O faptă minunată din vremea lui Mihai Viteazul, columnă a biruinţei ortodoxe, relatată de Sf. Ierarh Petru Movilă

Se istorisesc cele ce urmează, cu pilde şi deosebite înţelesuri întru păstrarea şi apărarea Ortodoxiei.

Când Mihai voievod, domnitorul Ungrovlahiei, „alungând pe Bater Andreaşi[3]” şi luând sceptrul domniei Transilvaniei, a venit în oraşul de scaun, ce se numeşte Alba Iulia, a voit ca să construiască acolo, în oraş, biserică ortodoxă. Dar preoţii şi boierii, cetăţenii, fiind de „lege latină”, nu-i permiteau lui să construiască, pentru că este de „legea ortodox㔺i pentru aceasta nu voiau să aibă în oraşul lor biserică de altă lege.

Voievodul le-a zis: „voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţe celei drepte…” iar ei ziceau: „noi suntem drept credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă împreună în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată şi arhiereul său cu preoţii lui să o sfinţească înaintea tuturor, tot aşa să facă şi clericii catolici deosebi. Apoi agheasma mare să fie pusă în biserica romano-catolică catedrală. Să se „închidă” în vase deosebite şi bine pecetluite. Catolicii să folosească peceţile lor şi ortodocşii peceţile lor, să se pecetluiască vasele cu agheasmă şi uşile bisericii. Şi deci „a cărora va rămânea agheasma nestricată, ca şi cum ar fi luată din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie şi legea rea”. Marele voievod a precizat: „căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum sper în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi permiteţi mie a zidi biserică, iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”. Şi catolicii „toţi au strigat cu un glas: bine, bine, să fie aşa”.

Se povesteşte că a doua zi, dimineaţa, a mers voievodul cu toţi boierii în piaţă, după obicei, cu episcopul şi preoţii cu sfânta cruce, cu lumânări şi cu cădelniţe, cu litie stând la un loc pregătit, au făcut sfinţirea cea mare a apei, rugându-se toţi ca să preamărească credinţa ortodoxă.

Latinii la o parte înaintea tuturor au sfinţit apa şi au sărat-o după obiceiul lor. Pe urmă au turnat agheasma în două vase şi le-au pecetluit pe amândouă părţile, le-au dus în biserica romano-catolică. Apoi închizând uşile bisericii, le-au pecetluit şi au plecat într-ale lor.

În toate zilele Mihai voievod, episcopul, preoţii şi toţi dreptmăritorii creştini se rugau şi posteau. Asemenea făceau şi catolicii.

După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor şi i-a zis: „chiamă latinii şi clericii lor să mergem în biserică şi despecetluind, să deschidem uşile şi să vedem darul lui Dumnezeu….(care) nu ne vom ruşina”. S-a făcut după solicitarea episcopului şi cu lacrămi în ochi se ruga: „Dumnezeule, Unule în Treime Sfântă, Prea Mărite, după cum în vechime ai ascultat pe dreptul Tău Ilie cu foc întru arătarea adevărului Tău şi ai ruşinat pe cei necredincioşi[4], încă şi acum auzi-mă pe mine, nevrednicul robul Tău… nu pentru vrednicia noastră, ceea ce nu avem, ci pentru preamărirea neamului Tău sfânt şi pentru întărirea adevărurilor celor dintru Tine, ale credinţei noastre, arată darul cel nestricat al Sfântului Duh în apa aceasta, cu nestricăciunea ei, ca să vadă toţi cei de faţă, că în Biserica Ta cea de Răsărit este credinţa cea adevărată…”

Deci sculându-se, a despecetluit vasul în care era apa cea sfinţită, şi văzând că a găsit apa mai curată şi mai luminoasă decât înainte şi mirositoare cu mirosul ei propriu, după cum se întâmplă cu apa dintr-un izvor curgător, a strigat: „Mărire Ţie Dumnezeului nostru, Mărire Ţie…” şi către mulţime a zis: „veniţi de vedeţi, cum atâtea zile a stat această apă şi a rămas cu darul lui Dumnezeu nestricată şi vă convingeţi că a noastră credinţă ortodoxă este adevărată”.

După ce s-au rugat şi latinii după tipicul lor, au despecetluit vasul însă apa avea un miros respingător şi toată biserica s-a umplut „de putoare”. S-au înspăimântat latinii şi în mirarea lor au strigat: „adevărată este legea grecească(ortodoxă) pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească biserica legii sale în oraşul nostru…” S-au împrăştiat latinii cu ruşine. Unii dintre dânşii s-au întors la credinţa ortodoxă.

Domnitorul, episcopul, preoţii, cu toţi boierii şi cu ostaşii au preamărit pe Dumnezeu pentru minunea ce s-a făcut spre întărirea credinţei ortodoxe celei adevărate.

