Î.P.S. Ierótheos Vlachos: Părintele Sofronie Saharov – povățuitor al pocăinței spre vederea luminii necreate

L-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Sofronie la mănăstirea Essex în anul 1971, cu 40 de ani în urmă. Am și scris o carte despre părintele Sofronie cu titlul Cunosc un om în Hristos. În prima parte a cărții am descris viața și învățătura părintelui Sofronie, în realitate, viață care ne-a fost predată nouă ca autobiografie din partea părintelui Sofronie. Am încercat să prezint în mod special învățătura părintelui Sofronie pe care am așezat-o alături de teologia Sf. Simeon Noul Teolog. Părintele Sofronie a fost un succesor al acestui mare teolog al Bisericii, cu diferența că a folosit terminologia vremurilor noastre. În a doua parte a cărții am consemnat cuvintele sale insuflate de Dumnezeu. De câte ori mă întâlneam cu părintele Sofronie, nu-mi spunea cuvinte generale pe care le-ar fi putut spune oricărui om pe care îl întâlnea, ci spunea cuvinte și dădea sfaturi care aveau legătură cu viața mea personală în Hristos. Părintele Sofronie a fost un adevărat profet și a avut minte teologică. Aceasta a fost desigur consecința experienței sale duhovnicești pe care o dobândise, o experiență cu totul specială. Părintele spunea că atunci când mintea se află în stare de imaginație, când își imaginează ceva anume este neputincioasă pentru a face teologie. Și de câte ori mă întâlneam cu părintele Sofronie, simțeam că este un apostol la Bisericii.

În 1976 am trecut printr-o perioadă foarte grea, de criză, în viața mea. Până la acea dată parcursesem aproape întreaga operă a Sf. Grigorie Palama și am putut înțelege învățătura lui. De asemenea am citit foarte multe texte și scrieri ale Părinților Bisericii din sec. IV. În urma acestor lecturi pot să spun, fără o certitudine absolută, că am cunoscut învățătura Părinților din veacul IV. Vă descriu acestea pentru a înțelege în ce stare mă aflam când l-am întâlnit pe părintele Sofronie. Citisem așadar Sfinții Părinți ai Bisericii, vizitasem de multe ori Sf. Munte și cunoscusem foarte mulți părinți sfinți, îmbunătățiți și foarte mulți părinți duhovnicești care trăiau în lume având ca îndrumător duhovnicesc pe mitropolitul meu, IPS Calinic. Dar eu căutam un om care să fie o încununare fericită a acestor trei harisme: să aibă experiența pe care au avut-o Părinții Bisericii, să trăiască viața isihastă într-o măsură cât se poate de înaltă și să fie un părinte duhovnicesc care să aibă lucrare în lume. Și când am citit scrierea sa despre Sf. Siluan, am gândit că el trebuie să fie această persoană pe care o caut eu. Având această perspectivă am mers în mănăstirea sa, la Sf. Ioan Botezătorul pentru a-l întâlni. Părerea mea este că părintele Sofronie a fost un moștenitor al unui mare tezaur al Bisericii. A moștenit experiența duhovnicească a starețului său, Sf. Siluan, dar și a altor părinți sfinți din Muntele Athos. Concomitent a cunoscut și omul apusean și a putut să-l înțeleagă din perspectiva cugetului Europei Occidentale. Părintele Sofronie a fost un teolog empiric care a trăit ce a scris, trecând prin experiența pocăinței și a vederii luminii necreate. Această moștenire pe care a primit-o, a constituit temelia înființării mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Anglia. Acolo a trăit și a dezvoltat acest duh și această experiență duhovnicească pe care le primise. Când cineva intra în această mănăstire, putea să simtă această atmosferă minunată. Nu era o mănăstire cu o formă obișnuită, nu aflai acolo o biserică mare cu chilii, cu toată structura bisericească și monahală tipică unei mănăstiri, în schimb exista ceva adânc acolo. Când Simeon Kraiopoulos, un părinte grec, a vizitat această mănăstire, l-am întrebat: „Ce se întâmplă, părinte? De ce toți vin aici și găsesc această adâncime de duh?”. Și mi-a răspuns că aceasta se datorează părintelui Sofronie, a dragostei sale pentru lume și a pocăinței lui adânci. Așadar în acest context, ceream și primeam de la părintele meu mitropolit binecuvântare și vizitam mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul timp de o lună de zile, în fiecare an.

