MATERIAL REALIZAT DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ
Motto: „Nu e suficientă credința în Dumnezeu. Trebuie să și lupți pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”.
ÎNCEPUTURILE UNEI VIEȚI DE LUPTĂTOR
„Dacă n-ai speranță, nimic nu rezolvi. Nu poți să pleci cu îndoiala la drum”.
„Sunt Alexandru Ștefănescu, actualmente monahul Atanasie de la Mănăstirea Petru- Vodă. Numele meu de «copertă» este Sandu Lăutaru, «Corăbieru», pentru că sunt din Corabia”. Așa obișnuia să se prezinte credincioșilor cel care s-a considerat în toată viața lui „român până în străfundurile ființei sale”. Originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi[1], Alexandru Ștefănescu a văzut lumina zilei în același an, 1919, în care venea pe lume și marele duhovnic al neamului românesc, părintele Justin Pârvu. Cărările vieții lor se vor întretăia și la zenitul trecerii lor prin vremelnicie, ca două suflete îngemănate care au purtat cu durere și demnitate crucea neamului pe Golgota mântuirii.
Încă din anii de liceu, pe care nu-i va termina, pentru că va fi exmatriculat pentru vina de a fi organizat un grup FDC, suferința se va înscrie ca o constantă nelipsită în viața sârguitorului mărturisitor de mai târziu. Avea să moștenească de la tatăl său care fusese aghiotantul generalului Gheorghe Cantacuzino, spiritul de jertfă până la uitarea desăvârșită de sine și să urmeze până la moarte crezul înaintașilor săi: „Nimic pentru noi, totul pentru țară”.
Anul ascensiunii Mișcării Legionare pe scena politică a țării (1937) îl găsește pe tânărul Alexandru la cârma Legiunii greu încercate în vâltoarea istoriei, ca secretar al șefului de județ, Alexandru Cristian Tell. Mereu activ în taberele de muncă de la Uria și de pe şantierul sediului din Gutenberg, cu suflet dăruitor de mângâiere pentru cei aflați în nevoie, își va asuma cu multă conștiinciozitate toate răspunderile care i se vor încredința în cadrul Mișcării, fiind distins cu gradul de legionar: „Nu e ușor să conduci. Când conduci, trebuie să știi totul, să cunoști valoarea oamenilor de care ești înconjurat. Dacă se întâmplă ceva și nu știi, ești vinovat că trebuie să știi, iar dacă se întâmplă să știi și nu iei măsuri, tot ești vinovat că trebuie să faci lucrul acesta. Asta e conducerea”[2]. Prigoana și asasinatele regimului carlist din anul 1938 împotriva elitei legionare nu îl vor înfricoșa pe inimosul Alexandru care, peste ani, avea să mărturisească tinerilor debusolați în vârtejul vremurilor post-decembriste: „Omenia provoacă omenie, demnitatea, demnitate, curajul, curaj. În ce privește virtutea curajului, în orice direcție ar fi, totdeauna au fost admirați și apreciați oamenii de curaj”[3].
PRIMA ARESTARE ȘI DETENȚIE DE LA CHIȘINĂU
„Iubești adevărul? Pregătește-te de suferință!”
În urma decretării stării de urgenţă şi de asediu în țară, din 29/30 noiembrie 1938, Alexandru Ștefănescu va fi arestat la puțină vreme după ce se refugiase de la București la Iași, fiind condamnat la doi ani şi şase luni de temniță. Mutat pentru un an de zile la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a., va fi eliberat în iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei și începutul sfârșitului României Mari. Amintirile rămase din închisoarea Chișinău vor fi dintre cele mai sumbre din cauza regimului nemilos de detenție impus de comandantul Manaru: „Este o boală la acești comandanți de închisori mediocri, nulități, să facă mereu despărțiri, zidiri. Acest dement Manaru a introdus baterea geamurilor în cuie, să nu le deschizi. Pe cei de drept comun, iarna, îi punea direct sub jetul de apă și înghețau și mureau acolo. Nimeni nu-l trăgea la răspundere. Hrana unui deținut era de 4 lei și 80 de bani. Mălaiul era și foarte prost, deșeuri alimentare. Iar ăsta care ne-a bătut ferestrele în cuie a murit la Jilava, dorind să ia aer de sub pat”.
