de Monahia Dometiana

Se cuvine, cu nevrednicie să intrăm din nou în pridvorul tainei Rugului Aprins. E o datorie de onoare să mărturisim în ce duh filocalic puteau trăi românii intelectuali, chiar într-un moment de cutremur social-istoric odată cu venirea „fiarei roșii” de la Răsărit. În vremurile acelea de confuzie, mulți credeau că mai poate fi posibilă salvarea neamului prin credința în Dumnezeu.

Iată care era crezul unui intelectual de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu: „Generațiile dinaintea noastră parcă au știut să ducă mai bine barca și, mai târziu, au știut să avizeze la soluțiile, omenește vorbind, cele mai realiste, mai onorabile. Noi ne-am descumpănit, pierzând până și simțul conservării. Nu putem izbuti imitând, maimuțărind Occidentul, chiar dacă investim operația cu atribute superioare. Rădăcinile și izvorul unei expresii autentice, originale, puternice, majore, universale se află numai în configurația noastră creștină, în fructificarea acestei dimensiuni a Omului din noi. Nu există cultură decât înlăuntrul unei viziuni religioase a lumii.”

Încheiam articolul dintr-un număr anterior cu scrisoarea către fiii duhovnicești a părintelui Ioan Kulâghin, duhovnic al Mitropolitului Rostovului, refugiați din Rusia și care erau cazați la mănăstirea Cernica. Părintele Ioan cel Străin era un practicant autentic ar rugăciunii lui Iisus. Părintele Sofian Boghiu îl găzduia pe părintele Ioan la mănăstirea Antim de sâmbătă până luni și-i era de mare folos. Odată l-a ispitit în timp ce vorbea foarte aprins cu cineva. Părintele Sofian i-a pus mâna pe umăr și l-a întrebat: „Părinte Ioane, și acum te rogi?” Iar Părintele Ioan i-a răspuns simplu: „Da, părinte, mă rog”[1].

E nevoie de timp ca să înțelegem cuvântul părintelui Ioan, ritmul lui lăuntric, sensul și „dorul” lui nesfârșit ca și rugăciunea.

„Slavă și mulțumire fie aduse Domnului care în această clipă chiar, ne vădește bunăvoirea”. Ortodoxia este recunoașterea de fapt a adevăratei slave. Unii gânditori socotesc că „slava” e trupul însuși al Dumnezeirii, lumina necreată care duce la transfigurare. Cuvântul bunăvoire apare pentru prima dată în Noul Testament, la Nașterea lui Hristos, alăturat exact slavei: «Și deodată s-a văzut…mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire» (Lc. 2:13-14). Apoi, bunăvoirea apare la Botez și la Schimbarea la Față: «Acesta este Fiul meu iubit, întru Tine am binevoit» (Mc. 1:11 și Lc. 9:35) când cerul se deschide.

Spațiul nu ne permite să interpretăm în detaliu testamentul părintelui Ioan către fiii săi duhovnicești, dar se mai cuvine o precizare: cheia acestui cuvânt este tocmai relația stareț,  părinte duhovnicesc – ucenic. Cuvântul: „Fericiți cei ce nu s-au îndoit de mine, nevrednicul vostru părinte și Stareț care mă găsesc printre voi ca un străin trimis”, e de o mare frumusețe.

În Sfânta Liturghie, formula de introducere pe care o zice preotul pentru Tatăl nostru este: „Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată…”. Duhul nu are chip. Fiul are chip. Tatăl are nume. În felul în care te atinge Duhul și ești în stare să-L primești, la fel îți recunoști părintele spiritual și nu te îndoiești de el, pentru că de aceea sunt fericiți cei care nu se îndoiesc de el. Iar părintele Ioan Străinul a trecut ușor printre prietenii lui de la Rugul Aprins, cum bine spunea cineva ca un fâlfâit de aripi ca ale îngerilor, aproape fără a-l putea auzi dacă nu ești pregătit să-i primești binecuvântarea plină de har.

Toate acestea ne duc cu gândul la Icoana Rugului Aprins, numită de cineva „icoana cerurilor deschise”, icoana în care e Maica Domnului. Această icoană, aflată în biserica Mănăstirii Antim din București, e o icoană unică, care „te privește” dacă te uiți la ea mai mult, pereche văzută a Imnului Acatist al Rugului Aprins, închinat Maicii Domnului de către ieroschimonahul Daniil (Sandu) Tudor.

În jurnalul Admirabila tăcere a prietenului lui Sandu Tudor, savantul, scriitorul și trăitorul Alexandru (Codin Mironescu) spune că în noaptea de 1 octombrie 1967 a auzit Icoana Rugului Aprins cântând.

În Mănăstirea Antim a fost creat și Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului, de către Părintele Daniil (Sandu Tudor), ca un dor al românului autentic creștin după Dumnezeu, întâlnirea pe care va fi avut-o poate autorul cu Dumnezeu în fața Icoanei Rugului Aprins. Acatistul este rugăciunea pentru aflarea purității inimii.

