PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DE LA DICTATURA COMUNISTĂ LA LIBERTATEA ÎNCHIPUITĂ DE AZI AMINTIRI DIN DETENȚIE

Mi-aduc aminte cum în fiecare zi, se pierdea câte unul și-acum care era necazul? Că îi lua la rost, garda. Când cădeai, te duceai trei metri în zăpadă, nu te mai știa nimeni. Te găsea țeapăn acolo. Nu mai vorbesc câți mureau în bordeiele acelea și îi țineau câte două, trei zile „prezenți”, fără să-i declare, ca să le mănânce porția de mâncare, turtoiul. Interesant este faptul că termenul acesta de „turtoi” a străbătut toată Rusia și a ajuns și în România. Tot „turtoi” îl numeam și noi la Aiud. Același orz, același pilaf de orz decorticat, chipurile, aceeași fasole se mânca și în lagărele comuniste din Rusia și în pușcăriile noastre. Același meniu era stabilit de Moscova, peste tot, în tot sistemul penitenciar comunist, rusesc, românesc sau din altă parte. Același sistem medical, cum era în Rusia în 1930, același sistem medical în România, din 1948-1950, până în 1964, aceeași metodă de oprimare și distrugere a omului. Spuneau ei că murea câte unul acolo în celulă și îl țineau câte 2-3 zile ca să-i poată mânca porția. După aceea, îl scoteau pe sală, înghețat tun. Dimineața, când venea numărătoarea îl găseau pe acesta pe sală și întrebau: „Ce-i cu ăsta aici?”. „Păi, a murit!”. „Când a murit?”. „Azi-noapte”. Îl luau, îl duceau în spate, unde era o stivă mare de 20 m. lungime și 3 m. înălțime și îl puneau acolo, peste celelalte (cadavre). Când se făcea primăvară, un buldozer venea și săpa o groapă mare și adâncă și îi împingea acolo, cu lama, pe toți. Stiva era lângă lagăr, în aer liber, iar trupurile neînsuflețite ale deținuților erau înghețate, toacă. Erau ca o stivă de lemne. Vâjâia noaptea vântul și zăpezile treceau printre trupurile lor, iar tu, care erai închis, te vedeai, mâine, clădit acolo cu ceilalți. De aceea, trăiai cu moartea în față. Aveai permanent această stare și gând la moarte.

Ei, bine, în 1949-1952, găsim același sistem la Aiud. Camera mortuară care avea 8m/10m, era plină. Nu mai încăpeau morții și erau cărați afară cu căruciorul cu doi cai, la cimitirul Aiudului, unde este acum mausoleul. Când intra (un cadavru) prin poarta cimitirului, scotea gardianul o suliță care avea în capăt un ac foarte ascuțit, pe care îl introducea în inimă la fiecare trup, ca să fie sigur că-i mort. Procedura asta făcea parte din instrucțiunile lor. Nu cumva să fie vreun fachir!

REGIMUL INUMAN DE TORTURĂ DIN TEMNIȚELE DIN ROMÂNIA MAI APRIG DECÂT CEL RUSESC

La percheziție, când veneau caraliii, îi interesau mai ales sârma și cuiele. Îi interesau extraordinar de mult, pentru că din ele se puteau face aparate de emisie, de transmisie și altele. Așa credeau ei. Noi îi întrebam, câteodată: „De ce căutați, domnule, cu atâta interes, sârme și cuie?”. „Păi cum măi, bandiților? Păi, voi cu o sârmă puteți face și un avion. Cine știe unde comunicați voi…”.  „Dar de ce nu stați puțin de vorbă cu noi, domnule sergent major?”. „Măi, banditule, eu dacă stau de vorbă cu tine, tu mă lămurești”. Așa erau instruiți, în niciun caz să nu stea de vorbă cu deținuții. Asta era placa lor de la ședințe. Dacă întrebai ceva care, pe el oricum îl depășea, zicea: „Stai, că am să-ți dau răspunsul, mâine”. Convocau întâi ședință și acolo discutau întrebarea. Apoi se întorcea gardianul și începea: „Anglo-americanii vor un alt război mondial, dar clasa muncitoare îi va sabota la timp”. Așa mergeau, săracii, cu placa aceasta câte o lună de zile. Când am auzit noi și azi, și mâine aceeași poezie, am luat-o și noi prin celule și ne amuzam: „Fiți atenți, clasa muncitoare va sabota la timp!”. Apoi când vedeau ei cum o denaturăm, începeau cu altă lozincă. Aveau o gândire stereotipică.