„DIVERSIUNEA ADVERSARILOR E ARMA TERIBILĂ. AȘA A FOST DE LA ÎNCEPUTURI”.
Scurta detenție nu îl va descumpăni pe tânărul Alexandru. Va participa la acţiunea de răsturnare a regelui Carol al II-lea din 3-6 septembrie 1940, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Dragoș Hoinic, Virgil Totoescu. Vajnicii luptători vor reuși să preia Casa Verde, cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache: „Noi am atacat atunci Bucureștiul. Am atacat palatul regal, printr-o strategie psihologică: am dat foc unor sticle ce le-am aruncat în curtea lui strigând: «Arde palatul!». Nu ardea palatul, ardeau sticlele, dar efectul psihologic a fost mare. Acțiunea ca să reușească, a fost antedatată. Am reușit să-l dăm jos pe rege. Am împărțit manifeste împotriva regelui, dar cei ce împărțeau ilustrate, mersul trenurilor, erau agenții regelui. M-au prins în urma unor schimburi de focuri. Am fost arestat, dus la prefectura la Gavriil Marinescu, ce a făcut executările Căpitanului și ale celorlalți. În ziua de 4 septembrie, Carol a dat prerogativele către Antonescu. S-a dat dispoziție ca legionarii să fie eliberați, printre care eram și eu. Noi ne așteptam la împușcare. Zeciu ne-a spus: «Să vă băgați mințile în cap!». Când ne-au dat drumul, în Bulevardul Elisabeta, erau puși unii cu puști pe brânci să ne împuște dacă nu ieșeam pe un anume coridor”.
Numirea unui guvern legionar la București, în septembrie 1940, va aduce schimbări noi pe traiectul vieții luptătorului Alexandru Ștefănescu: va fi trimis ca șef de sector în județul Romanați, funcție pe care o va deține doar până în anul 1941, când în urma eșecului așa-zisei Rebeliuni legionare (21-23 ianuarie) va fi prins în tăvălugul arestărilor care va secera mii de membri ai Mișcării Legionare.
DEȚINUT POLITIC ÎN „CETATEA MORȚII” A AIUDULUI
Urmărit și reclamat de colonelul Rioșanu care se va implica direct în derularea anchetei, Sandu Ștefănescu va fi condamnat în cernitul an 1941, la 15 ani de muncă silnică. Zidurile crâncene ale Aiudului îi vor strivi ani de zile trupul și sufletul în menghina durerii, izvoditoare de credință neclintită și urcuș năvalnic către cer: „Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, voiam să vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară! Noi nu practicăm, n-o trăim, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!”. În caznele pustiitoare ale temniței, doar focul credinței vii și nestrămutate în Hristos putea lămuri sufletele încărcate de zgura păcatului. Singură, lucrarea tainică a harului lumina neînțelesuri și zbuciumări de gând care pe cei mai mulți deținuți îi adânceau în mlaștina disperării: „La închisoare am stat cu oameni care aveau două doctorate şi spuneau: «Fac asta că e frumos şi nu fac asta că nu e frumos». Etica lor era aparent frumoasă! Dar când au venit încercări grele, au făcut ce nu era frumos… Vitejia, hărnicia n-au prețuit nimic. Nu au rezistat decât cei care au crezut… şi nici aceia toţi! Doar cei care au crezut nelimitat, ad absurdum!”.
În anii amari și înveliți în haina marilor dureri, dorul de cer care mistuia adâncul inimii părintelui Atanasie va păstra nestinsă candela sufletului său sortit abrutizării și perenei anihilări: „Când ai ajuns în penitenciar și în lagăr, fizic ai dispărut, ești un număr. În piept aveai o tăbliță de lemn care corespundea numelui tău, iar tu erai numărul cutare. Așa era și în Aiud, închisoare făcută de unguri pentru români. E foarte greu să fii obiectiv cu cei care te-au asuprit; dar e foarte corect și cinstit să descrii așa cum e: ce e bun e bun, ce e negativ e negativ. Deși e foarte greu lucrul acesta. Trifan a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deținuți, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Știu cum a fost vatra Aiudului. Trebuie să descriu mai întâi atmosfera. Lucrurile se desfășoară într-un anumit context, într-un anumit climat, numai așa e posibil să înțelegi de ce a fost așa”. Pentru părintele Atanasie de mai târziu, Aiudul avea să fie în primul rând o școală a vieții, un lung exercițiu de cultivare a virtuților creștine, un creuzet al celor mai alese valori: „Închisoarea nu e grea prin ziduri, deși și asta contează: la nord era mai greu decât la sud, unde era soare. E grea prin regimul care se aplică. Și regimul se aplica datorită atitudinii pe care o ai. O să spun și cum s–au format ierarhiile și valorile în închisoare. Valoarea nu se stabilește prin numire sau prin alegere. Majoritatea nu stabilește valoarea: ea se impune prin virtute”.
