SMERENIA LUI DUMNEZEU DE A SE LĂSA NEVĂZUT ȘI NEÎNȚELES DE OM

Atât de mult S-a smerit Dumnezeu înaintea omului, încât i-a dăruit acestuia posibilitatea (puterea) de a-L nega. Omul astăzi se fălește în necredința sa și se simte singurul stăpân al vieții, al lumii, al trupului și al minții sale. Dar dacă omul are puterea azi de a-L renega pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu i-a dat această putere, din multa smerenie și iubire a Sa de oameni.

Ce stăpân nu își dorește ca supușii săi sa îl asculte și să-l cinstească? Ce conducător al lumii nu caută să își ademenească cetățenii pentru a le câștiga simpatia, votul? Ce nu fac azi conducătorii lumii pentru a momi și manipula cetățenii spre a li se supune? Unii folosind forța, dictatura, alții vicleșugul și minciuna. Dar iată că Stăpânul cerului și al pământului nu face asta; nu face uz de forța Sa, ci ca Domn al Iubirii, îi da omului libertatea de a-L găsi sau nu, de a-L recunoaște sau nu, fără a Se impune, fără a intra nechemat, fără a-Și face reclamă.

Adam era cu Dumnezeu în rai și prin Harul Său Îl putea cunoaște, vedea, auzi și am putea spune că era ușor să creadă în El. Prin neascultarea sa însă, Adam de bunăvoie renunță la darul edenic și acceptă moartea (chiar dacă la sfatul celui rău), de care Dumnezeu i-a dat poruncă să se ferească. Adam de fapt a ieși din Harul dumnezeiesc și a pierdut puterea duhovnicească de a-L vedea pe Dumnezeu cu ochii sufletului, rămânând captiv trupului și minții trupești, trecătoare și muritoare. Dar totuși încă Îl auzea pe Dumnezeu, încă era în rai. Dacă Dumnezeu ar fi iubit slava Sa, oare nu ar fi putut să Îl mustre pe Adam, să-i dea o pedeapsă acolo, în Rai, spre a se învăța minte și să-i arate că El este Dumnezeul și Creatorul său, iar după aceea Adam L-ar fi slăvit și iubit ca mai înainte? Nu! Ce face Dumnezeu? O, smerenie și iubire negrăită a lui Dumnezeu! Adam s-a temut și s-a ascuns de Dumnezeu iar Dumnezeu, respectându-i alegerea, voia sa liberă, la rândul Său, Se ascunde de om, îl scoate din Rai, de unde Îl putea vedea nemijlocit și îl lasă în rațiunea și puterile sale, (limitate însă dar pe care omul le-a iubit mai mult decât pe Părintele său creator), să Îl descopere singur, de bună-voie.

Dumnezeu este Cel ce i-a dat putere omului să Îl aleagă sau nu, să creadă sau nu în El. Dumnezeu nu forțează cu nimic libertatea omului. Omul nu face așa, însă. Noi încercăm cu toată forța și prin toate mijloacele viclene să ne facem prozeliți, să îi convingem pe ceilalți de bunătatea și de slava noastră. Dumnezeu însă Se lasă umilit, batjocorit, renegat și așteaptă întoarcerea fiilor săi risipitori, care L-au batjocorit pe Creatorul lor până într-acolo, încât L-au omorât, răstignindu-L pe cruce.

Poate cea mai mare smerenie a lui Dumnezeu este că Se lasă nevăzut de om, ca acesta din voia lui să creadă sau nu, să Îl aleagă sau nu. Omul a ales materia, moartea (care au intrat prin neascultare) mai mult decât viața duhovnicească și nemurirea.

O, omule, tu care zici: Dacă nu Te văd, cum să cred în Tine? Oare nu te înmoaie smerenia Dumnezeului tău, care Se lasă nevăzut de tine, ca tu să Îl lovești și să te răzvrătești împotriva Sa, a Creatorului, Părintelui tău? Oare ce dovadă mai mare a existenței și iubirii desăvârșite a lui Dumnezeu poate fi mai mare decât aceasta: de a te lăsa pe tine liber să Îl găsești? Și dacă Îl vei căuta, oare nu Îl vei găsi? Căuta Iubirea, iar nu vreo slavă omenească și negreșit Îl vei găsi pe Cel ce este izvorul Iubirii, Iubirea Însăși. Dumnezeu nu vrea decât inima ta, dorința ta sinceră de a-L găsi și toată slava și Împărăția vei dobândi. Iar Iubirea se caută așa:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”(1 Corinteni 13).

Să lepădam așadar acoperământul de frunze pe care Adam și l-a croit pentru a-și acoperi păcatul! Să ne smerim, aruncând hainele iubirii de sine și astfel, goi de slava deșartă, să ne arătăm Dumnezeului nostru, cerând iertare pentru cele ce greșim, ca astfel să ne îmbrăcăm cu haina luminoasă a smereniei, a Harului, prin care vom putea vedea Învierea Sa înlăuntrul nostru, ca niște fii iubiți ai Săi. Amin.

(Articol publicat în revista Atitudini Nr. 74)