Biserica Sapienţiei

Biserica Sapienţei este situată pe strada cu acelaşi nume, foarte aproape de podul Izvor. Ea este ctitoria Saftei Brâncoveanu şi a familiilor Creţulescu, Lahovari, şi Slătineanu, care aveau viile pe dealul din apropiere în vechime. Aceste familii înstărite au construit bisericuţa Sapienţei pentru sufletele lor cuvioase, ca metoc. Biserica avea o turlă care datorită cutremurelor s-a dărâmat şi nu s-a refăcut. Foarte aproape, pe deal, era Mănăstirea Mihai Vodă, ctitoria lui Mihai Viteazul. Sub Ceauşescu această biserică a fost coborâtă 9 metri (adâncime) şi translatată 253 metri. A fost amplasată vis-a-vis de biserica Sapienţei pe strada cu acelaşi nume şi înconjurată de blocurile actuale pentru a fi ascunsă credincioşilor. Biserica Mihai Vodă astăzi este aşezământul Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul. În chiliile Mănăstirii au funcţionat Arhivele Statului. Tot acolo a fost Închisoarea Uranus şi în apropiere ruinele vechii case Domneşti arsă. Toate aceste aşezăminte, monumente istorice, împreună cu multe case vechi ale românilor, au fost demolate, dealul şters de pe faţa pământului şi s-a construit Casa Poporului – Palatul Parlamentului actual – înconjurat de marea grădină parc. Am relatat toate aceste amănunte pentru a sublinia importanţa istorică a acestor aşezăminte şi a vechiului cartier demolat.

Biserica Sapienţei a fost pictată de Tătărăscu, fiind declarată monument istoric. Ceauşescu a vrut să o dărâme în 1980, dar Părintele Constantin Voicescu – succesorul Părintelui Sârbu – s-a luptat ca un leu şi a salvat-o. Sub dictatura comunistă, acest mic monument istoric a fost lăsat în părăsire şi când a ajuns Părintele Sârbu aici în 1964 era o ruină.     Trebuie să spun că biserica Sapienţei nu avea parohie, avea doar un singur enoriaş. Cu mult înaintea Părintelui Sârbu (prin 1946?) a fost numit paroh Preotul Profesor Popescu Constantin, un om blajin care nu s-a încumetat să se lupte cu birocraţia şi interesele comuniste, rămânând doar profesor universitar. În casa parohială a funcţionat şi o instituţie a Patriarhiei, care a fost mutată în altă parte. Totul a fost abandonat, lăsat în părăsire şi acest mic monument istoric a ajuns aşa cum am mai spus, o ruină, o paragină.

Tabla de pe acoperiş era ruginită astfel că ploua în biserică. Tavanul în multe părţi era căzut şi scândura putrezită. Pe pereţi în mai multe părţi tencuiala era căzută. Pardoseala era desfundată, iar pe jos statuete sparte şi moloz. Catapeteasma era sprijinită cu stâlpi ca să nu cadă. Pereţii exteriori erau plini de igrasie şi tencuială, în multe părţi căzută. În biserică se putea intra împingând uşa cu umărul. Casa parohială era de asemenea o ruină, cu acoperişul distrus şi în casă ploua; tencuiala căzută ca şi tavanul.  În subsol gunoiul era până la geamuri. În curtea bisericii multe gunoaie şi bălării. Gardul din lemn putrezit şi distrus.

Dar după cum spune vechiul proverb românesc: „Omul sfinţeşte locul”, aşa s-a întâmplat şi cu această ruină, pe care Părintele Sârbu, ajutat de credincioşi a transformat-o în Catedrala Spirituală Sapienţei cum a denumit-o ilustrul preot Ioan Buga. Pe 1 iunie 1964 Părintele Constantin Sârbu a ajuns la biserica Sapienţei. A privit dezastrul pe care l-a primit ca parohie şi s-a aşezat pe o buturugă să se odihnească şi să se roage lui Dumnezeu ca să-l ajute.

Prima minune

Pe poartă a intrat o femeie cam de 50-60 de ani pe care a întâmpinat-o Părintele spunându-i: „Bine ai venit, Cocuţa Matilda. Eu m-am rugat lui Dumnezeu  să-mi trimită un bărbat ca ajutor, poate o să mă ajuţi tu. Hai să stăm pe buturugă”. Femeia, care nu-l văzuse niciodată pe Părintele, a rămas surprinsă că o cunoaşte şi i-a spus pe nume. S-a minunat de clarviziunea Părintelui. Cocuţa  Matilda era o femeie foarte credincioasă din Bucureştii Noi. Din cauza neînţelegerilor de la Altar din biserica Bazilescu, de care aparţinea, se ruga lui Dumnezeu să-i călăuzească paşii la o altă biserică cu un preot: „om al lui Dumnezeu”. Într-o noapte a avut un vis minunat. Un tânăr înveşmântat în alb a luat-o de mână şi i-a spus: „Hai să te duc acolo unde vrei tu”. Și a dus-o la biserica Sapienţei, apoi a dispărut. Dimineaţa a refăcut drumul nocturn şi a ajuns la Părintele Sârbu.