Cu jurământ „au permis toţi locuitorii pământului Transilvaniei de a zidi biserica” catedrală ortodoxă. S-a zidit, nu în oraş, ca nu cumva cu schimbarea timpurilor să o strice, ci la marginea oraşului, aproape de zidurile cetăţii la un loc frumos. Alături s-a ctitorit şi reşedinţa ierarhului ortodox al Albei Iulia, Ioan „bărbat modest, virtuos şi sfânt, care, acolo trăind cu sfinţenie, s-a învrednicit de a primi darul facerii de minuni…”

Sfântul Petru Movilă termină minunata povestire arătând că „aceasta s-a scris citind-o în Cronica muntenească[5] şi auzind-o de la mulţi martori oculari, demni de credinţă şi mai ales de la vistiernicul ce era atunci, iar acum mare logofăt al pământului Ungrovlahiei[6] şi de la Dragomir, marele pitar[7] al aceleiaşi ţări[8].

Aceasta este povestirea, columnă a unei biruinţe ortodoxe, pagini de suflet ale sfântului mitropolit Petru Movilă. Pagini cu tâlc atunci şi în posteritate. Pentru a le înţelege cât mai bine mesajul şi cifrul este bine să adăugăm câteva fapte şi date istorice de la Alba Iulia, sfârşit de secol XVI.

Tratativele, pregătirea terenului pentru zidirea catedralei ortodoxe mitropolitane şi a unei reşedinţe la Alba Iulia, pentru arhipăstorul român al Transilvaniei au început încă din anul 1595.

Mihai Viteazul, căutând să întărească unitatea sufletească a românilor din Muntenia şi Transilvania în 1595 a trimis o delegaţie de boieri, în frunte cu mitropolitul Eftimie de la Târgovişte şi cu episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului ca să încheie la Bălgrad, un tratat de alianţă cu Sigismund Báthory. În acest tratat s-a prevăzut ca Biserica Ortodoxă din Ardeal să stea sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei urmând ca preoţii de peste munţi să-şi păstreze „vechile obiceiuri şi libertăţi”[9].

La 30 decembrie 1596, Mihai Viteazul a fost primit cu mare pompă la Alba Iulia de principele Sigismund Báthory şi obţinu de la acesta îngăduinţa să ctitorească în anul 1597 în capitală „pe deal lângă cetate” o biserică catedrală mitropolitană cu hramul „Sf. Treime” şi o reşedinţă alături pentru arhipăstor, vlădica Ioan cu metania de la Prislop. Pecetea mitropoliei va avea chipurile Sf. Arhangheli Mihail – numele marelui voievod ctitor – Gavriil şi Rafail[10].

Între 30 decembrie 1596 şi data începerii lucrărilor de zidire în 1597 „lângă cetate”, în cetate a avut loc în realitate „disputa liturgică” dintre ortodocşi şi catolici.

La iniţiativa marelui Mihai Viteazul s-a demonstrat această lucrare harică a Sf. Duh, în chip minunat de ortodocşi, în faţa catolicilor în Alba Iulia spre a putea zidi nestingheriţi catedrală ortodoxă reşedinţă arhiepiscopală în capitala Ardealului.

[1] Sfântul Ierarh Petru Movilă, Nestor – Mitropolitul Olteniei – Craiova-1999, p. 109-112.

[2] Manuscrisul autograf al operei „Însemnările” sau „Memoriile” sihastrului Petru Movilă de la domeniul Rubejvca de lângă Kiev şi din primii ani de stăreţie de la Pecerska, a fost descoperit în catedrala „Sfânta Sofia” din Kiev. Studentul român N. Lascu de la Academia Movileană din Kiev a trimis la Bucureşti o copie după această valoroasă scriere arhimandritului Ghenadie Enăceanu, chiar în vremea când redacta cunoscuta sa lucrare consacrată Mitropolitului Petru Movilă. Peste câţiva ani, Însemnările au fost publicate în „Arhiva iugozapadnoi Rossii”, I-VII, Kiev, 1887.

[3] Este vorba de cardinalul Andrei Báthory, care a luat cârmuirea Transilvaniei de la vărul său Sigismund Báthory. Faptul s-ar fi întâmplat după ce principele cardinal, în urma luptei de la Şelimbăr a „fugit” de la conducerea Transilvaniei şi Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba Iulia, la 21 octombrie 1599, la porţile oraşului primind cheile trimise de episcopul catolic, Naprágy.

[4] Vezi III Regi, 23-39

[5] Cronică scrisă de Teodosie logofătul care în Ardeal făcea parte din Sfatul lui Mihai Viteazul (cf.C.C. Giurescu op.cit.p.774)

[6] Hristea vistier, mare logofăt

[7] Dragomir din Cârţocleşti, frate cu doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul (vezi N.Stoicescu, Dicţionarul cit.p.53)

[8] Din manuscrisul lui Petru Movilă, f.17, sq. Apud. arhim. Ghenadie Enăceanu, op.cit.p.144-153

[9] Articolul privitor la Biserică glăsuia: „Seninătatea Sa va lăsa întreaga turmă bisericească şi monahală în obiceiul şi tradiţia din vechime cu ritul, ceremoniile şi libertăţile lor şi chiar să-şi poată strânge în mod liber veniturile lor îndătinate…”(Hurmuzaki, Documente, III, partea I, p.212).

[10] Hurmuzaki, ibidem, p.212. Vezi această stemă retipărită recent după Noul Testament de la Bălgrad din anul 16348 (reeditat după 340 de ani, Alba Iulia, 1988) p.114.