Între Testamentul părintelui Ioan Kulâghin – Icoana Rugului Aprins și Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului e o legătura deloc întâmplătoare. Părintele Daniil spunea: „Problema mântuirii este o problemă de geometrie spirituală. Mântuirea corespunde unei orientări, unei determinări a punctelor cardinale spirituale. Este o necesitate tot atât de poruncitoare ca aceea de a ști să înoți dacă cazi în ocean”.

Realizarea cunoașterii spirituale a judecății noastre duhovnicești se face prin „pecetluirea lui Hristos prin minte, prin introducerea minții în inimă”. Elogiul acestei comuniuni, minte-inimă îl face Imnul Acatist: „Cât ne uimim Preacurată / fiindcă numai în Tine / ca niciodată, inima omului / cu inima Domnului / au bătut și bat laolaltă”.

Dar înainte de Mănăstirea Antim a existat un al moment, Momentul Cernăuți, numit „Șapte zile de priveghere”. Sandu Tudor, când nu era încă monah, era bun prieten cu un mare și fin om de cultură, ajuns pe scaunul mitropolitan la Cernăuți: Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei. De la acesta au rămas câteva studii de istoria vechii culturi românești, dintre care Pripealele lui Filotei de la Cozia.

Mitropolitul Tit Simedrea a invitat între 1-7 august 1943, în plin război, la sugestia lui Sandu Tudor, un grup de intelectuali bucureșteni, care urmau să-și împărtășească gânduri și idei în conferințe zilnice și în rugăciune. Pe prima pagină a Programului scria: „Din râvna unui mănunchi de oameni de carte, preoți și mireni, doritori de o adâncime ortodoxă mai mare și îmbunătățire spirituală atât în parte, cât și obștească trăire creștină, prin deosebita înțelegere, ocrotire și binecuvântare a Înalt Prea Sfințitului Tit, Mitropolitul Bucovinei, s-au putut organiza: «Șapte zile de priveghere» în minunata Cetate duhovnicească a Arhiepiscopiei Cernăuților ”.

Redăm din programul de atunci numele participanților (oameni care au însemnat atunci și mai târziu nume mari în cultura română) și temele:

Duminică, 1 august 1943: a vorbit părintele Nicolae M. Popescu, profesor de Istoria Bisericii. Tema s-a intitulat: „Calendar și priveghere”. Tot în acea zi a vorbit Alexandru Elian, profesor de Bizantinologie, despre tema: „De la icoană la duhovnicie”.

Luni, 2 august, a fost vorbitor Alexandru Mironescu, profesor la Facultatea de Biologie. Tema a fost: „Moaștele Sfântului Ștefan și veșnicia trupului”. Al. Mironescu era omul de știință care stăpânea perfect și o temă religioasă.

Marți, 3 august, a vorbit Anton Dumitriu, matematician ca formație, logician despre „Cunoaștere și asceză”.

Miercuri, 4 august, a vorbit scriitorul Paul Sterian care a avut o temă bazată pe o istorie religioasă veche și despre dovezile și posibilitățile învierii: „Cei șapte tineri din Efes și dovezile învierii”.

Joi, 5 august, a vorbit Constantin Noica pe o temă, pe jumătate filosofică, pe jumătate specific teologică: „Patos și Patmos”.

Vineri, 6 august, la privegherea a șasea, a vorbit scriitorul Petru Manoliu cu tema: „Schimbarea la Față și frumusețea izbăvitoare”.

Sâmbătă, 7 august, vine să vorbească și un monah, părintele Arhimandrit Benedict Ghiuș, călugăr la Mănăstirea Cernica pe tema: „Duhovnic și tămăduire”.

Serile de priveghere s-au încheiat atunci cu conferința părintelui Daniil (Sandu Tudor), pe atunci încă laic, intitulată: „Rugăciunea inimii și Sfînta isihie”.

Programul „Serilor de priveghere” de la Cernăuți avea ca motto: «Răscumpărați vremea căci zilele rele sunt» (Efes. 5,16), iar introducerea începe cu îndemnul: „Frate în Hristos, de năzuiești și tu la acest lucru bun ești binevenit printre noi”.

Am insistat în înțelegerea momentului Cernăuți pentru că abia după acesta a urmat „Rugul Aprins” și care a fost cu binecuvântarea Mitropolitului Tit Simedrea, un singuratic, rugător, care făcea totul cu dragoste.

