Traian Trifan: Însemnări asupra Filocaliei IX, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul

Din caietele filocalice ale lui Traian Trifan

Vârsta Domnului – 30 de ani, Scara are 30 trepte.

Notă: numai cu mintea bucurându-se de Mintea cea contemplată prin minte

Dumnezeu răsplăteşte nu după mulţimea darurilor şi ostenelilor, ci după mulţimea stăruinţei.

Despre lepădarea de viaţa lumească

Trebuie multă nevoinţă până când mintea noastră, acest câine furios şi iubitor de plăceri, nu va ajunge la întreaga-înţelepciune, curăţie, şi la iubirea trezviei lăuntrice.

Temelia cea bună: întemeiată pe trei stâlpi: postul, nerăutatea şi întreaga înţelepciune.

Omul necăsătorit are cătuşe numai la mâini, cel căsătorit şi pe mâini şi pe picioare.

Diavolii vor să aprindă Biserica lui Dumnezeu cu acelaşi foc care se afla în ea, adică focul patimilor proprii.

Monah este acela care are trupul curăţit, gura curată şi mintea luminată.

Despre lepădarea de lume

Trei lepădări: de lucruri, oameni şi părinţi, de voile sale, de slava cea deşartă.

Despre înstrăinare, adică abaterea din lume: Înstrăinatul este un iubitor şi lucrător al plânsului neîncetat, care fuge de orice legătură, fie cu rudele fie cu cei străini. Eva, fără să vrea, e izgonită din rai căci aceea din nou ar fi dorit să guste din pomul neascultării. Să urmăm lui Lot. Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce fac voia Tatălui Care este în ceruri (Mat 12, 49)

Domnul desparte pe cei materialnici de cei nematerialnici, adică pe cei trupeşti de cei duhovniceşti.

Marele Avraam s-a înstrăinat din pământul lui, din neamul lui şi din casa tatălui său. (Fac 12, 1).

Cu neputinţă să priveşti şi la cer şi la pământ.

Visul e o mişcare a minţii în timpul când trupul stă nemişcat. Nălucirea este o amăgire a ochilor în timpul când doarme mintea, vederea unui lucru care nu există.

Cine nu dă crezare visurilor este filosof.

Despre fericita ascultare

Omul viclean este îndoit, unul pe dinafară şi altul după orânduirea inimii.

Privirea spre draci şi patimi cu ochiul neclintit şi aspru al minţii. 33-21

Arată-ţi dragostea faţă de semeni în chip gânditor înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu în chip nevăzut îl va înştiinţa pe acela despre dragostea ta.

Respectă pe cel care te-a adus la Domnul.

Adună-ţi neîncetat mintea, căci gânduri nerisipite au numai Îngerii.

Argintul cel viu, mercurul, să ne fie pildă, el se lăsă la fundul oricărui lichid şi niciodată nu se amestecă cu ceva necurat.

Sub ascultare este acela care cu trupul stă în faţa oamenilor, iar cu rugăciunea atinge cerurile.

Despre pocăinţă şi temniţă

Pocăinţa este înnoirea botezului, curăţirea conştiinţei, rănirea sufletului în cea mai adâncă simţire.

Pocăinţa cu sufletul amuţit şi mintea cea fără de glas, le înfăţişăm lui.

Oare a trecut sufletul nostru apa cea fără de stare a duhurilor celor din văzduh? Unde este lucrarea cea bună a rugăciunii Lui în noi? Cuvântul despre judecăţi şi despre căderi e întunecos pentru noi şi nicio minte nu va putea să pătrundă pricinile. Din căderea în păcat, din îngăduinţă, Domnul ne ridică în curând.

Nu te speria chiar dacă vei cădea în fiecare zi şi nu te depărta de la calea lui Dumnezeu ci stai cu bărbăţie şi Îngerul păzitor va cinsti răbdarea ta.

Înainte de căderea noastră, dracii ne închipuie pe Dumnezeu iubitor de oameni iar după cădere, aspru.

Înştiinţare spre iertare să nu aşteptăm.

Cine plânge pentru sine nu va judeca pe altul.

Semnul delegării de păcate se cuprinde în faptul că omul mereu se socoate pe sine datornic în faţa lui Dumnezeu.

Despre amintirea morţii

Amintirea morţii este moartea zilnică.

Cutremurul de moarte este semnul unor păcate nepocăite.

Hristos se teme de moarte însă nu se cutremură. Ca să ne arate limpede deosebirile celor două firi.

Iscusit este cel care în fiecare zi aşteaptă moartea. Sfânt este cel care o doreşte în fiecare clipă.

Unii nu se tem de moarte, pentru că în mândria lor se socotesc nepătimaşi.

Diavolul caută să ne îndepărteze de la plâns şi de la frica aceea care nu sperie, adică de la frica de Dumnezeu.

Despre plânsul cel făcător de bucurie

Plânsul după Dumnezeu este o tânguire a sufletului. Umilinţa este un chin necurmat al conştiinţei care răcoreşte focul din inimă prin mărturisirea minţii înaintea lui Dumnezeu.

Suspinurile strigă, lacrimile mijlocesc, cele din frică, iar lacrimile din dragoste ne arată că rugăciunea este primită.

Pentru cei din temniţă şi pentru monahi nu este praznic pe pământ. Cei ce plâng nu vor cânta, căci prin aceasta se nimiceşte plânsul.

Despre nemâniere şi blândețe

Precum apa stinge focul la fel lacrima focul mâniei.

Blândețea sufletul: care rămâne acelaşi şi la necinste şi la cinste.

Mânia este amintirea unei uri ascunse. Iuţimea este o aprindere a inimii fără de vreme. Amărăciunea o simţire neplăcută. Ațâțarea este o schimonosire a sufletului.

Pomenirea răului este împlinirea mâniei. Amintirea patimilor lui Iisus vă va vindeca ţinerea de minte a răului prin nerăutatea Lui. Iertaţi puţin şi vi se va ierta mult.

Despre vorbirea de rău şi clevetire

Vorbirea de rău este odrasla urii. Roagă-te pentru el în taină.

A judeca înseamnă a răpi cele cuvenite lui Dumnezeu în chip neruşinat. A osândi înseamnă să-ţi  pierzi sufletul tău.

Chiar cu ochii de vei vedea pe cineva păcătuind, să nu-l osândești căci adesea şi ochii înşeală.

Vorbirea multă este scaunul slavei deşarte. Tăcerea este mama rugăciunii.

Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi vorbind cu El în taină, se luminează de El.

Minciuna este nimicirea dragostea. Făţărnicia este maica minciunii.

Conştiinţa este un judecător nemitarnic.

Pruncul nu ştie de minciună.

Despre curăţia cea nestricăcioasă şi întreaga-înţelepciune

În timpul somnului să avem în minte amintirea morţi şi rugăciunea lui Iisus.

Ruşinea sexului feminin apără firea, căci dacă femeile ar alerga după bărbaţi nu ar mai fi mântuit niciun trup.

Toţi dracii încearcă de la început să ne întunece mintea, iar pe urmă ne îndeamnă la cele ce vor.

Judecând pe aproapele cad în puterea lui. Dacă mă înalţă, sunt doborât de el.

Despre neagonisire

Cel ce a gustat din bunătăţile cele de sus uşor le dispreţuieşte pe cele pământești.

Să nu fim mai necredincioşi decât păsările.

Mare este cel care şi-a lepădat averea şi se va îmbogăţi însutit. Sfânt este cel ce şi-a lepădat însăşi voia sa şi va moşteni viaţa veşnică.

Iubirea de argint este şi se numeşte rădăcina tuturor relelor. I Tim 6, 1 149-14

Treapta a 17a – cine i-a ridicat de pe ea acela merge la cer, dezbrăcându-se de materie. 

Despre timiditatea cea puţină de duh, sau temere

Temerea este un nărav copilăresc într-un suflet bătrân cu slavă deşartă.

Frica este o primejdie închipuită de mai înainte, o lipsă de nădejde tare. Lăsarea în voia lui Dumnezeu slobozeşte de temere. Cine a ajuns sluga Domnului, acela se teme numai de Stăpânul său.

Despre slava deşartă cea cu multe chipuri

Orice om, căruia îi place să se arate, este cu slavă deşartă.

Linguşitorul este sluga dracilor.

Smerită cugetare are cine cu nu-şi împuţinează dragostea da faţă de cine-l ocărăşte.

Slavă deşartă pe cei mai cinstiţi îi face mândri, pe cei defăimaţi să ţină minte răul.

