Cine primește suferința ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții se transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simți o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept.

Am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost!

Sunt fericit că am avut această experiență. Muream de foame și de frig, dar eram fericit.

„La hirotonie mi-am zis: «Sunt la un moment crucial din viața mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos, cu credință și cu lacrimi, ca să câștig cât mai multe suflete»”.

Pentru Basarabia și Bucovina

Pentru mine, la ora aceea, bucovinenii și basarabenii erau omul căzut între tâlhari, care trebuia miluit și dus la casa de oaspeți, la bolniță, la spital. Una sunt slavii și alta sunt românii. Noi toți de la Nistru pân’ la Tisa suntem români! Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chișinăului și având împărtășania în buzunar, imediat m-am împărtășit. Apoi am leșinat și m-am trezit la spital. Port două răni pe trupul meu de pe Nistru.

În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujba, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotați cu altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldățească și cărți de strană. Odată la un Paști, într-o zi am împărtășit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzășesc. Erau 3600 de oameni, toți cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Împărtășania a durat cam cinci ore. Asta a fost activitatea mea. Asta am cerut eu colonelului: «Nu le da drumul în moarte, până nu trec pe la mine!». Și a fost un creștin bun colonelul și a spus: «Părinte, ai jumătate de zi. Faci ce vrei cu ei!». Și niciunul n-a rămas neîmpărtășit.

Fericirea din prigoană

M-am simțit foarte bine în prizonierat. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine! Eram muritori de foame. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii își frigeau centurile sau tălpile de la bocanci și le mâncau scorojite. Au murit cei mai mulți. Și eu am mâncat centuri fripte și tălpi de bocanci. Crănțăneam tot timpul la tălpi de bocanci.

Și dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară au murit, iar ceilalți, supraviețuitorii, căliți la temperaturi joase și la încercări cumplite, ne-am ridicat drepți în fața Domnului și I-am mulțumit, mai întâi pentru încercări, apoi pentru viața pe care El ne-a păstrat-o. Pe urmă ne-am adus aminte de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi. Ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murmurau: «Doamne, odihnește-i cu sfinții Tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia»

Am plutit în temnițe

Am fost puși la sănii. Patru înainte, la oiște și alți patru la țepușe; o sută, două sute de sănii, poate mai multe, și-n jur, escortă și câini lupi. Legați cu odgoane încrucișate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Și asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunțile noastre sudori, care înghețau îndată și simțeam apa curgând pe șira spinării. Când ieșeam la loc așezat, înghețau hainele pe noi și tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâș, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. (…) Și asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru.

Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă apasă! O spun la vârsta mea și o spun conștient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am și eu un înger, cum ai și frăția ta și toți cei botezați. A fost cu mine îngerul, cred… Eu am plutit pe deasupra lucrurilor.

(Citate preluate din Revista Atitudini, Nr. 53)