MĂRTURISITORUL MARIN RĂDUCĂ, SMERITUL ISIHAST ȘI TAINICUL RUGĂTOR AL LUI HRISTOS

LA ȘCOALA CREDINȚEI ȘI A JERTFEI, DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE

„Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru”.

Cu doar câteva zile înainte de prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, după ce a așteptat răbdător să treacă ziua în care a împlinit cei 99 de ani de viață, nevrând parcă să umbrească bucuria celor dragi de a-l avea încă aproape, smeritul și isihastul mărturisitor al temnițelor comuniste, Marin Răducă, a plecat dintre noi ca să dea răspunsul cel bun înaintea nemitarnicului Judecător.

„Sunt născut într-o comună, Poienarii-Rali, județul Prahova, la 10 octombrie 1922”, mărturisea Marin Răducă într-un dialog purtat cu P.S. Macarie al Europei de Nord și „bineînțeles că la timpul respectiv, nu exista familie care să nu creadă în Dumnezeu. Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru. Nu erau anomaliile de astăzi când au încercat să-L scoată pe Dumnezeu, începând cu icoanele din școli. Nouă, comuniștii au încercat să ni-L scoată pe Dumnezeu din inimile noastre, din credința noastră”[1].

Viața satului în care Marin Răducă a văzut lumina zilei proba mărturisirea de credință a poetului Lucian Blaga, pentru care „veșnicia s-a născut la sat”. Lumea satului, Poienarii, era circumscrisă firescului credinței în Hristos. Familia, școala și Biserica erau un tot unitar și făceau un zid împotriva celor care încercau să propovăduiască alte credințe decât cea ortodoxă. Marin Răducă a crescut sorbind din izvorul nesecat al credinței adânci a sătenilor săi. Preotul și învățătorul satului natal i-au fost modele vii de pilduitoare viață creștină până la 14 ani când a plecat la Brașov ca să urmeze cursurile Liceului Andrei Șaguna.

Anii de liceu îi vor fi marcați de atmosfera de efuziune creată în jurul Frățiilor de Cruce. Se înfiripa o lume nouă, a cărei ideologie pornea de la testamentul celor doi martiri, Ionel Moța și Vasile Marin, căzuți pe câmpul de luptă de la Majadahonda: „Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”. Iar într-o scrisoare adresată soției, Vasile Marin conchidea: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Noblețea jertfei până la lepădarea desăvârșită de sine, regăsită în viața celor doi luptători naționaliști, a aprins în sufletul adolescentului Marin de numai 16 ani, chemarea de a intra ca membru în Frăția de Cruce a liceului său, sub călăuzirea lui Ion Agapie şi Gheorghe Apostolescu, proaspeţi absolvenţi ai şcolii militare de ofiţeri. „Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Ni se făcea educația morții, a sacrificiului, a jertfei”[2], mărturisea Marin Răducă într-un interviu acordat în anul 2018, revistei Atitudini. Prețul plătit pentru idealul de a sluji cu toată ființa neamul și Biserica a fost arestul în beciurile Siguranței Statului din timpul regimului antonescian și condamnarea la ani grei de închisoare.

PRIMA CONDAMNARE. CU FOCUL RUGĂCIUNII ÎN INIMĂ ÎN GLACIARUL AIUD

„Vă spun sincer că în perioada aceea, nu ziceam că sunt pe pământ”.

La 19 ani, la 1 octombrie 1942, alături de alți 28 de elevi, Marin Răducă va fi dus în fața Curții Marțiale și osândit la 15 ani de temniță, din care va executa 12 ani și jumătate. Venise ceasul încercării în care vorbele se voiau transpuse în fapte: „Sigur că, prin angajamentul pe care noi ni l-am luat și activitatea pe care am dus-o pentru Hristos și neam, era tot un fel de voluntariat. Dar vedeți că au venit peste noi încercări pentru care eram cât de cât pregătiți pentru că nouă ni s-a făcut cu adevărat educația aceasta a morții, ca să fim gata oricând să murim pentru Dumnezeu și neam. Însă, copii fiind, ce ziceam: «Eh, asta ni se spune ca să ne încerce pe noi». Deci, am ajuns acolo și în fapt”.