În cele ce urmează o să vă descriu prima mea întâlnire pe care am avut-o cu părintele Sofronie, în iunie 1976, o zi pe care mi-o amintesc până astăzi și care a fost pentru mine ca o cale către Emaus. Am mers la mănăstire trist, având anumite probleme sufletești și părintele Sofronie și-a deschis inima sa și mi-a oferit o altă perspectivă asupra lucrurilor. Mi-a explicat toate cele de care aveam nevoie și simțeam în același timp că mintea lui se află în cer, că îmi răspundea fără ca mintea să se coboare pe pământ. I-am cerut să avem o întâlnire și mi-a răspuns: „Așteaptă și o să te chem”. M-a lăsat în această așteptare aproape 20 de zile. Se pare că a dorit să intru în atmosfera duhovnicească a mănăstirii, să mă adâncesc în mine și apoi să mă întâlnesc cu sfinția sa și să primesc răspunsurile de care aveam nevoie. Într-o zi m-a chemat să facem o plimbare și să vorbim. „Mergem să devenim filosofi peripatetici”, mi-a zis. Am simțit o stare de închistare sufletească și psihică. „Părinte stareț, simt că inima mea este o grădină zoologică. Simt că în sufletul meu există o junglă în care sunt toate patimile. Ce trebuie să fac, cum aș putea să mă eliberez?”. Și din acel moment a început chirurgia cea teologică pentru că era cu adevărat un chirurg duhovnicesc desăvârșit. Fără ca cineva să-și dea seama, îi schimba perspectiva pe care o avea și în realitate făcea un transplant de inimă celui pe care îl opera. În ziua aceea mi-a spus patru elemente importante pe care le consider a fi esențiale pentru viața și învățătura sa. Primul element care a fost și primul răspuns la căutările mele, a fost legat de teologia pocăinței. În timp ce eu îmi exprimam agonia sufletească și problemele pe care le aveam, părintele Sofronie fără să se frământe și fiind într-o pace desăvârșită, îmi spunea că această stare este una normală și că pocăința nu este o lucrare proprie, ci este o lucrare a Sfântului Duh. Simțirea faptului că suntem păcătoși este o strălucire în noi a luminii lui Dumnezeu. Omul trupesc nu poate înțelege că este păcătos. Numai atunci când harul și lumina lui Dumnezeu îl acoperă, poate înțelege și poate trăi pocăința în Hristos. Într-o primă fază, când primește lumina necreată a lui Dumnezeu, omul simte că se află în iad. Atâta timp cât rămâne în această stare și în acest har, iadul se transformă treptat în lumină necreată. Mai spunea că lumina necreată nu este numai ceea ce văd sfinții în forma desăvârșită, adică lumina dumnezeiască, ci și lumina amintită în sens contemplativ în Psalmul 50 al lui David. Mai târziu, citind scrierile sale am înțeles că acestea sunt elementele caracteristice ale vieții sale pentru că atunci când i s-a descoperit Dumnezeu în lumina necreată, a înțeles starea în care se află și locul duhovnicesc în care este și a intrat în starea de pocăință care s-a dezvoltat în sufletul său ca o rugăciune aprinsă.