Tot ce se întâmpla prin lagărele astea mari de la Mânăstârca, Oranki, prin toate închisorile mari de exterminare din Rusia, exact așa se întâmpla și în România. Același „tipic”, aceeași nenorocire în celula deținuților din Rusia din 1930, aceeași metodă cum ne încălzeam și cum dormeam noi, într-o celulă din Aiud, în 1950. Ne adunam grămadă, 3-4 inși și puneam scândurile de pe prici și ne acopeream cu ele. Ce căldură să țină scândura aceea? Unii spun că sistemul comunist de tortură din România a fost uneori chiar mai drastic decât în celelalte State comuniste. Părintele Dimitrie Bejan, de exemplu, făcând o comparație între Rusia și România spunea că gardienii români, din dorința de a părea cât mai fideli sistemului sovietic aplicau pedepsele cu mai multă sălbăticie decât la ruși.

DESPRE PILDA DE REZISTENȚĂ A PR. DIMITRIE BEJAN ÎN FAȚA OPRESIUNII SOVIETICE

În Rusia, nu a existat un asemenea curent politic, cum era la noi în România. De aceea, după cum povestește Părintele Bejan, în pușcărie se făceau liturghii, se făceau  rugăciuni și tot așa, se vede că era altă atitudine. Povestea părintele că după ce s-a terminat războiul, se făceau în lagăr aghesme și liturghii, la care participa chiar și administrația lagărului. Eu m-am mirat. Spunea că preoții noștri români, care erau prizonieri, botezau pe copiii rușilor. Rușii întrebau, într-adevăr, pe deținuți: „Ce sunt?”. Și deținuții trebuiau să spună, să se recomande că sunt preoți. Apoi, rușii îi întrebau pe preoți: „Pravoslavnic, pravoslavnic?”. „Da, pravoslavnic!”. „Eee, batiușca, idi siuda! Idi siuda și boteza!”[1]. Spunea, iarăși, părintele Dimitrie Bejan că a botezat peste 300 de creștini, copii, tineri, bătrâni, numai într-o săptămână. Imaginați-vă că asta se întâmpla după 30 de ani de doctrină bolșevică, drăcească în Rusia, ceea ce arată faptul că oamenii păstraseră noțiunea de preot și aveau prezență de spirit creștin-ortodox. „Se uitau la mine”, spunea Părintele Bejan, „mă cercetau, de parcă eram căzut din cer, deși eram îmbrăcat în uniforma aceea de lagăr, ponosit, plin de mizerie, de păduchi și de ploșnițe, epuizat de frig, de ger și de foame. Se uitau la mine ca la un sfânt”. Adevărul este, că părintele se și purta ca un sfânt. Rușii nu mai avuseseră preoți de la Revoluția bolșevică din octombrie, până după ’40.