După câteva luni de arest în închisoarea Brașov, prima zeghe a pătimirii o va îmbrăca în celulele înghețate ale Aiudului, din spatele zidurilor ursuze, împrejmuite de şiruri dezolante de sârmă ghimpată ale închisorii împărătesei habsburgice. Închis în cetatea morții și încadrat din rațiuni necunoscute în grupul prințului Alexandru Ghica, Marin Răducă va învia sufletește lângă marii trăitori ai rugăciunii inimii, Traian Trifan, Traian Marian, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide. „Eram copil față de oamenii aceștia care erau maturi și fuseseră primari, șefi de județ, comandanți legionari. Și nu aveai curaj să le pui întrebări, de una sau de alta. Numai te uitai la ei și când te uitai la ei, te vedeai foarte mic. Îi vedeai după trăire. Nu vorbeau mult. Vă spun sincer că în perioada aceea, nu ziceam că sunt pe pământ”.

Din anii de austeră detenție petrecuți la „Academia” Aiudului, în amintirea lui Marin Răducă au rămas vii, prelegerile de înaltă ținută filosofică și morală ale lui Mircea Vulcănescu: „În semilibertatea aceea se organizau conferințe, iar nouă, ca tineri, ni se părea că suntem în rai. Nu știai când trece timpul. Am fi vrut să tot stăm de vorbă cu ei, dar regimul alimentar era de așa manieră și în perioada aceea destul de sever, încât Vulcănescu trebuia să ia pauze pentru că se ostenea și nu mai putea vorbi”.

Exterminarea prin foame și frig a deținuților politici era principala formă de tortură practicată la Aiud, astfel încât rezistența fizică și psihică a celor condamnați la zeci de ani de închisoare să fie nimicită în timp: „La Aiud, reeducarea nu era, chipurile, pe față, nu te obligau, dar îți scriau viața de așa manieră, că trebuia să alegi moartea sau să treci de partea lor. Și dacă acceptai moartea, rămâneai pe loc. Aici, Dumnezeu a lucrat foarte mult, pentru fiecare, cu pregătirea lui, cu gradul lui de credință. Unii au murit, că a mai venit peste noi și tifosul. Și eram doi în celulă. Mi-amintesc doar numele de familie al colegului meu. Era Marin, iar al meu era numele propriu, Marin. Când am bătut în ușă ca să-l ducă la infirmerie, că avea temperatură și era bolnav rău, avea peste 40º, gardianul mi-a trântit ușa în față și mi-a spus că dacă mai bat o dată, mă trimite la izolare. Și Marin a murit. M-am îmbolnăvit și eu. Dar Dumnezeu m-a scăpat. Trei zile am avut temperatură. Dacă omul are credința oricât de grav ar fi, se va întâmpla cu el un miracol și va scăpa. Sigur că încercările nu au fost ușoare”.

CU HRISTOS DE MÂNĂ, ÎN IZOLATOARELE AIUDULUI

„Acolo, probai practic cuvintele: «Fără Mine nu puteți face nimic». Acolo mi s-a întărit credința”.

Pentru Marin Răducă, Aiudul a fost cea mai cruntă închisoare. Înarmat cu pavăza rugăciunii și a răbdării, va mucenici luni de zile fără să se răzvrătească în cuștile de beton de la „Alba” și „Neagra” despre care el însuși mărturisește: „«Alba» era o etuvă unde te băgau, cu oxigen foarte puțin și fără mâncare. Te dezbrăcau, te lăsau numai cu zeghea, cu cămașa și în funcție de pedeapsă, celula putea să fie cu dușumea, putea să fie cu ciment. Și te luau și te zvârleau acolo în luna ianuarie, în lunile friguroase. Spun din propria mea experiență, pentru că și eu am fost zvârlit în luna ianuarie într-o asemenea celulă lângă W.C., la ultimul etaj, E3 în celularul nou”.