În textele sale, părintele vorbește de o pocăință înflăcărată care desființează tot ce este rău în noi, vorbește de o părere de rău adâncă ce nu are o dimensiune emoțională, nu este o pocăință psihologică, ci una ființială, despre o râvnă înflăcărată către Dumnezeu. Citind scrierile părintelui Sofronie, m-am oprit de multe ori asupra cuvintelor și termenilor pe care i-a folosit, cum ar fi: „pocăință aprinsă”, „pocăință înflăcărată”, „râvnă fierbinte către Dumnezeu” și aceasta a fost prima lecție pe care a dorit să mi-o încredințeze. Nu l-am întrebat altceva și m-am mulțumit doar să îl ascult și în mod firesc am continuat cu al doilea punct, cu a doua problemă sufletească care în urma răspunsului s-a dovedit a fi caracteristica învățăturii sale: trăirea harismatică a iadului și nădejdea învierii. Aceasta este tema predilectă și iubită a părintelui Sofronie, ceea ce Dumnezeu descoperise și Sfântului Siluan prin cuvintele: „Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. De fiecare dată când vorbea despre această problemă duhovnicească, întotdeauna lua crucea în mână și spunea: „Să ne lumineze Dumnezeu să vorbim despre aceasta”. În această exprimare există trei cuvinte cheie: minte, iad și nădejde. În realitate este taina trăită a crucii și a învierii lui Hristos. Nu este o stare psihologică, ci una reală. Sf. Siluan își retrăsese mintea lui din lumea întreagă. În harul lui Dumnezeu această minte a trăit iadul în Hristos ca fiind ultima clipă a vieții sale și ca urmare a acestei stări  a fost condus în iad și a rămas acolo în harul Duhului Sfânt pentru foarte multă vreme. Acest cuvânt adânc: „Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui” poate fi trăit de toți creștinii în diferite moduri. Cineva poate să trăiască părerea de rău cea duhovnicească și aceasta să se transforme după aceea în nădejde a vieții, însă la Sf. Siluan această lucrare a trăirii iadului se realiza în mod desăvârșit, deplin. În acest sens, părintele Sofronie mi-a oferit anumite chei de înțelegere a acestei stări. Îmi spunea că mintea starețului său, Siluan, cobora în iad, iar trupul era înconjurat de flăcările iadului.

În această stare simțea harul dumnezeiesc în întreaga lui ființă și în suflet și în trup, iar mesajul principal a ceea ce Hristos i-a spus, este: „Și nu deznădăjdui!”, pentru că în acest mod se curățesc mintea și inima de patimi și ca urmare a acestei curățiri, trăiește sufletul în Hristos. Toți Părinții Bisericii vorbesc de faptul că la început nevoitorul trăiește harul dumnezeiesc ca foc și cât timp rămâne în această stare în Hristos, acest foc se transformă în lumină necreată. De altfel cunoaștem din tradiția noastră că acestea sunt raiul și iadul. Este harul lui Dumnezeu pe care unii îl simt ca iad, iar alții îl simt ca Împărăția lui Dumnezeu. Din tronul lui Dumnezeu vine asupra noastră lumina lui Dumnezeu care luminează pe sfinți și pe drepți și tot din tronul lui Dumnezeu vine și râul cel de foc. Am înțeles că părintele Sofronie a trăit învățătura starețului său, Sf. Siluan, deoarece el însuși a avut o experiență asemănătoare. Duhul pomenirii morții ca dar harismatic l-a cuprins la începuturile viețuirii sale duhovnicești când se afla în Moscova și la Paris. Simțea mortalitatea care îl înconjura peste tot și se gândea că tot ceea ce este în afara lui Dumnezeu este mort. Nu dorea nicio putere lumească din partea celor care se aflau în afara lui Dumnezeu și erau morți, nici nu dorea să aibă putere și autoritate lumească asupra celor care erau morți și în afara lui Dumnezeu. Această pomenire a morții în sensul amintit s-a transformat mai târziu în lumină dumnezeiască. Părintele Sofronie și-a exprimat experiența sa în cuvinte diferite, prezentând-o ca pe o acrobație tainică deasupra iadului. Este ca și cum cel care ar merge pe o coardă, ar face așa ceva deasupra unui hău, deasupra unui abis, această adâncime descoperindu-se a fi mai târziu ca o aflare a lui Hristos Cel viu și răstignit Care în cele două mâini răstignite ale Lui a cuprins în această stare întregul hău existențial. El spunea că pocăința, în sensul frământării interioare, devenea una cu acest abis. Prin ceea ce adeverea starețul său, Siluan vorbind de: „Ține-ți mintea ta în iad”, părintele Sofronie trăia acest iad ca pe un abis, mărturisind că Dumnezeu a binevoit să îi descopere aceste taine ca urmare a pocăinței sale cele adânci care îl ardea din interior ca un foc. Nu este foarte ușor să înțelegi un sfânt. Nu era foarte simplu ca un om obișnuit să trăiască lângă Sf. Siluan. Numai un om ca părintele Sofronie cu experiențele pe care le-a avut, a putut să stea lângă Sf. Siluan și să interpreteze toate trăirile acestuia.