Actul de naștere al mișcării „Rugul Aprins al Maicii Domnului” a fost un Manifest-program, elaborat în primăvara anului 1945:

„…Suntem la o răscruce. S-a închis o epocă istorică. O inițiativă salvatoare se impune…

…Inițiativa e prielnică, mai mult ca oricând, pentru o puternică mișcare spirituală, de înviere a autenticității românești creatoare… Nu ne rămâne decât utilizarea unor mijloace mai adânci, a puterilor spirituale și adevărate ale națiunii…

…Această mișcare de renaștere nu poate fi decât conform naturii și tradiției românești: ORTODOXIA sprijinită pe adevărata ei temelie, a străbunului stat românesc…

…La început, nu e nevoie decât de o mică minoritate conștientă, îndrăzneață, hotărâtă. Ea ar trebui să dovedească și să restabilească prestigiul nobleței care este în Român…

…Această mică elită va fi mai întâi doritoare să se organizeze și să se disciplineze pe sine, pentru a se face aptă misiunii sale și marii slujiri. Pentru aceasta e necesar ca ea să se așeze de la început sub puterile și semnele de har ale Bisericii…

…se va realiza forța misionară a mișcării. În Capitala țării crearea unui centru misionar, dacă se va putea o mică Mănăstire cărturărească, să fie centrul și pilda acestei noi vieți și locul primelor retrageri spirituale ale membrilor, unde se vor face primele cursuri pregătitoare…”[2].

Mănăstirea Antim a fost aleasă drept centru misionar.

Începând cu 1945, asociația „Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu” și-a desfășurat activitatea la Mănăstirea Antim din București până la desființarea acesteia, în 1948. Câteva din subiectele abordate cu predilecție erau: Isihasmul, Iisus – Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena și altarul, Rugăciunea inimii, Exegeza smochinului neroditor și blestemat ș.a.

În anul 1950, Sandu Tudor este arestat și condamnat la 5 ani muncă silnică (3 îi va ispăși la Canal). După eliberare se va retrage la Mănăstirea Rarău, hirotonit cu numele de Daniil. Este însă rearestat în 1958 și sfârșește mucenicește în temnița Aiudului, la 17 noiembrie 1962.

„Rugul Aprins” era considerat ca fiind „o organizație subversivă, unde s-au ținut mai multe ședințe cu caracter conspirativ, care a atras o serie de elemente reacționare din rândul studenților și i-au instigat la acțiuni contrarevoluționare împotriva orânduirii de stat democratice din RPR”.

Arestările din cadrul grupului încep în 25 februarie 1958, cu părintele Adrian Făgețeanu care era acuzat de implicare în mișcarea legionară și după mai multe interogatorii prin tortură va fi obligat să declare că Sandu Tudor are un trecut legionar și prin extensie „Rugul Aprins” era o „organizație subversivă și contrarevoluționară”.

Vor fi mai multe valuri de arestări. În 14 iunie 1958 au fost arestați cei mai mulți „suspecți”: Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru (Codin) Mironescu, George Văsii, Șerban Mironescu. 29 iulie: Nicolae Rădulescu și Dan Grigore Pistol. 5 august: Vasile Voiculescu și Gheorghe Dabija. 4 septembrie: Dumitru Stăniloaie, Emanoil Mihăilescu. Alți arestați: Paul Sterian, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie Plămădeală, Nicolae Bordașiu, Petroniu Tănase, Vasile Vasilache, Grigorie Băbuș, Ion Marin Sadoveanu ș.a.

Toți aceștia vor fi incluși în ceea ce în arhivele Securității a rămas sub numele de „Lotul Teodorescu Alexandru și alții” (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor). Întregul grup de la Antim va fi condamnat sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale și pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. Sentințele vor fi între 5-25 ani iar Sandu Tudor va primi pedeapsa cea mai grea, 25 de ani (încarcerat la Aiud, unde va muri la 17 noiembrie 1962).

Întrebat fiind Î.P.S. Antonie Plămădeală ce înseamnă teologia Rugului Aprins, acesta a răspuns: „Teologia Rugului Aprins înseamnă o cercetare de adâncime în viața Bisericii. E păcat că el și-a pierdut sensul originar. Sau, dacă mai există, există la oameni care îl poartă cu ei ca pe un odor sfânt al lui Dumnezeu. Căci e o mișcare de adâncă finețe ortodoxă și niciodată nu moare. Creează și oameni și destine și niciodată nu poate dispărea atâta vreme cât există creștinismul în viață”.

Amintirea „minunii Rugului Aprins” are și o sărbătoare, pe 4 septembrie, când este prăznuit și Sf. Proroc Moise, cel ce a văzut pe Dumnezeu.

Nici „asociație religioasă”, nici „adunare conspirativă”, fără să o ascundă, dar și fără să o strige pe străzi, Rugul Aprins e referința vie, ascunsă în inimă, moștenită de foarte departe.

[1] Părintele Sofian Duhovnicul, „Bătrânul cel frumos”, Ed. Bizantină, București, 2012

[2] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ce este omul?, din Introducere, Ediție îngrijită de Alexandru Dincea, Ed. Christiana, București, 2017

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 50)