Priveliștea dezolantă a celulei înghețate în care avea să pătimească vreme de 6 luni, îi va zgudui sufletul fără să-l prăbușească, însă, în iadul deznădejdii. Își va încredința viața cu toată nădejdea, purtării de grijă a lui Dumnezeu pe care Îl va chema în ajutor prin rugăciune: „Celula era goală, nu pat, nu nimic, absolut nimic. Au scos ferestrele și era o iarnă și un ger!… Când m-au băgat acolo, pot să vă spun așa, că parcă mi s-au înnegrit ochii când am văzut că este gerul acela, că în celelalte celule era altceva. Când ai o celulă lângă W.C.-ul acela care era cu un sloi de gheață în el, în prima clipă, ce credeți că am văzut? Am văzut negură. Era ceva insuportabil. Și bineînțeles că simțeam – că aveam auzul foarte ascuțit, nu ca acum – și simțeam ocheanul de la ușă, spionul cum supraveghează. Zic: «Doamne, Tu care ai spus că niciun fir de păr din capul nostru nu piere fără știrea Ta, Tu știi că eu sunt adus aici ca să cedez, să trec de partea vrăjmașului. Întărește-mă, Doamne, ca să pot trece peste această încercare!». Acolo, probai practic cuvintele: «Fără Mine nu puteți face nimic». Acolo mi s-a întărit credința. M-am mișcat eu în stânga, în dreapta ca să mă aclimatizez și am zis așa: «Măi, dacă a trecut un minut și nu am pățit nimic, trece și al doilea și așa mai departe» și cu rugăciune m-am și aclimatizat. Ca să dau o explicație omenească, m-am aclimatizat cu starea aceea de îngheț. Și nu numai că m-au ținut acolo până s-a terminat iarna, m-au ținut până în luna iulie și în luna iulie din celularul acesta nou, m-au zvârlit în Zarcă”.

La Neagra, în carceră, Marin Răducă a ispășit pedepse de 10, 12 zile în nenumărate rânduri. Țintuit în nemișcare pe marginea priciului și lipsit de îngăduința de a se rezema de vreun perete, abandonat în întunericul de smoală al izolatorului și chinuit de foame, Marin Răducă se va apropia tot mai mult de Dumnezeu gustând din pacea însingurării și a retragerii în rugăciune. Clipele grele de suferință, care păreau fără sfârșit, îl vor întări în credința vie că „dacă voința ta este să nu cedezi, Dumnezeu te ajută în momentele de slăbiciune”.

ÎNTĂRIT PRIN SUFERINȚĂ, CU NĂDEJDEA BIRUINȚEI ÎN HRISTOS

„Eu nu îmi atribui că am fost eu grozav, dar m-am lăsat mai mult în voia lui Dumnezeu și n-am ajuns la cădere”.

Lui Marin Răducă, ceasurile de cumpănă și de cumplite pătimiri din temniță i-au curățit vederea duhovnicească și i-au umplut sufletul de o bucurie cerească greu de înțeles de mintea omenească: „Suferința e salvarea omului și ne apropie mult de Dumnezeu. Credeți că eu mai pot să retrăiesc ce am trăit acolo? Vă spun sincer că mă simțeam în nenorocirea aceea și în toate lipsurile, fericit. Nu aveam o explicație pentru starea aceasta”.

La școala suferinței, Marin Răducă a învățat să se împotrivească cu rugăciunea, oricărei ispite care amenința să-i tulbure sufletul. Nu puține au fost alunecările în abisul disperării în care, însă, s-a zbătut să nu se lase afundat, făcându-se pildă de viețuire biruitoare pentru noi, cei de astăzi, clătinați atât de lesne în credință: „Deznădejdea era una din ispitele cele mai puternice, că diavolul dacă te câștigă cu treaba asta, dacă ai căzut în deznădejde, ești al lui. Orice ispită care vine asupra mea, nu numai deznădejdea, nu poate să dispară de la sine. Nu pleacă, insist, dar bucuria vine după ce te chinuiești și te rogi și cu ajutorul lui Dumnezeu învingi starea aceea. Vă dau un exemplu, pe mine însumi. Prin reeducarea pe care o voiau, ei s-au amestecat în credința noastră și voiau ca să ne tragă de partea lor. Prima dată au început cu binișorul și cu promisiuni, că ne pun în libertate ș.a.m.d., numai să trecem de partea lor și asta e o mare ispită, nu? Că știai că trăiești cu supa aceea și cu bucățica aceea de turtoi de 200 de grame și că din «bandit» nu erai scos. Realizam că omul nu e creat de Dumnezeu să stea înlănțuit și legat, că venea în contradicție cu credința ta, cu idealul tău. Ce vreau să vă spun cu deznădejdea… Chiar dacă te ține această stare de deznădejde, cine este conștient și Îl iubește pe Hristos, e conștient că Dumnezeu este în el. Dacă conștientizezi că Dumnezeu te vede și aceasta este o rugăciune. El este prezent și aproape de mine. Nu e undeva departe”.