Într-un loc din scrierile sale, părintele vorbește despre rugăciunea care trăită în pocăință cuprinde în ea tot ceea ce există și fără ca cineva să aștepte ceea ce urmează să se întâmple, în urma pocăinței trece la contemplarea sau vederea luminii dumnezeiești. „Lumina aceasta – spune părintele Sofronie – am trăit-o ca pe un contact cu veșnicia. Ea este lină, plină de iubire”. Al treilea punct pe care l-a dezvoltat și pe care l-a spus la prima întâlnire a fost al legăturii dintre rugăciunea inimii și Sf. Euharistie. Mulți dintre părinții contemporani ai Bisericii despart rugăciunea minții de dimensiunea liturgică și euharistică a Bisericii. Unii dintre ei accentuează foarte mult problema rugăciunii minții, iar alții accentuează dimensiunea euharistică a vieții duhovnicești din perspectiva sa eshatologică și vorbesc despre Sf. Liturghie ca fiind o Împărăție a lui Dumnezeu și sigur că așa și este. Părintele Sofronie a legat foarte mult viața isihastă de Sf. Liturghie și de Sf. Euharistie. Îmi spunea că nevoitorul poate prin mijlocirea rugăciunii minții să coboare în inima sa, să pătrundă în adâncul inimii sale și să ajungă la o profundă frământare și plângere, la o părere de rău duhovnicească foarte mare. Prin Sf. Liturghie se deschide în același timp întreaga lume creată, fiind și o participare la Cina cea de taină a lui Hristos și în același timp și rugăciunea pe care Hristos a avut-o în grădina Ghetsimani. Sf. Liturghie este o întâlnire cu Hristos Cel înviat și cu lumina învierii Sale. Așadar părintele Sofronie a dat o foarte mare importanță Sf. Liturghii. Desigur că l-am văzut slujind și am și slujit de multe ori împreună cu el, fiind obligat să fiu în același ritm duhovnicesc cu el, fapt care mă obosea foarte mult. Odată la una din liturghiile la care am slujit împreună, l-am simțit că se lupta ca să-și coboare mintea în inimă la rugăciune. Înainte de Vohod s-a așezat pe un scaun pentru a se liniști și imediat a transpirat fără să-și piardă cunoștința și legătura lui cu mediul înconjurător. Am văzut că nu dormea pentru că dacă cineva doarme își pierde echilibrul, iar când a venit momentul ieșirii la Vohodul mic, s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ceea ce înseamnă că mintea o avea în inimă și contactul cu ceea ce se întâmpla în jur nu era pierdut. Vorbea despre Sf. Liturghie ca fiind o pregustare în chip real a Împărăției cerurilor, însă aceasta se trăiește numai având ca precondiție o viață de rugăciune isihastă. Putem înțelege acest lucru foarte bine din scrierea Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia în care sunt descrise trei mișcări: Sf. Liturghie este o mișcare din afară spre interiorul Bisericii, este mișcarea omului spre cele eshatologice, spre Împărăția lui Dumnezeu, dar în același timp, tot Sf. Maxim vorbește de o a treia mișcare care este o desprindere a minții din lumea înconjurătoare și o adâncire a minții în interiorul inimii, pentru că în inimile noastre, în această bisericuță, în acest jertfelnic al ființei noastre, inima, are loc o Liturghie neîntreruptă. Am simțit că părintele Sofronie trăia mereu această stare interioară în timpul Sf. Liturghii atunci când slujea. Acest lucru se înțelege și din anumite expresii pe care le folosește părintele Sofronie când vorbește despre o rugăciune neobosită și neîmprăștiată și când descrie rugăciunea ca pe un fluviu năvalnic.

