea sufletului său minunat; bucuria conştiinţei sale în pace cu Bunul Dumnezeu, cu aproapele şi cu sine însuşi. Recitirea scrisorii m-a liniştit şi, împăcată cu durerea, mi-am spus: „Bucură-te, bunul nostru Părinte, că te-ai întors acasă! Acolo vei avea în continuare grijă de noi”. La scurt timp Părintele mi-a făcut cunoscute ultimele zile petrecute pe pământ. Fiica sa duhovnicească, ce mi-a anunţat prin telefon marea trecere a Părintelui, mi-a trimis un jurnal pe care îl citez în întregime pentru că ne arată cât de senin era Părintele în orice împrejurare. Miercuri – 4 .04. 2012 Ieri l-am externat pe Părintele. Nu e bine! Mă doare suferinţa fizică a Părintelui. Când l-am văzut m-a apucat plânsul. I-am spus că nu-mi place cum respiră şi mi-a spus că „aceasta-i crucea lui”, eu i-am spus că mă doare, iar Părintele râzând cu poftă mi-a spus: „Eu duc crucea şi pe tine te doare?” Este aşa de frumos la faţă, parcă luminează, dar ochii sunt tulburi. Joi – 5. 04. 2012 L-am întrebat pe Părintele dacă n-ar vrea ca după sărbători să meargă la Cluj la un specialist pneumolog şi mi-a spus: „Lasă-mă, că Doctorul cel Mare-i doctor. Asta-i crucea mea. Ştie Dumnezeu de ce mi-a dat şi încercarea aceasta, dar e mult mai bine să-ţi plăteşti păcatele aici decât dincolo”. Eu i-am spus că sufăr când îl văd aşa, i-ar Părintele mi-a răspuns: „Înseamnă că duci crucea împreună cu mine”. Vineri – 6. 04. 2012 Azi Părintele mi-a spus de câteva ori: – Oare v-am supărat eu vreodată cu ceva? – Cum să ne supăraţi, Părinte!? Noi v-am supărat tot timpul. – Ei, atunci să mă iertaţi, că nici acest lucru n-am reuşit. – Pe noi, să ne iertaţi, Părinte. – Eu nu am ce să vă iert, că nu mi-aţi greşit cu nimic. Dumnezeu să ne ierte pe toţi! Sâmbătă – 7. 04. 2012 Părintele, de când m-a cunoscut, ne suna aproape în fiecare seară sau ne când ne întâlneam, ne spunea la plecare: – După ce te rogi, somn uşor, iar uneori accentua, doar după ce te rogi îţi spun somn uşor. Dar azi am rămas puţin mirată când m-a întrebat: – Soţul tău ştie să-ţi spună „somn uşor” după ce te rogi? – Ştie, Părinte. – Atunci să-ţi spună el „somn uşor” după ce te rogi. Duminică – 8. 04. 2012 Părintele a plecat la Domnul. Sunt Floriile. Am ajuns la Părintele pe la 8: 30, era cald şi pace în cameră, aşa cum îmi descrisese Părintele odată pacea: „ca o mare întinsă şi fără valuri”. M-am lipit de mâna Părintelui, am sărutat-o încontinuu preţ de câteva minute, apoi mi-am adus aminte că trebuie citit din Psaltire şi am citit până au venit părinţii…>>

Testament al Părintelui Crăciun

Este de meditat şi câte ar fi de povestit despre vrednicul ostaş al lui Hristos cu nume de mare sărbătoare „CRĂCIUN OPREA”. Am în faţa mea scrisorile pe care mi le-a trimis, când m-a onorat cu sfânta sa purtare de grijă.
Sunt pagini întregi, adevărate testamente, prin care Părintele considera că s-ar putea realiza „recreştinarea Neamului Românesc şi omenesc”. Pentru acest ideal Părintele s-a dăruit cu speranţă şi cu avânt, spunând că suntem obligaţi să uităm de bătrâneţe, de neputinţe şi de riscul de a fi jertfiţi pentru ca să ducem lupta cea bună cu smerită îndrăznire şi statornică hotărâre. În toate scrisorile mă îndruma la „trudă” argumentând de ce.
Îndrăznesc să închei această smerită şi profundă evlavioasă metanie închinată memoriei Părintelui nostru Crăciun cu propria sa mărturisire:
„Eu sunt un neînsemnat mărturisitor al credinţei străbune ascunsă de vreme şi de bunăvoinţa îngăduitoare a Mântuitorului şi a Preacuratei, nu pe plaiurile însorite în poieni ale munţilor Ruscăi, ci sub tufele de spin din râpele acestora şi îngăduit să se uite la Albastrul Cerului lui Dumnezeu ca şi printre jaluzelele „adăposturilor” de ieri (unde aţi zăbovit şi frăţia voastră 14 ani).
Domnul nostru Iisus Hristos şi Duhul cel Sfânt să ne curețe inima, mintea, voinţa şi toată simţirea spre a ne face vase vrednice şi de cinste în Sfânta Sa Biserică în care şi prin care să se mântuie şi să se lumineze şi smeritul şi umilitul Neam Românesc”.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 23)