Dar să vedeți ce dialoguri frumoase avea cu ofițerii, atunci când era interogat! Așa se obișnuia în lagăre, să-i interogheze, din când în când, pe cei care erau mai intransigenți. Îl chema, deci, rusul și discuta cu el: „Voi sunteți oameni deștepți, dar nu vedeți cum mergeți? Nu vedeți că o luați pe miriște?”. „Noi mergem pe miriștea lui Hristos”, răspundea Părintele Bejan. „Dumneavoastră am impresia că mergeți pe miriștea asta, stalinistă”. Interesant e faptul că, îl ascultau, calmi. „Păi, unde este Dumnezeul vostru? De ce tot vorbiți de Dumnezeu?”. Afară ningea. Geamul de la încăperea unde era interogat, era deschis și zicea părintele: „Ia uitați-vă, dumneavoastră cum cad, frumos, fulgii aceștia! Ia, să-i supunem noi unei analize, să vedeți ce minunăție, să vedeți câtă precizie, câtă frumusețe și perfecțiune! Este un întreg univers într-un fulg”. „Unde-i Dumnezeul vostru?”, iar îl întrebau securiștii. „Dumnezeul nostru este aici. Îl simt de șapte ani pe umerii mei, cum mă conduce și mă  îndrumă”. Stăteau securiștii și ascultau: „Voi nu știți că omul este și el un animal? Nu vedeți, cât de pierduți sunteți?”. „Animal? Maimuță, cum spuneți dumneavoastră? Păi, maimuța s-a ridicat în două picioare? Omul are gândire, omul a făcut poezie, literatură, artă, a făcut pictură și sculptură. De unde aveți dumneavoastră clădirile acestea mari și frumoase? Le-a făcut o maimuță?”. „Aaa, măi, banditule…”. Același termen „bandit”, a circulat din fundul Rusiei până în Europa. Așa îi convingea părintele pe ăștia, până nu mai spuneau nimic. Îl lăsau și plecau. Apoi, veneau alții și alții ca să-l ia la întrebări, doar-doar vor găsi vreun gol la părintele, ca să-l poată convinge că Dumnezeu nu există, dar nu aveau cu cine. Îl țineau câte o noapte întreagă în anchetă, pentru epuizare, pentru demoralizare, pentru o totală descurajare. Acesta era sistemul lor. Te lua și te ținea în șocuri de genul acesta. Părintele rezista, așa cum numai un sfânt putea să reziste.

„BASARABIA ȘI BUCOVINA SUNT TERITORII ROMÂNEȘTI”

Este iarăși foarte interesant cum a ajuns el să fie condamnat în România. I-au găsit Istoria Basarabiei, pe care o scrisese pe coajă de mesteacăn. Al treilea rând de coajă era exact ca foaia de hârtie. Ei lucrau într-o pădure de mesteacăn și așa a scris toată frumusețea aceasta, Istoria Basarabiei și a Bucovinei. Spunea acolo că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești, de veacuri și alte lucruri deranjante pentru ideologia comunistă. La scurt timp, s-au găsit niște turnători în lagăr, care au dat de scrierile lui și le-au predat Securității, iar pentru aceasta a fost condamnat la moarte. Părintele, însă, s-a opus, spunând că este cetățean român. Prin urmare, trebuie să fie judecat la el în țară. Într-adevăr, a fost adus în România. Ar fi putut să-l omoare acolo, dar totuși, rușii, așa cum sunt ei, au ținut cont de niște principii politice și militare, atunci când au fost puși în fața situației.

Câți nu au fost, care după zece, cincisprezece ani de zile, au fost căutați și controlați în România? „De unde a fost luat obiectul cutare?”. „Din biserica cutare, preotul cutare, preoteasa cutare a donat preotului în campania cutare, regimentul cutare și tot așa”… Au mers pe fir până au ajuns acasă la cel urmărit și i-au găsit icoane, cădelniță, i-au găsit o cruce și alte obiecte, iar pentru asta l-au condamnat. Pe unii generali i-au urmărit și i-au condamnat sau i-au executat chiar, pentru că au făcut campania în Răsărit. Pe alții, nu! I-au urmărit, le-au apreciat viața, cum s-au comportat ei în Rusia, față de populația sărmană. Unii au făcut cantine, ori spitale de campanie și uite că în felul acesta au salvat o situație, au salvat onoarea vieții lor.

[1] „Ei, părinte, vino încoace! Vino încoace și botează” (tradus din rusește). Părintele se exprima cu o undă de umor.

(Întregul interviu îl puteți citi în ultimul număr al revistei Atitudini, Nr. 74)