„TOACA-N CER ȘI SLUJBA-N RAI”

CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE LA COLINDUL MAICILOR DIN MĂNĂSTIREA PALTIN[1]

Era frumos colindul acesta cu Liturghia cerească, cu cea pământească, Toaca-n cer și slujba-n rai. E minunată credința aceasta a poporului nostru ca și obiceiul de a posti până pe la 9-10, să nu se mănânce. Creștinul adevărat care mai ține o rânduială se uită la soare să vadă unde a ajuns: e pe la 9, e pe la 10? Și atunci el dezleagă și ia anafură și mănâncă și el ceva. Dar până atunci, ferit-a Sfântu’, până se împărtășesc îngerii, măi. Se termină liturghia cerească, se împărtășesc îngerii și atunci și noi împreună cu cerurile, cu lumea cerească ne împărtășim și noi din bunurile acestea ale noastre, în afară de vin și de rachiu. Dar încolo ne înfruptăm și noi din toate.

Pruncul Iisus a venit aici la noi în iesle, a coborât pe paie, și ne-a dăruit noua dragoste desăvârșită pentru om. Apoi și noi trebuie să mergem cam pe aceeași urmă, că  dacă te-aș pune să stai în paie, într-o șură așa, să viețuiești acolo măcar un post de 6 săptămâni…, nu știu câți am răbda. Să stai acolo! Stăteam, maicilor, în Delta Dunării câte 120 de oameni într-o cabană. Nu exista foc, nu exista căldură și eram plini de apă până sus la brâu. Zăceam cu trupul nostru în apă. Ajungeai în cabana aceea fără foc, fără nicio căldură, nimic. După o jumătate de oră, ne încălzeam puțin unul de la altul. Eu urcam la etajul 3, erau paturi pe 2 etaje, pe 3 etaje. Apoi, vă puteți închipui, se descălța cel de sus și se dădea și masa, chipurile! În gamelă numai te trezeai cu un fes, te trezeai cu… să nu mai zic ciorap. Ei, așa frumos, îl luai, îl dădeai la o parte și mâncai ca la felul trei. Da’ n-aveai nicio grijă! Ei bine, cam așa se face viața creștină, măi! Pentru noi, cei ce ne tragem din comoditatea aceasta a noastră, nu se mai nasc sfinți, nu se mai nasc eroi, nu se mai nasc mărturisitori, nu se mai nasc cuvioși. Dacă noi am călca puțin pe urmele lor, atunci viața de mănăstire ar fi toată o deplină dragoste și o împărtășanie și o trăire, unul pentru altul. În mănăstire nu există tot eu sau numai eu. Eu să fiu prima, eu să mă duc să fac pentru cealaltă și pentru celălalt. Cam asta ar fi de altfel mentalitatea noastră creștin-ortodoxă.

În fond, ce-s maicile? Maicile sunt niște creștine mai bune, niște creștini desăvârșiți. Apoi ele nu refuză nimic în numele acestei creștine desăvârșite cât privește nevoința și dragostea față de celălalt sau față de cealaltă.

Acuși, peste câteva zile, împlinesc 92 de ani. Aș vrea ca și frățiile voastre, cât e posibil, să tindeți către acești ani materiali. Dacă vă aduce Dumnezeu la acești ani, o să puteți reabilita și ceea ce a fost în trecutul frățiilor voastre. Dar numai să-i folosiți cum trebuie. Eu, poate, că nu i-am folosit cum trebuie, de aceea și Dumnezeu mi-a mai dat unele încercări. M-a luat și cu nuiaua, m-a mai luat și cu asprimea: „Stai măi, că tu ai luat-o, așa, pe miriște, ia coboară și vino încoace la Mine!”. De aceea și acum când stau, de pildă, la liturghiile acestea frumoase, zilele acestea nemaiîntâlnit de bogate în ceea ce privește viața duhovnicească, stau și eu pe scaun acolo și văd soborul frumos împodobit, veșminte strălucitoare, cu pietre scumpe. Pe vremea mea nu erau așa, măi. Era un veșmânt pentru duminică și unul de sărbători. D᾿apoi acum când mă uit cum se îmbracă cu atâta lumină, ca îngerii pe pământ, măi, căci biserica este cerul pe pământ. Într-adevăr, frumusețea cu care e împodobită acum biserica, o mare artă, asta dovedește și bogăția sufletească. Câte frumuseți!

De aceea și eu acum, când mă văd așa de neputincios și slab și stau așa, tânjesc și eu! Eu o să mulțumesc lui Dumnezeu că mai sunt între frățiile voastre și mai fac și eu umbră aici măcar cu un gând bun pentru frățiile voastre, și frățiile voastre asupra mea. Faceți măcar câte o închinăciune când mergeți la Utrenie. Numai că nu mergeți prea des la Utrenie! Ar trebui ca fiecare noapte, fiecare seară, fiecare Liturghie să fie o sărbătoare, pentru că fiecare sărbătoare este Învierea aceasta a lui Hristos prin liturghisirea aceasta a noastră. Lumina care coboară la Ierusalim este și-n bisericuța noastră, măi, cât e ea de umilă și săracă. Acolo se coboară și pruncul Iisus între noi, acolo! Catedralele Vaticanului și marile metropole ale Europei creștine sunt așa de bogate în toată aurăria și scumpetea lor, pe când o bisericuță modestă din cine știe ce pârâu, cu 3-4 călugărițe sau 3-4 călugări își duc viața și cântă un tropar al Nașterii Domnului.

Acum sigur că, toată bogăția aceasta bisericească dovedește și bogăția sufletească a trecutului nostru, a Evului Mediu când se trăia viața creștină cu adevărat. Mai erau, bineînțeles, și unele abateri. De pildă, Europa centrală, să știți că a fost centrul de cultură al lumii. Parisul, de exemplu, era loc de atracție pentru toată lumea, nu numai lumea catolică, ci și cea ortodoxă, pentru că noi ne împărtășeam din toată bogăția aceasta culturală a Occidentului. Dar așa s-a alterat viața aceasta creștină, aglomerația asta a lumii întotdeauna a adus și goluri mari în viața noastră spirituală. Pentru că unde este mulțimea aceasta de oameni sunt și mentalități diferite și gânduri și fapte… ca și într-o mănăstire. Într-o mănăstire când aduni acolo câte 80-100-125 de maici, nu mai e ca atunci când sunt 15-20 sau 10. Se amestecă lumea aceasta și gândește la fel. Una e să ai 20 de mentalități și alta e să ai 120 de mentalități. Atunci îți trebuie și poliție, îți trebuie un stareț cu biciu prin mănăstire mereu să urmărească, să vadă, că dacă nu-i așa, să știți că nu e mănăstire! Păi, nu degeaba în obștile astea mari aplicau loviturile acelea la spate[2]. Când greșea un călugăr, îl punea în fața soborului și acolo primea un număr de lovituri. Era ceea ce aplica Antonescu, de pildă, prin 1940-᾿42. Ostașului care greșea îi dădea 39 fără una. Vă puteți dumneavoastră imagina cam cum era disciplina în viețile umane, în vremurile acelea? Dar acum lipsind toată disciplina aceasta, a venit să zic așa, cocoana democrație, și s-a cam deformat.

Da, măicuță dragă, vă mulțumesc și Dumnezeu să vă binecuvinteze, să fie un Crăciun bogat și un an plin de dăruire, virtuți și nevoințe creștinești și monahicești. Să vă dea Domnul cele bune!

[1] Cuvânt rostit în Ajunul Crăciunului, 2011, mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 53.

[2] Se referă la Sf. Calinic de la Cernica

(Preluat din cartea: Ne vorbește Părintele Justin, vol. IV)