SF. DANIIL SANDU TUDOR: MAXIME DUHOVNICEȘTI

Dumnezeu este dragoste

„Inima omului e flămândă să iubească şi e însetată să fie iubită. Cel mai mare chin al omului este această foame şi sete ciudată când nu iubește şi nu este iubit şi care la limită este neputința de a trăi fără viață, fără Dumnezeu, adică fără dragoste”.

„Sfânta poruncă a dragostei are această îndoită înfățișare şi ne dăm seama dacă dragostea care se însuflețește este adevărată şi vine de la Dumnezeu după acest semn: ne împinge la dăruire de sine pentru aproapele şi la rugăciune”.

„Semnul dumnezeiesc al omului, semnul dragostei, e că el, cu o gingășie rară, se altoiește de îndată cu tot ce atinge, cu tot ce primește, cu tot ce privește, cu tot ce vede și pricepe și cunoaște de pe acest pământ, din cer, de sub ape sau din iad”.[1]

Despre rugăciune

„Sub revărsările dragostei, în rugăciune şi odată cu rugăciunea, învățătura de taină ne rodește şi omului i se pun întrebările cele mari şi fundamentale, ca să râvnească marile răspunsuri. Aşa rugăciunea ajunge să ne hrănească ca o pâine a vieții, să fie viața noastră realizată în duh. Rugăciunea, ca o țâșnire dintr-un arc neînchipuit, ca un țipăt de săgeată azvârlită în cer. Rugăciunea, ca o chemare a chemărilor: „De Tine însetează sufletul meu şi trupul meu după Tine tânjește, ca un pământ pustiu, sec şi fără de apă, ca să văd puterea Ta şi slava Ta”.

„Orice dezordine morală se transmite și asupra fizicului. Se poate studia astăzi cu claritate aceasta înrâurire a mișcărilor și pornirilor sufletești asupra trupului, asupra organizării și funcționării lui. Rugăciunea robind ordinea spirituală integrează în ea și trupul”.

„Să nu încruntăm sprâncenele! Adevărata rugăciune, care e cea necurmată, Sfânta Laudă, nimic nu are, deplin nimic, din ceea ce ne-au învățat ticurile «pietiste» sau «misticismele» toate. Ea e total răsturnat de ceea ce sunt sentimentalismele evlavioase din toate decadențele. Aceasta fiindcă e cântec și avânt de foc, crește, pătrunde, suie peste tot ca însuși fluviul vieții”.

Despre adevăr și erezii

„Fiecare exagerează partea de adevăr pe care o înțelege. De aici toate ereziile. Ereziile s-au născut nu din rea credință, ci din prea mult zel, însă zel orb, zel mânjit de păcat, zel profanat. Un creștin oricât de zelos ar fi, nu încetează de a fi un om de păcat. El e pe drumul mântuirii, nu e însă un mântuit. Omul schimbă în cădere avântul; zelul orbește și el. Există o grozavă cădere din prea mare râvnă. Pentru că râvna necumpănită lăuntric cu liniștea în Hristos, duce la îngâmfare, la orgoliul zelatorului. Zelatorul condamnă pe cel ce nu-i poate înțelege exagerarea sa și de aici îl tăgăduiește pe acesta, se desparte de acesta și îl ucide în sufletul său. De aici erezia, care e crima lăuntrică”.

„Biserica Ortodoxă, mai mult ca oricare alta, ține acest Adevăr al său: Cuvântul dătător de viață, Hristosul Cel Viu. Numai prin atingerea sufletului omenesc viu cu alt suflet omenesc viu se poate aprinde viața. Slova omoară. Cărturarii devin farisei maniaci asemeni sărmanei cămile, cu munți de himere în cocoașă. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Nu ne trebuiesc Seminare și Facultăți teologice în care se predă un amestec ciudat de câteva crâmpeie de program laic cu câteva alte rămășițe furate și îmbinate, ba de la catolici, ba de la protestanți, și care se numește înțelegerea modernă a Ortodoxiei. Ne trebuiesc amvoane din înaltul cărora să se reverse cuvântul izvor de viață. (…) Tagma celor ce se învrednicesc a fi urmașii întăriți ai Apostolilor, nu trebuie să uite că Ortodoxia strămoșilor noștri s-a născut în staul, pe cruce, în catacombe și pe ruguri. În chivotul tradiției noastre găsim cartea fantastică scrisă cu sângele martirilor, viețile Sfinților Mucenici. Biserica să învieze iar tradiția noastră ortodoxă și va fi iar pâinea noastră cea spre ființă și nu vom mai gândi cu teamă la plinătatea cărărilor neamului nostru”[2].

Despre viața duhovnicească

„În domeniul duhovniciei, ca și în cel al oricărei creații, fie al artei sau al științei, cu cât se tălmăcește mai mult, cu cât se lămurește, se explică, cu atât înțelegi mai greu, mai puțin. În ordinea taine, lămurirea, revelația e o acoperire nouă, e o nouă apocalipsă, o treaptă nouă pe scara lui Iacov, dar tot o treaptă de taină”.

„Cu cât luciditatea noastră e mai mare cu atât ne dăm seama mai lămurit că Dumnezeu este taină vădită strălucitoare, în vileag, şi în ea își află hodina, temeiul şi unitatea toată făptura, tot ce este. De aici, din El îşi trag începutul şi aici se întorc toate. Dar ceea ce este mai uimitor: acest neajuns, nepătruns ne străbate şi ne ține, şi trebuie în El şi din El să dăinuim, ca şi cum ar fi din aceeași esență cu El şi totuşi nu suntem”.

„Nu e de ajuns să fii un om duhovnicesc, un mistic arzător, plin de avânt, de înflăcărare, de entuziasm, pe care lumina dumnezeiască să îl fure în vârtejul de foc al adâncimii ei. Totul nu e dacă să te aprinzi, să arzi, ci totul e să nu arzi și să te mistui și să te scrumești sau să te împietrești și zgură rece și moartă să ajungi”.

„Te poți aduna asupra ta însuți într-o însingurare desăvârșită  numai pentru că ai învățat a fi în comuniune, adică în toate ungherele ființei tale poţi afla adevărata sobornicie cu oamenii, descoperindu-te pe tine însuți precum o societate lăuntrică, adică, sensurile tale treimice, crucea, paradoxul interior, al triunităţii, miracolul învierii tale. Pentru aceasta, cel mai greu lucru pentru un om este de a se însingura cu adevărat în mijlocul oamenilor, de a se afla pe sine, adică de a-şi construi un univers propriu pe măsura adevăratei tale personalități”.

„Sunt numeroşi creştini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă, postesc, priveghează, se spovedesc, se împărtăşesc fac milostenie…), dar direcţia este stricată şi se prăbuşesc. Iar dacă repară direcţia, adică vor face din mintea lor o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, iar gândurile rele le vor transforma în gânduri bune, atunci vor merge uşor şi sigur pe calea mântuirii”.

„Două sunt aripile mele de om: harul și libertatea. Două sunt bătăile mântuirii mele. Una mi-este dată, iar cealaltă eu trebuie să o iscusesc și să o cresc și amândouă laolaltă, necurmat în cumpănire, mereu să sporească izbăvitoarea suire, uriașele vâsle ale Duhului spre izbăvire”.

[1] Frag. extrase din Caietele 1 și 4 ale  Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ed. Christiana, București, 2000.

[2] Sandu Tudor în Ideea Creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine din România, iunie 1926, pp. 1-3.

 

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura