Virgil Maxim – poetul isihast al temniţelor comuniste. Testamentul ishast lăsat neamului românesc

Din relatările sale, din relatările celorlalţi camarazi dar şi din poemele sale mistice, reiese limpede că Virgil Maxim dobândise rugăciunea inimii. Un dar atât de mare şi de râvnit până şi de isihaştii şi pustnicii cei mai din adâncuri, care cu anevoie dacă ajunge câte unul la această măsură. Ce virtuţi a avut Virgil Maxim de i-a întrecut până şi pe mulţi dintre pustnici şi monahi? Am putea spune că răbdarea prigoanei temniţei, dar prin ea au trecut şi alţii… Virgil Maxim este unul din cei care a lucrat cu luare aminte această rugăciune şi a căutat cu tot sufletul unirea cu Mirele Hristos. Din poemele sale reiese limpede la ce stadiu al unirii ajunsese.

Despre aceste poeme Părintele Liviu Brânzaş spunea: „Fără a intenţiona de a face literatură, şi cu atât mai puţin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenţiei nişte sinteze sub forma de metaforă ale unor stări şi stadii de viata duhovnicească. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestări într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în faţa lumii româneşti prinosul de har al suferinţei: Când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate”. 

Cu ciobul minţii, Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii meleîn bojdeuca mea…Şi… nu ştiu ce-am făcut fiindcă, din ziuaşi chiar din ceasu-n care-am început,i se cojesc pereţiişi cade toată tencuiala ei de lut!… Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii mele…Şi-acum, zidirea mea, pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiescşi-aşez Icoană, Chipu-Împărătesc, Al Celui-ce-a-făcut, cu darul Lui,Din ciobul minţii meleTron Ceresc!…

Această poezie reprezintă stadiul de pregătire a minţii prin despătimire, prin cojirea pereţilor, şi omorârea omului vechi, cum frumos o numeşte V. Maxim: „căderea tencuielii de lut”. Poetul şi martirul descoperise că fără curăţirea minţii şi a inimii prin lucrarea despătimirii sufletului, unirea mistică cu Hristos nu este posibilă în adevăr. Prin asceza temniţei şi însuşirea cu mulţumire a suferinţei, V. Maxim ajunge la măsura evanghelică deplină, a dragostei desăvârşite de aproapele, ce te sileşte să-l iubeşti şi pe vrăjmaş, deopotrivă ca pe prieten. Această bucurie „împlinită a durerii” se desprinde din poemul Eli, Eli …(Isihas):

Îmi cânt bucuria împlinită-a durerii…

Săgeţi de lumină îmi sfâşie beznele…

Osânda, mi-o fac ispăşiri “primăverii” ,

Butucul-răbdării îmi sângera gleznele !…

 Întâi am întins doar o mână în Cruce …

şi jocul îmi place … şi totuşi mă doare!…

Eli…, nu Te duce!

Sub hula mulţimii simt spinii ninsoare!…

Eli…, Eli…,

lama sabahtani!…

Eli, Tu…

sau…

eu…

Cine moare?!…

Iată şi însemnările sale: „A accepta şi a te bucura în suferinţă însemnează a iubi şi a ierta pe cei ce, oferindu-ţi cununa de spini, te încununează cu lumina binecuvântării cereşti, adăugându-te ca parte conştientă la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu. Fără această acceptare conştientă a suferinţei în viaţa aceasta, în numele lui Hristos, intrarea în Viaţa-Veşnică nu este posibilă. Fiindcă neacceptarea conştientă a suferinţei însemnează protest sau revoltă împotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Să, caută intrarea ta în raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tată la fiu, şi nu de la Tiran la rob sau de la Stăpân la slugă”.

Pornit pe anevoiosul drum al prigoanei temniţelor comuniste, V. Maxim îmbrăţişează Potirul suferinţei, îl gustă încrezător în făgăduinţa nepieritoare a Mântuitorului Iisus Hristos şi astfel primeşte haine noi, haina curăţiei, „straiul de sărbătoare” al despătimirii care îl face vrednic de a intra la Cina Nunţii mai presus de fire, a Mielului, a Fiului de Împărat. Aceasta este poezia „Nuntaşul Cerului” – o tâlcuire isihastă a parabolei Mântuitorului, o poezie din care se revarsă stările de har de care era cuprins, o dragoste îmbătătoare între Mirele Hristos şi sufletul ca o mireasă a harului divin. 

Nuntaşul Cerului

„Fericiţi cei chemaţi la Cina-Nunţii-Mielului (Apoc. 19, 9) Mi-am făcut inima alăută şi cuvântul arcuşsă-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta– noapte de îndelungă priveghere –cântarea mult plăcută… Imn şi dulceaţăîn gura celor vii, nu celor morţi,sosiţi din patru Răsărituri ale lumiisă Te slăvească în Cetatea Taprin cele Patru Porţi…Dar,vrând să gust şi eudin vinul Bucurieiîn cântul meuîn ritmul melodiei,îmi făuresc Potirul… Lucrez cu FOCULsă-i lămuresc metalul preţiospe care valul lumii – puhoi nesăţios –l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună…Şi-l curăţesc, îl şlefuiesc,să mi-l desăvârşesc La Nunta-Păcii-Veşniciei-Talesă nu lipsesc!…Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşitm-am socotit nevrednic să cutezsă nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare…De-aceea, Mire,potirul meu e-o floareîn care-am pusun Gând,un Cântec,un Izvor. Un Gând, Credinţa mea în TineUn Cântec, Nădejdea meaîn Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!Şi un izvor, din care, bând,în Dragoste să fiu nemuritor!… De-aceea, Mire,mi-e ochiul minţii meleVatră-de-Jăratec!Cutezător, Albastră-Înţelepciunea am pus-O dinadinsBerbec-întâi-născut, în Rug-încins… Tainic s-O jertfescpentru Dorul inimii mele!…Ştii, ea mereuîn nebunia dragosteia cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!… Acesta este Cântecul meu, Mire!…Numai Tu îl ştii!Pentru Tine-l cânt,în simţire!…E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc, Unde mâncarea şi băutura este Lumină! Nuntaşii,Bucuria n-o plătesc!…Cine are Potirulsau ştie să cânte,să poftească!Să intre la Cină!Numai cine are Potirulsau… ştie să cânte…

Prigonirile din libertate

Se ştie că V. Maxim a dorit foarte mult să intre ca monah în mănăstire, dar Securitatea nu i-a permis aceasta. Jinduind să-şi împlinească menirea de dascăl, acceptă propunerea de a intra ca suplinitor pe catedra de limbă franceză a şcolii din Sălciile. Acceptă postul doar cu condiţia de a fi lăsat să-şi urmeze glasul propriei conştiinţe în educarea elevilor şi fără ocolişuri îşi mărturiseşte autorităţilor vremii, principiile creştineşti în care crede: „Domnule inspector, am accentuat pe domnule, nu vă supăraţi, nu pot accepta numirea. Am făcut şcoală creştină. Dumneavoastră, respectiv regimul actual, faceţi învăţământ ateu. Eu nu pot servi acest regim”. „Nu, tovarăşe! Dumneata nu faci educaţie, numai instruire. Predai lecţiile după manual şi atâta tot. Nu-ţi face probleme! Fii realist, tovarăşe!” „Domnule inspector, tocmai pentru că sunt realist, nu pot accepta. Nu se poate despărţi instrucţia de educaţie! Eu nu pot forma roboţi!”[1] La insistenţele părinţilor dornici să nu se mai despartă de fiul lor, acceptă propunerea, însă este destituit din învăţământ după ce montează balada Mioriţa în viziune creştin-românească pentru concursul dintre satele Ciorani şi Sălciile din cadrul Cântării României. În primăvara anului 1965 se căsătoreşte cu fiica dascălului din comuna Grădiştea, Petruţa, iar în 1968 Dumnezeu le va dărui o fetiţă, care va purta numele Sfintei Muceniţe Tatiana.

Ajuns din nou în iezerul ispitelor, pleacă la Brazi încercând să muncească pe un şantier de construcţii, ca zidar, întrucât îi sunt contestate studiile Şcolii Normale. „Cu fruntea jos în pulberea amară” nu se simte îngenuncheat, nici umilit în aşa-zisa libertate lovită din toate părţile de ura comunistă.

Sufletul lui poartă în adâncuri reflexiile harului dumnezeiesc răsfrânt în matricea unui vizionarism profund creştin: „Ce crezi, domnule Maxim, mai scăpăm noi de comunişti?” „Nu aşa repede, dar scăpăm!” „De ce spuneţi, nu aşa repede?” „Pentru că orice lucrare pământească are, în planul lui Dumnezeu, un termen. Până nu i-o veni termenul, nu se sfârşeşte!” „Şi când crezi dumneata că-i va veni termenul?” „Când lumea se va convinge de minciuna cu care e hrănită şi nu-i va mai fi frică să spună adevărul!”[2]

După ce termină Şcoala de zidari, vrea să urmeze o Şcoală de maiştri constructori, dar nu i se admite cererea. Are nobleţea de a instrui doi colegi de breaslă care munceau ca necalificaţi pentru că nu ştiau carte şi care după patru luni de şcolarizare cu Virgil Maxim obţin Certificatul de alfabetizare: „Şi bucuria mea era mare. Unul dintre şefii de echipă la care lucraseră mai înainte, a venit la mine:«Ce te-ai apucat să faci, măi tovarăşe? Vrei să deschizi ochii proştilor? Păi,crezi că mai câştigi dumneata bani, dacă le dai ăstora categorii?» «Prietene, i-am zis, în viaţă să umbli după altă bogăţie!»

Cu certitudine, Virgil Maxim şi-a agonisit bogăţia cea adevărată şi s-a înveşnicit în sufletul oamenilor pe care i-a ajutat, dăruindu-li-se până la uitarea desăvârşită de sine. N-a îmbrăcat haina monahală, dar şi-a înveşmântat sufletul în mantia lepădării de sine, urmând modelul lui Hristos în dragostea jertfelnică pentru semeni.

Din 1967 încep din nou şicanările Securităţii. Este chemat în repetate rânduri la interogatorii. Fără să se intimideze, într-un regim care se temea de cei care mai judecă liber,  îşi afirmă cu demnitate dreptul de a avea propria gândire şi convingere: „Şi eu sunt român şi am dreptul să gândesc şi să acţionez pentru binele acestui neam. Cât mai sunt viu, nu voi înceta să gândesc cel puţin, dacă altceva nu voi putea face (…) Viaţa mea nu depinde de bucata de pâine albă pe care mi-o întindeţi”.[3] Hărţuielile Securităţii nu se opresc aici şi continuă cu încercarea de a-i înscena un proces în cadrul întreprinderii care eşuează graţie reacţiei colegilor de muncă profund impresionaţi de conduita morală exemplară al lui Virgil Maxim: „Vă luaţi angajamentul de a-l păstra între dumneavoastră? Căci noi avem despre el alte păreri”. „Daaa, au răspuns sutele de glasuri”[4].Îmbolnăvirea soţiei este pentru Virgil Maxim un alt moment de cumpănă, dar şi de har mângâietor, după cum el însuşi mărturiseşte: „Cu o săptămână înaintea morţii soţiei mele am avut un vis: mă aflam în rugăciune şi o rugam pe Maica Domnului să poarte grijă de sufletul soţiei mele, aflată în suferinţă şi să-i facă parte de mila Fiului Său. Maica Domnului, cu Acoperământul ei împărătesc şi plutind în lumină dulce, blândă la chip, dar foarte serioasă, mi-a răspuns: «O voi lua în grija mea. Nu acum, ci puţin mai târziu». M-am trezit şi nu ştiam cum să înţeleg cuvintele”[5]. Desluşirea visului vine de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, la 1 octombrie 1992, când soţia lui trece la cele veşnice. În slovă de aur, în slovă de foc prind contur, încetul cu  încetul memoriile şi poemele lui Virgil Maxim spre zidirea sufletească a celor ce se vor împărtăşi de ele.

În V. Maxim „Rodul de viţă” s-a copt, aşa cum invoca în poezia Isihas. „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, dulce-i chemarea Cuprinsului,Necuprinsului Numelui Tău!”… Din acest rod V. Maxim a împărtăşit neamului românesc din sudoarea, din lacrima, din rugăciunea sa. Avem încredere că prin acest rod de viţă copt prin focul Rugului Aprins şi prin sângele curăţitor al mucenicilor din temniţele comuniste, pământul ţării noastre, în plămada acestor jertfe sfinte ale sfinţilor închisorilor, să nu moară, ci să rodească noi vlăstare tinere care să coacă mai departe nădejdea mântuirii neamului românesc!

(material publicat în Revista ATITUDINI NR. 33)

[1] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, Bucureşti, 2002, pag. 424.

[2] Ibidem, pag. 431.

[3] Virgil Maxim, op. cit., pag. 435.

[4] Ibidem, pag. 437.

[5] Ibidem, pag. 461.