După eliberare, evocând momentele de suferință limită din temnița posacă a Aiudului, Marin Răducă se întreba adeseori retoric: „Înfometare, frig și toată suferința aceea… Cui puteai tu să te plângi? Mai aveai tu pe fratele tău, pe mama, pe tatăl tău, pe prietenul tău? Pe nimeni, în afară de Dumnezeu. Deci, dacă nu aveai această legătură cu Dumnezeu, erai pierdut. Intrai acolo om perfect sănătos și te scoteau cu targa”. Martor al multor căderi și ridicări ale fraților de suferință, Marin Răducă și-a păstrat sufletul curat pentru gândul său smerit că supraviețuirea în infernul temniței antonesciene o datorează exclusiv iubirii nemărginite a lui Dumnezeu: „Eu nu îmi atribui că am fost eu grozav, dar m-am lăsat mai mult în voia lui Dumnezeu și n-am ajuns la cădere. Chiar și cei care au căzut și s-au întors la Dumnezeu, au căzut pentru că nu au mai putut răbda, că există și o limită a răbdării pentru fiecare. Însă, m-am gândit la cei care au avut anumite funcții și care totuși au căzut, iar apoi au murit. Cred că alta le era cununa dacă nu cădeau deloc, dacă ar fi acceptat moartea”.

CĂSĂTORIA ÎN SCURTA PERIOADĂ DE LIBERTATE. A DOUA DETENȚIE

„Eram la Zarcă și acolo m-am vindecat eu și am iubit singurătatea”.

Anul 1954 îi va aduce eliberarea după ce va trece și prin închisorile Târgșor și Suceava. Retras în satul natal, se va căsători la insistențele rudelor, în anul 1957. Cu toate acestea, va rămâne în vizorul Securității, fiind urmărit în permanență, în răstimpul celor trei ani de libertate, la sfârșitul cărora va fi din nou arestat, pe când soția sa era însărcinată în luna a șasea. Condamnat de către regimul comunist la alți 10 ani de închisoare dintre care va executa 7 ani și jumătate până la Decretul de grațiere din 1964, Marin Răducă își va relua drumul către Golgota pătimirii, început în anii adolescenței juvenile. La fel de adâncit în rugăciune, cu ochii inimii îndreptați mereu către Hristos, va fi aruncat fără milă, în spatele gratiilor închisorii Aiud.

Pentru înverșunarea sa de a spune „nu” reeducării, va fi pedepsit cu luni de zile de zarcă, în vreme ce dorul dureros după cei dragi de acasă va începe să-i mistuie fără milă, sufletul: „Eram la Zarcă și acolo m-am vindecat eu și am iubit singurătatea. Și am tras concluzia că până și sentimentul acesta de dragoste față de cei apropiați este un păcat, într-o anumită măsură. Fiind singur în celulă, am avut un vis într-o noapte. Fără cărți, fără informație, fără să mai discuți și tu cu cineva, ani de zile, nu o zi, două, l-am visat pe tatăl meu care era mort și despre care credeam în vis că este viu și stăteam de vorbă cu el. Pe soție, vă spun sincer, nu mi-o mai aminteam, nici nu mai știam cum mai arată. De fapt, împreună n-am stat decât un an, în care timp am fost arestat, iar ea era gravidă în a șasea lună, atunci. Și mi-am văzut copilul după 7 ani și jumătate. Așa a vrut Dumnezeu. Am un respect și o recunoștință față de ea, pentru că a avut atâta credință și încredere în mine că, la îndemnul părinților – ea era mai mică decât mine cu 15 ani – nu și-a refăcut viața[3]. Părinții ei credeau că sunt mort, din moment ce mi-a venit acasă geamantanul cu hainele civile, fără niciun fel de explicație. Dar ea a spus totuși că: «Marin nu e mort!» și că nu se recăsătorește. Și, într-adevăr, așa s-a întâmplat…