Îmi spunea că uneori inima, mintea și trupul se unesc în rugăciunea aprinsă ca fiind un singur tot, iar după ce mi-a răspuns la frământările mele și mi-a expus aceste trei elemente, a menționat și un al patrulea punct pe care îl voi dezvolta și care se referă la învățătura Bisericii despre ipostas și persoană. Mi-a vorbit foarte mult despre ipostas și persoană, nu din punct de vedere psihologic, ci teologic, spunându-mi că trebuie să accentuăm dimensiunea ascetică a persoanei. Când am scris o lucrare despre persoană, părintele Sofronie a arătat un foarte mare interes față de ce am scris, fiind și un profesor empiric cu experiență. Acest lucru se întâmpla cu doi ani înainte de trecerea sa la Domnul și mi-a spus că a folosit trei lupe pentru a putea citi lucrarea mea. I-a plăcut foarte mult prima parte a lucrării dedicată deosebirii dintre teologie și filosofie. Spunea despre ipostas că este o descoperire, o revelație a lui Hristos făcută omului și că atunci când Dumnezeu Se descoperă omului, atunci se actualizează persoana sau principiul ei care există în potență în om și pentru că iubea foarte mult Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel, consider că de acolo a și luat noțiunea de ipostas, de principiu ipostatic. În această Epistolă în capitolul al treilea, spune Sf. Ap. Pavel că ne vom face următori ai lui Hristos dacă vom păstra începutul tăriei noastre în Hristos. Într-o lucrare mai nouă de-a sa, părintele Zaharia Zaharou scrie că părintele Sofronie când vorbește despre ipostas se referă la omul învățat de Dumnezeu, teodidact care are rugăciune curată, are smerenie în duh, a dobândit o pocăință care cuprinde întreaga lume, este mijlocitor pentru toată lumea și este în mod real liber.

În tinerețile sale, părintele Sofronie atunci când se afla în căutarea adevărului, a întâlnit în această căutare și un dumnezeu impersonal și în urma acestei rătăciri prin religiile orientale, a avut ca descoperire de la Hristos, numele lui Dumnezeu, a faptului că: „Eu sunt Cel Ce sunt”. Ca urmare a acestei descoperiri au început înlăuntrul său lucrarea pocăinței, o tânguire adamică, dragostea și râvna pentru Dumnezeu și desigur vederea luminii dumnezeiești.

Spre deosebire de părintele Sofronie, personalismul apusean vorbește despre persoană într-un sens diferit, făcând o legătură între fire, natură, necesitate și păcat, între libertatea voinței și cea a persoanei. Ceea ce vreau să subliniez în încheiere este că părintele Sofronie a fost o mare revelație în viața mea. M-am simțit în preajma părintelui ca și cum aș fi participat la Cina cea de taină și la rugăciunea din Ghetsimani, m-am bucurat de discuțiile teologice avute cu el pentru că era un teolog rugător, un călăuzitor empiric cu experiență în ceea ce privește rugăciunea inimii, am simțit binecuvântarea sa în timpul spovedaniilor pe care le-am făcut. Era un părinte mistagogic, iubitor, cu discernământ și avea darul înainte vederii. Mi-a spus multe lucruri care mai târziu s-au dovedit a fi adevărate.

Dumnezeu m-a învrednicit să citesc scrierile multor Părinți ai Bisericii, ale Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon Noul Teolog, ale Sfinților capadocieni, însă toate învățăturile lor le-am găsit în mod tainic și viu în personalitatea părintelui Sofronie și acest lucru m-a determinat să înțeleg că ceea ce are foarte mare importanță în viața cuiva sunt persoanele vii. Sf. Grigorie al Nissei în Tâlcuirea la Cântarea Cântărilor spune că viața nu poate fi predată mai departe de un organism tânăr, nici de unul bătrân, ci de un trup care este puternic. Astfel și viața duhovnicească este predată din generație în generație de către cei care au dobândit-o către cei care vor să o primească.

Părintele Sofronie te cucerea prin firescul lui. Când cineva se manifesta față de el ca și cum ar fi fost un sfânt, se supăra foarte mult. Desigur că îl putem înțelege pe părintele Sofronie ca pe un om care a trăit în mod normal, depășind în Hristos starea lui Adam. Oamenii lui Dumnezeu sunt oameni care trăiesc potrivit firii și ating măsurile cele mai presus de fire, iar noi care trăim împotriva firii, distrugându-ne puterile sufletești, nădăjduim să fim atrași către aceștia.

Închei prin a vă spune că în 2004 am scris Patriarhiei ecumenice trei scrisori pentru a lua în seamă rânduirea în ceata sfinților a trei părinți contemporani: părintele Porfirie, părintele Paisie Aghioritul (canonizați deja) și părintele Sofronie. Așteptăm, așadar, să se întâmple ceea ce simțim cu toții!

(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 47, din conferința susținută la Iași, Mitropolia Moldovei, 2017)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura