EFECTELE PSIHOLOGICE ALE MĂSURILOR DE DISTANȚARE ANTI-COVID, DE ANIȘOARA MELNIC

Din punct de vedere psihologic, atingerea constituie o experiență semnificativă. Dintre toate procesele senzoriale, atingerea este cea care se dezvoltă cel mai devreme și funcționează ca un „eșafod senzorial care sprijină perceperea propriului corp și dezvoltarea sentimentului de sine”. S-a constatat că atingerea socială oferită cu scopul de a mângâia o persoană dragă care simte durere, produce modificări biologice asociate empatiei. Atingerea este modalitatea prin care indivizii își transmit emoții unul altuia și tot ea contribuie la ușurarea durerii. Aceasta este parte integrantă a vieții creștine. În biserici există multe prilejuri de interacțiuni tactile: strângerile de mână, îmbrățișările, binecuvântările preoților oferite enoriașilor. Astfel de gesturi sunt foarte importante pentru cei care se simt însingurați, îngrijorați, neputincioși sau anxioși.

Activitățile religioase, precum rugăciunile, citirea Scripturii, cântările, evenimentele sociale contribuie la crearea unor relații puternice între oameni, iar îngrădirea acestora afectează starea spirituală și contribuie la instalarea anxietății în rândul membrilor comunității creștine. Prin urmare, factorii de decizie ar trebui să țină cont de importanța conexiunilor umane ca element-cheie în menținerea unei societăți sănătoase.

Impunerea măsurilor de purtare a măștilor și distanțarea socială modifică modul de interacțiune a oamenilor. Atunci când ieșim în stradă observăm tot mai des chipuri crispate, priviri fugare, saluturi sporadice. Aceste manifestări evidente, mai ales în mediile urbane, ar putea părea banale și pasagere, dar de fapt anunță o transformare de lungă durată.

Teama de a te infecta și avertismentul „păstrați distanța” acționează la nivelul inconștientului. De-a lungul istoriei, oamenii au învățat că apropierea și contactul fizic sunt semne de respect pentru ceilalți și disponibilitate spontană pentru relaționare. În atari condiții improprii, aceste reguli ar putea fi cu timpul dezvățate. Întrebarea este: „Riscăm să devenim o societate înalt tehnologizată lipsită de contact fizic?”.

Limbajul nonverbal, ca și componentă a comunicării interumane, devine irelevant în condițiile actuale. Semnele transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică nu mai au sens din start. Deci trebuie să dai dovadă de ingeniozitate ca să-ți exprimi simpatia, să construiești o relație de cooperare și încredere la distanță de un metru și jumătate!

Contactul fizic constant creează un sentiment de securitate relațională, acesta fiind o nevoie vitală la orice vârstă. Această nevoie e mai imperativă decât cea de satisfacere a instinctului de foame sau de sete. Iată de ce pruncii și puii de mamifere, privați de contact fizic, sunt amenințați să piară. Securitatea emoțională, asigurată prin contact fizic cu figura de atașament (maternă sau paternă), stă la baza dezvoltării armonioase a individului.

Acest covid-19 și politica asociată acestuia exercită un control asupra manifestărilor naturale și spontane ale oamenilor. O îmbrățișare, o strângere de mână, o mână peste umăr nu sunt componente neînsemnate, ci constituie chiar esența relațiilor umane. Aceste interdicții nu pot să nu afecteze indivizii, iar dacă ele vor dura prea mult timp, ne-am putea aștepta la o exacerbare a violenței, în special a celei domestice, ca efect al frustrării, insecurității emoționale și impresiei că celălalt ne respinge.

Întrebarea este: „Cum facem față acestei situații?”. Prin îmbrățișări, în corp se eliberează o cascadă de hormoni, în special oxitocina, cea care contracarează stresul și anxietatea. O soluție simplă și accesibilă este să ne îmbrățișăm singuri, e un fel de a păcăli creierul, pentru că el nu face diferența. Expunerea la soare e și aceasta o posibilitate de a modifica senzațiile, pentru că razele de soare acționează ca o mângâiere, ajută la calmare, reduc stresul și eliberează oxitocină.