Dar să mă reîntorc în celulă, când trebuia să mă concentrez ca să îmi mai aduc aminte de chipul ei. Și m-a apucat așa un fel de dor și mi-am simțit obrajii plini de lacrimi și mă ardea ceva în creier și în inimă. Era un foc de care voiam să scap, dar nu puteam. Și atunci ce mi-a venit mie în minte? Mi-a zburat gândul la Sf. Antonie cel Mare, cu omul acela care împletea și despletea o funie în fața chiliei lui și care îi spunea: «Fă și tu așa!», după care a dispărut. Eu, ce concluzie am tras de aici? Că rugăciunea este legată de o activitate, de o muncă. Și mi-am zis: «Ăstora le place să li se frece dușumeaua ca să fie foarte curată». Deci, am sărit de pe prici, am turnat niște apă pe cârpa de spălat și am început să frec, rostind: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». Și așa am șmotruit dușumeaua cam un sfert de oră și m-am liniștit. Dar cu asta, ce am constatat eu? Că nu mă mai mișcă ceva sentimental și am început să iubesc singurătatea. Și până în clipa de astăzi iubesc singurătatea extraordinar de mult. Aproape că nu mai înțeleg pe unii care se plâng că sunt singuri. E cea mai mare fericire să fii singur! Dar să Îl ai pe Hristos, pentru că omul nu poate să rămână singur”.

În perioadele sumbre de continuă înfometare, pentru mulți dintre deținuții ale căror trupuri arătau mai străvezii ca ale celor de la Auschwitz, venea și ispita de a găsi răspunsul la întrebarea: „Oare cum este să fii sătul?”. Marin Răducă își amintește că după o astfel de discuție cu unul dintre cei trei camarazi de celulă, acesta „a venit cu ideea ca turtoiașul acela de 200 de grame să-l strângem trei zile și să-l mâncăm o dată, ca să vedem cum e să fii sătul și am făcut treaba aceasta. Pot să spun că a fost cea mai nefericită, cea mai opacă și mai mizeră zi din viața mea, că m-am simțit sătul. Am avut o indispoziție totală dar n-am mai repetat treaba asta. Atât cât mi-au dat, atât am mâncat. Sigur că, flămând cum erai, ca să mănânci dintr-odată să te saturi, era o povară”. Din tăvălugul încercărilor de tot felul, Marin Răducă va ieși senin, cu bucuria iertării în suflet. Dragostea lui față de Hristos era mult prea mare ca să nu dea uitării răul îndurat în anii plumburii de temniță.

ÎNTOARCEREA ACASĂ. LA FEL DE DĂRUIT RUGĂCIUNII ȘI CURĂȚIRII DE PATIMI

„Avem nevoie de rugăciune și, cum zic Sf. Părinți, să o spui ca pe o respirație, așa de des să o rostești. Adică, să-L ai mereu pe Hristos în inima ta”.