Pe buturugă Părintele Sârbu, obosit, bolnav, flămând şi în zdrenţe şi-a povestit pe scurt, cu lacrimi, zbuciumul vieţii sale. La sfârşit îi spune că este flămând şi doarme pe unde apucă. Cocuţa îi aduce mâncare de la vecini şi-i spune că-i trebuie o cămăruţă unde să locuiască. Părintele răspunde: „De unde materiale şi oameni?” Cocuţa răspunde: „Cunosc pe stareţul de la Cernica şi-l rog să ne ajute”. Părintele îi scrie o scrisoare stareţului şi Cocuţa o duce la Cernica. Peste trei zile vine la Sapienţei o maşină cu doi călugări cu materialele şi sculele necesare. Părintele spune: „De unde oameni?” Cocuţa răspunde: „Aduc eu de la Bucureştii Noi”. Și în câteva zile cămăruţa a fost gata. Tot Cocuţa a făcut puţin curat în subsolul casei parohiale plin de gunoaie şi i-a amenajat un mic culcuş pentru Părintele, care apoi s-a mutat în căsuţa construită. Trebuie să spun că Părintele se ruga tot timpul şi lucrările se realizau ca de la sine.

O altă minune

Într-o zi Părintele i-a spus Cocuţei: „Eu nu mă pot înţelege cu tine”. Ea vorbea foarte greu, suportase o operaţie la glanda tiroidă şi-i atinsese coardele vocale. Părintele i-a spus: „Eu mă duc în biserică să mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea grai, iar tu te rogi afară şi faci metanii”. După un timp, Părintele a strigat-o din biserică: „Cocuţo!” La care ea răspunde cu voce tare şi clară: „Da, Părinte”. Dumnezeu i-a redat vocea! Cocuţa a făcut cât de cât curat în biserică şi Părintele i-a spus că fiind duminică, trebuie să slujească Sfânta Liturghie: „Dar nu avem oameni”. Alături de biserică era o întreprindere şi duminica ţineau şedinţă. Cocuţa s-a dus la poarta lor şi când au ieşit oamenii, i-a invitat la biserică, spunându-le că este un preot venit din închisoare care slujeşte. Părintele se ruga pentru reuşită. Cocuţa a vorbit cu multă convingere, călăuzită de Duhul Sfânt. Au venit şase bărbaţi şi două femei, mai mult din curiozitate. Părintele la început le-a vorbit despre viaţa sa şi despre închisoare, încât plângea lumea ascultându-l. A vorbit şi despre refacerea bisericii. Liturghia a oficiat-o cu mult suflet, cu lacrimi, plin de Harul Duhului Sfânt, încât cei veniţi au fost cutremuraţi de profunzimea slujbei care mergea direct la sufletul lor. S-au lipit de sufletul Părintelui şi nu s-au mai despărţit de el, aducând şi pe alţii la biserica Sapienţei. Cocuţa a mers la biserica din Bariera Vergului şi a anunţat că Părintele Sârbu s-a întors din închisoare şi slujeşte la biserica Sapienţei, cu multă dăruire. Foarte mulţi credincioşi de aici au venit la Sapienţei. De asemenea a mers şi în Bucureştii Noi la biserica Bazilescu, anunţând acelaşi lucru, venind şi de aici foarte mulţi credincioşi, astfel că biserica s-a umplut de credincioşi. Trebuie să spun că la sfârşitul fiecărei slujbe, la predică, Părintele făcea apel la credincioşi, să contribuie fiecare cu ceea ce poate, pentru refacerea bisericii care era o ruină.

Sub regimul comunist ateu, materialele pentru construcţii se livrau numai pe bază de repartiţie şi pentru biserici nu se dădeau repartiţii. Cu toate acestea Părintele a refăcut biserica Sapienţei de la temelie până la acoperiş şi chiar a mărit-o, adăugându-i un pridvor încăpător. Părintele nu primea bani în mână ci spunea credincioşilor să-i depună pe fereastra din spatele Altarului. Primul lucru pe care l-a făcut a fost repararea acoperişului, atât al bisericii cât şi al casei parohiale, pentru ca să nu mai plouă înăuntru. S-a înlocuit scândura putrezită şi s-a acoperit totul cu tablă galvanizată.

Părintele era de principiul că tot ceea ce se face să fie făcut temeinic, ca să nu fie nevoie ca alţii să vină după noi şi să repare; pentru că „lucrarea noastră trebuie să ne reprezinte”[1]. După aceea s-a reparat tavanul bisericii, înlocuindu-se scândura putrezită şi s-a tencuit atât tavanul cât şi pereţii unde căzuse tencuiala. Când totul a fost gata, a început renovarea picturii care era aproape ştearsă.

A fost executată de renumita pictoriţă Olga Greceanu care a pus mult suflet şi har de a redat întocmai pictura iniţială a lui Tătărăscu. Restaurarea picturii a început în 1966 şi s-a încheiat în 1969. Trebuie să subliniez că Părintele era peste tot, şi cu înţelepciune şi blândeţe, punând chiar mâna, supraveghea şi îndruma executarea lucrărilor. Nu admitea lucru „făcut de mântuială,” pretindea ca lucrările să fie executate cât mai bine, pentru că reprezentau personalitatea noastră. În vara lui 1967 s-a început construirea pridvorului, cu credincioşi mai ales din Bucureştii Noi şi până în toamnă a fost gata…

[1] Înainte de comunism micul meseriaş se conducea după principiul: „nu-mi bat joc de meserie, că-mi pierd clienţii”. În comunism se lucra la normă, după principiul: „dă-i drumul că merge şi aşa, numai norma să iasă”.

(Preluat din Revista Atitudini Nr. 31)