Cultura noastră profund rațională ne face să ne ferim de emoții, considerând că ar trebui să le controlăm sau să le ținem la distanță. Dimpotrivă, ar trebui să fim atenți la ceea ce simțim. A fi calm nu înseamnă a nu simți nimic, ci a fi conectat la sine, a te simți bine în propria piele și cu propriile gânduri. Calmul, ca stare de relaxare și confort, poate fi dobândit prin intermediul corpului (ajustându-ne postura) sau prin intermediul minții (vorbind și acționând conform valorilor și credințelor noastre). Practicarea regulată a unei activități care ne furnizează o bunăstare generală, contribuie la instaurarea calmului însoțit de un sentiment de încredere și mulțumire.

Astăzi oamenii încearcă să oprească fluxul de gânduri, tânjesc după calm, dar nu-și lasă timp să respire din cauza ritmului alert de viață. Mulți își caută fericirea într-o varietate de experiențe: un fel de nevoie de a umple vidul interior. Dar în această agitație nu găsesc decât stres și frustrare: nu izbutesc să le facă pe toate, nu izbutesc să le facă suficient de bine. Calmul survine din concentrare, moderație, lentoare. Pentru a dobândi starea de calm e nevoie de perseverență, trebuie să reziști accelerației și consumului excesiv, să dai prioritate calității în schimbul cantității, să te dedici pe rând unei singure sarcini, unei singure persoane.

Desigur, să găsești calmul într-un colț de natură e o cale facilă, dar important e să-ți găsești calmul în mediul obișnuit de viață cu toate constrângerile, situațiile neașteptate, problemele de la locul de muncă, din cadrul familiei. Pentru a face față imperfecțiunii lumii trebuie să-ți accepți propriul haos, să-ți recunoști propriile vulnerabilități și greșeli. Atâta timp cât îți îndrepți grija și atenția în exterior și neglijezi propria persoană, riști să ajungi la un moment să nu mai poți oferi nimic aproapelui. Simți oare față de propria persoană: dezgust, dezamăgire, tristețe? Dacă da, e semnul că ai nevoie de vindecare sufletească. Orice suferință ascunde ambiții secrete nesatisfăcute. În loc să te lași copleșit de aceste sentimente, încearcă să intri într-un dialog cu sine: „Ceea ce gândesc este adevărat?”. „Ceea ce simt, de ce îmi amintește?”. Cu smerenie și curaj vei reuși să-ți clarifici nevoile interioare, să ajungi la o înțelegere mai bună a propriei persoane și implicit a lumii. Să nu te lași manipulat de propriile frici și de cele impuse din exterior. Să-ți (re)cucerești iubirea de sine ca să o poți oferi celorlalți. Liniștea e ceea ce rămâne când nu există niciun dezacord între sine și sine, între sine și ceea ce vrei să faci, când simți că ești în locul potrivit și în momentul potrivit.

Oricine are resurse nebănuite pentru a-și dobândi calmul. Sau precum se zice în Psalmul 90: „Sprijinitorul meu ești și scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul. Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor și de cuvântul tulburător. Cu spatele te va umbri pe tine și sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui. Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de demonul ce bântuie întru amiază. Cădea-vor dinspre latura ta o mie și zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Însă cu ochii tăi vei privi și răsplătirea păcătoșilor vei vedea. Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ție. Nu vor veni către tine rele și bătaie nu se va apropia de locașul tău. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească  în toate căile tale. Pe mâini te vor înălța ca nu cumva să împiedice de piatră piciorul tău. Peste aspidă și vasilisc vei păși și vei călca peste leu și peste balaur. «Că spre Mine a nădăjduit și-l voi izbăvi pe el», zice Domnul; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi slăvi pe el, și-i voi arăta lui mântuirea Mea”.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 68)