Anul 1964 îi va aduce slobozirea din lanțurile închisorii și întoarcerea acasă. Va trăi cu emoție bucuria întâlnirii fetiței pe care nu o văzuse niciodată, la locul ei de joacă și își va relua viața de familie de care avusese parte, atât de puțin între detenții, devenind tatăl a încă două fete. Lăuntric, Marin Răducă va rămâne același om, dăruit rugăciunii și luptei de a se curăți de patimi pentru a ajunge la desăvârșire. Amintirea Harului, primit cu prisosință în volbura anilor de temniță, îi va spori dorul de a gusta continuu din dulceața lui, până în ultima clipă a vieții. Trezvitor în gândurile, vorbele și faptele sale, iubitor al isihiei și al rugăciunii inimii, Marin Răducă va scrie prin propria trăire harismatică, pagini de filocalie. De aceea, și cuvintele lui pline de duh vor mișca inimile împietrite ale multora. „Marea taină a creștinismului este pocăința”, era convingerea lui lăuntrică, întărind mărturia Sf. Părinți care spun că a-ți simți păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât cel de a vedea îngeri. Harul pocăinței este o răpire a sufletului către Dumnezeu, atras de arătarea Luminii. Din el irumpe ca un șuvoi, puterea stăruitoare a rugăciunii. „Avem nevoie de rugăciune și, cum zic Sf. Părinți, să o spui ca pe o respirație, așa de des să o rostești. Adică, să-L ai mereu pe Hristos în inima ta. Să nu ne întristăm pentru tulburările noastre interioare pentru că ele trebuie să ne ducă la rugăciune. Dacă diavolul ar ști că încercările acestea sunt spre folosul nostru, nu le-ar mai întrebuința. Să ne gândim mai mult la ce a spus Hristos: «Frații mei, surorile mele, mama mea sunt cei care fac voia lui Dumnezeu». În rest, orice abatere de la drum, e păcat”, erau îndemnurile lui Marin Răducă, prin care vedea viața creștinului o permanentă strădanie de a-L purta neîncetat pe Hristos în minte și în inimă: „Trebuie să fii mereu trezvitor și să duci o viață de atenție permanentă la tine însuți. Dacă nu am această discernere, această luminare lăuntrică, ușor cazi și zici: «Eu știu, care o fi voia lui Dumnezeu?». În spatele poruncilor Lui, stă voia lui Dumnezeu. Trebuie să ai râvnă cu adevărat pentru Hristos și toate câte ți se întâmplă în viață, să nu le raportezi la aproapele tău, ci raportează-te permanent la Hristos. Râvna aceasta, cred că vine tot de la Dumnezeu, de la harul Duhului Sfânt. Și să nu ne lăsăm furați! Să ne preocupe permanent păcatele noastre, cum să ne lepădăm de omul cel vechi ca să ne îndumnezeim. Să fim exigenți cu păcatul din noi! Să iertăm, să ne rugăm, să ne păstrăm sufletele curate și să luptăm împotriva a tot ceea ce ne duce la necurăție! Să-L ținem pe Hristos mai mult în mintea noastră! Vrei să te desăvârșești? Caută să-L ai pe Hristos permanent! Conștientizează această prezență permanentă în tine a lui Dumnezeu. Tu nu-L vezi, dar El te vede în fiecare clipă”.

Calea pe care trebuie să o urmăm ca să ajungem la Hristos nu este alta decât cea a deșertării de sine și a curățirii de puhoiul gândurilor rele: „Și toate au la bază jertfa, renunțarea la sinele tău, la orgoliul tău. Gândurile păcătoase nu pleacă că le-am spovedit. Ele se anulează în mine, se omoară printr-o permanentă trezvie, atenție, supraveghere. Dacă am părtășie cu gândurile rele, nu mai ajung la Hristos, la unirea cu El. Acesta este țelul nostru. Să nu credeți că sfințenia se obține peste noapte și să știți că nimeni nu s-a născut sfânt. Sfințenia se cucerește, se obține prin strădanie, cum spune Mântuitorul că: «Împărăția cerurilor se ia cu sila». Toate sunt posibile cu și în Hristos”.

PELERIN LA SF. MUNTE. NEOBOSIT CĂUTĂTOR AL ISIHIEI

„M-am dus la Sfântul Munte ca să compar oarecum viața din închisoare cu viața unui singuratic”.