Cine se înalţă prin darurile fireşti, acela niciodată nu va primi bunuri mai presus de fire. Nu ostenelile, ci mai mult smerenia, este mama acestor bunuri.

 Despre trufia cea fără de minte

Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă a sufletului care îşi închipuieşte despre sine că e bogat, şi aflându-se în întuneric socoteşte că e în lumină.

Trufia, pentru vindecare are trebuinţă chiar de ajutorul lui Dumnezeu, cel omenesc e zadarnic. Luptă contra trufiei – prin smerenie, şi ocara de sine.

Cine încearcă să învingă pe dracul fără Domnul acela ar fi asemenea celui ce ar încerca  să prindă fulgerul cu mâna.

Superstiţiile sunt potrivnice credinţei.

Cercetarea lui Dumnezeu se cunoaşte de la venirea Duhului şi din înmulţirea darurilor. Cei neputincioşi cu sufletul trebuie să cunoască cercetarea lui Dumnezeu şi mila Lui faţă de noi din bolile trupeşti, necazuri şi ispitele dinafară.

 Despre socotinţa cea cu bună chibzuinţă

Dumnezeu judecă despre pocăinţă nu după măsură ostenelilor, ci pe măsura smereniei.

Nu este loc mai fără de primejdie decât cerul, însă diavolul nici acolo nu a putut rezista.

Socotinţa este o lumină întru întuneric.

Să nu fii judecător aspru al acelora care învaţă, dar sunt leneşi la faptă, căci lipsa faptei se împlineşte prin folosul învăţăturii.

Îngâmfarea adesea se împleteşte cu bărbăţia.

Pe cei curvari îi pot îndrepta oamenii, pe cei vicleni îngerii, iar pe cei trufaşi numai Însuşi Dumnezeu.

Diavolii influenţează stările sufleteşti.

Precum fierul de nevoie se supune magnetului, la fel oamenii patimilor.

 Despre rugăciune

Nestatornicia e o însuşire a minţii omului.

Domnul pune hotar mării minţii noastre, până aici vei merge şi nu vei trece. Iov 38, 11

Începutul rugăciunii este alungarea cugetelor. Mijlocul, ca mintea să fie închisă în cuvintele pe care le rostim sau le gândim. Desăvârșirea este răpirea către Dumnezeu.

Dacă cineva te roagă să te rogi pentru el, apoi, deşi nu ţi-ai agonisit darul de rugăciune, nu te lepăda. Căci adesea credinţa celui ce cere rugăciunea, va mântui şi pe acela care se roagă pentru el cu înfrângerea inimii.

Înştiinţarea că rugăciunea noastră a fost auzită de Dumnezeu, o primim chiar în timpul rugăciunii. Înştiinţarea este înlăturarea îndoielii. Înştiinţarea este o descoperire vrednică de crezare a  necunoscutului.

Focul, venind în inimă, înviază ruga, iar după învierea şi înălţarea ei la ceruri, se petrece coborârea focului în cămara sufletului. Unii spun că ruga e mai bună decât pomenirea morţii.

Nu părăsi rugăciunea. Poate că în toată viaţa ta nu vei mai căpăta o astfel de clipă pentru iertarea păcatelor.

Mărturisind Domnului păcatele tale, nu intra în amănuntele faptelor trupeşti, aşa cum s-au petrecut ele, ca să nu ajungi vrăjmaş ţie.

Zidul Ierusalimul celui de sus este iertarea păcatelor.

Scolii: Cuvântul VI

Se teme Hristos de moarte, însă nu se cutremură. La aceasta, fericitul Augustin dă o tâlcuire foarte frumoasă. El zice că Domnului Iisus Hristos, văzând apropierea morţii Sale, se întristează şi se tânguie, nu din slăbiciune, ci din puterea Sa, ca noi să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, când vom veni întru tulburare, nu din putere, ci din slăbiciune. Astfel a voit să ne mângâie El pe noi cei neputincioşi, primind de voie o asemănare a neputinţei lor, că noi socotim, ce bine trebuieşte să aşteptăm şi să nădăjduim de la împărtăşirea Dumnezeirii Lui, când chiar întristarea Lui ne face pe noi liniştiţi şi când neputinţa Lui ne întăreşte.

(Material publicat în Revista ATITUDINI, Nr. 26)