Aflat mereu în căutarea isihiei inimii, Marin Răducă va ajunge să se închine în trei rânduri pe Muntele Sfânt al Athonului. Prima călătorie în Grădina Maicii Domnului a întreprins-o din dorința de a merge la chilia Sfântului Paisie Aghioritul, iar ultima, făcută la vârsta de 95 de ani, a a izvorât din dorința de a ajunge în vârful Athonului, pe locul în care Dumnezeu îi descoperise Sfântului Maxim Cavsocalivitul tainele rugăciunii: „Mi-a fost greu, dar am luat pur și simplu muntele în brațe și am spus: «Maica Domnului, nu mă lăsa! Ajută-mă să ajung sus la mănăstire unde s-a rugat Sf. Maxim!»”.

Experiențele trăite în Sfântul Munte au fost pe potriva căutării sale arzătoare. Într-unul din interviurile acordate revistei Atitudini, Marin Răducă istorisește: „M-am dus la Sfântul Munte ca să compar oarecum viața din închisoare cu viața unui singuratic, a unui schivnic și m-am dus la Mănăstirea Vatoped. Când s-au întâlnit toți pustnicii am întrebat dacă există vreun român pustnic și mi s-a răspuns că da. Doream să fac Postul Sfintelor Paști cu un pustnic, ca să pot să compar viața din temniță cu cea de sihastru pentru că pușcăria a fost o academie înaltă, cu toate strânsorile ei și suferințele care au venit peste noi. Vedeți dumneavoastră, așa cum ne recomandă Sfinții Părinți, ne gândim cu toții la moarte, dar una este a medita la ea și alta a trăi aproape de ea. Acolo o trăiai clipă de clipă. Am fost puși în situația de a fi secerați cu mitraliera, scoși afară în fața celulei. Alții în alte împrejurări au trecut prin încercări mult mai dure. Și m-am dus, cum v-am spus, în pustie. S-a găsit unul dintre români și a spus că mă primește el. Am stat acolo tot Postul Paștelui și l-am rugat ca la toată viața pe care o duce, de călugăr – fiind viață pustnicească după canoane – să mă considere și pe mine ca un partener. Mi-a dat o chilie acolo. Pe vremuri, acolo, în pustia aceea era o comunitate tot de călugări, era o biserică foarte mare. Mi-a dat sarcină să aprind în fiecare dimineață candelele. Era o tăcere de mormânt. Atunci auzeam foarte bine, nu aveam nevoie de amplificatoare la urechi ca acum. Viața era într-adevăr propice pentru rugăciune, pentru meditație și avea și program de rucodelie. Părintele tăia copaci, avea și o mașină de cusut cu care repara hainele, făcea tămâie. După aceea, plecam prin pădure să culegem niște plante care erau hrănitoare. Greu m-am obișnuit până să le cunosc. Părintele râdea de mine că nu le nimeresc și așa am petrecut Postul Paștelui. Atât de mult a dorit părintele acela să rămân acolo!… Mi-a dat o chilie și i-am spus că nu am venit ca să rămân în mănăstire: «Viața mea, zic, e de mirean, am copii». Soția mea plecase, a murit și când le-am dat telefon că părinții de aici vor să rămân în Sf. Munte, una dintre fiicele mele cu care stăteam de vorbă, zice: «Nu, tată, nu rămâne acolo! Vino acasă!». M-am întâlnit și cu un călugăr care avea înainte-vedere. Eu nu știam. Noi voiam să mergem la Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul, la chilia lui și pe când coboram noi, i-am spus colegului acesta pe care l-am găsit, un tânăr, cu care am căutat să vizitez mănăstirile de pe acolo: «Ce bine ar fi dacă călugărul acesta care vine, ar fi român, că l-am întreba drumul și poteca pe care putem ajunge la Părintele Paisie». Și când ne-am apropiat așa, cam la 50 de metri, l-am văzut că vine către noi și nu s-a adresat tânărului, a venit la mine și mi-a spus așa: «Tu ești Marin și trebuie să rămâi aici!». A trecut un fior atunci prin mine și i-am spus: «Nu este cu putință, că eu am familie» și nu pot să o las așa, de izbeliște, că era soția, după cum v-am spus, trecută dincolo, la Domnul și zic: «Nu pot să rămân». A căutat dânsul să îmi demonstreze că eu trebuie să rămân acolo, că Dumnezeu are grijă ș.a.m.d. și eu în sinea mea mi-am spus așa: «Este adevărat, că un călugăr cum sunt dânșii acolo se roagă nu numai pentru mântuirea lor, ci și pentru mântuirea lumii, dar puterea exemplului este mult mai puternică, așa că trebuie să rămân în sânul familiei».

PE CRUCEA PĂTIMIRII PENTRU NEAM PÂNĂ LA SFÂRȘITUL VIEȚII

„Nu poți să învii neamul, dacă nu învii tu, mai întâi”.

Revenit în țară alături de cei dragi se va retrage tot mai mult în pustia inimii, rugându-se neîncetat pentru învierea neamului românesc sfârtecat de interesele străinilor, atenționându-ne totodată: „Dar nu poți să învii neamul, dacă nu învii tu, mai întâi. Mai întâi trebuie să te schimbi tu, să-l alungi tu pe omul cel vechi din tine. Deși avem impresia că Dumnezeu nu ne ajută, El oricând poate să schimbe totul. Dar dacă tu nu ai o generație de oameni educați, pe cine vrei să pui în locul acestor oameni păcătoși care toată viața lor s-au luptat să ajungă în vârful țării ca să fure? Nu vedeți ce legi se dau? Toate sunt împotriva propriului neam, a românismului”.

Subscriind convingerii Părintelui Justin Pârvu că singura noastră salvare e rugăciunea, Marin Răducă mărturisea: „Trebuie să ne rugăm mai mult, că Dumnezeu nu ne lasă. Este imposibil ca peste 50, 100 de ani să nu se nască cineva în neamul acesta care să ducă mai departe această flacără a neamului. Dumnezeu va interveni la un moment dat. Cine a crezut că va mai dispărea comunismul nu numai din țara noastră, ci și din lume? Dar Dumnezeu i-a scos în ’89 pe acei copii care s-au dus cu pieptul deschis în fața gloanțelor și au cântat «Cu noi este Dumnezeu», când comuniștii credeau că au anihilat și preoții și Biserica. Noi să avem încredere în Dumnezeu că nu își vor atinge scopul și că toate câte se vor întâmpla pe pământ sunt niște încercări pentru că Dumnezeu își cerne fiii. Să nu ne preocupe atât ce va fi, cum va fi viitorul nostru, când va veni antihristul. Pe antihrist l-am simțit cum m-a zdrobit în generația și în lupta pe care am dus-o. Ce va fi și ce forme va mai lua în viitor, nu știm. Să nu creem singuri spaime! Să nu ne angajăm în lucruri de care nu suntem noi răspunzători! Dacă Dumnezeu ar fi lăsat lucrurile pe mâinile diavolului, nimeni, nici măcar cei aleși n-ar fi putut să reziste! Așa că, să avem încredere în mila lui Dumnezeu cu noi! Drumul pe care ni l-a croit Mântuitorul și care este strâmt, e greu și spinos, îl putem parcurge numai cu ajutorul Lui”.

Retras în ultimii ani de viață la casa părintească de la Poienarii-Rali, smeritul lucrător al rugăciunii neîncetate și iubitor de isihie, Marin Răducă, și-a luat rămas bun de la cele pământești în noaptea de 10 spre 11 octombrie 2021 pentru a-și începe călătoria fără de sfârșit în tihna veșniciei Părintelui Ceresc.

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în REVISTA ATITUDINI NR. 72)

[1] cf. https://www.youtube.com/watch?v=DAFFw1kcgb0

[2] Citatele autobiografice sunt preluate din interviurile acordate revistei Atitudini și publicate în nr. 56, pp. 47-61; nr. 59, pp. 78-85; nr. 62, pp. 96-104; nr. 63, pp. 42-50.

[3] Hărțuită de Securitate cu interogatorii și percheziții săptămânale, soția lui Marin Răducă, la cei 18 ani ai săi, va fi constrânsă să divorțeze, dar îl va aștepta cu credincioșie până la eliberare. În timpul detenției, lui Marin Răducă îi va fi prezentată hotărârea de divorț, cerându-i-se să o semneze. A înțeles, însă, presiunile care se făceau asupra celor dragi și nu s-a prăbușit sufletește.