Temnița Aiudului cu zidurile ei mohorâte, purtând pecetea unui trecut înscris cu sânge în istoria zbuciumată a Ardealului, îngheța sufletele condamnate la ani grei de închisoare, prin regimul dur de exterminare: „Aiudul avea 312 celule plus «negrele» – acolo nu era lumină – și erau celule de pedeapsă. Au studiat ungurii, așa cum cerea legea construcției la ora aceea, câți metri cubi de aer e nevoie pentru deținut, suprafața, lumina. Închisoarea a fost construită pentru deținuți de drept comun, pentru iobagi, cu toate rigorile. După 21 ianuarie 1941 au umplut Aiudul cu noi, secțiile și zarca și am devenit 2000 numai în câteva luni… Dintre toate senzațiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilință, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-ați ști cât îți scade rezistența frigul!… Noi am stat 10 ani de zile fără foc”. Pentru refuzul său constant de a se desolidariza de Mișcarea Legionară, părintele Atanasie va fi aruncat luni de zile în întunericul de smoală al Zarcăi Aiudului: „Când spuneai că ești din zarcă, era un blazon. Dintre mii de oameni, numai vreo 250 au rezistat acolo. Am stat și eu la neagra. După un timp pierzi mersul, ți se pare că e deal, vale, nu mai știi să mergi, ochiul se dilată ca la bufniță ca să te poți orienta. Unde e întuneric, umezeală, igrasie, acolo sunt microbi: la întuneric se dezvoltă totul. Aveai un bec acolo, dar se stingea, că era neagra. Tineta de murdărie se mai vărsa pe jos, dar nimănui nu-i păsa. Realitatea a fost așa de crudă încât depășește fabulația”.
Și orice încercare de a cuprinde cu mintea și de a trăi cu inima experiențele încărcate de fiorul suferinței, ale celor care au trecut prin spațiul concentraționar românesc, eșuează lamentabil pentru că „procesul acesta al închisorilor nu e așa ușor de înțeles”, accentua părintele Atanasie.
DISCIPOL AL „ACADEMIEI” AIUDULUI
„Omul are valoare cât poate să facă ceva… Din mocirla închisorii au răsărit crinii sufletului”
Apropierea de oameni care și-au dus anii de detenție cu o noblețe princiară și o sfântă răbdare precum Traian Trifan, Constantin Dumitrescu (părintele Marcu de mai târziu), dr. Dumitru Uță, prințul Alexandru Ghica, Traian Marian, Virgil Maxim, părintele Arsenie Papacioc și de geniul creator al unor erudiți ca eminentul fizician George Manu, îl va ajuta pe părintele Atanasie să depășească clipele de grea cumpănă, petrecute în cetatea morții: „Tot ce a fost în Aiud a fost creație. Fără creion și hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, știință, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăiește un neam și un individ, prin creație, și tot prin asta supraviețuiește… Din mocirla închisorii au răsărit crinii sufletului”. Anul petrecut în celulă cu părintele Marcu și cu dr. Dumitru Uță va revigora sufletul apăsat de gânduri al părintelui Atanasie. Lecturile liniștitoare din Sf. Scriptură, care îmbrăcau în lumina harului întunericul celulei, precum și bogăția de cunoștințe medicale dobândite de la doctorul Uță, vor fi pentru părintele Atanasie o adevărată binecuvântare. Pentru cei doi „samarineni milostivi”, anul declanșării epidemiei de tifos în închisoarea Aiudului va fi unul de dăruire totală și de luptă acerbă cu boala. Doctorul Uță va reuși să-l vindece de tifos pe subdirectorul penitenciarului, Mareș și va obține în schimb priveligiul de a pleca la Cluj, la foștii profesori și colegi, pentru a aduce medicamentele și soluțiile necesare deparazitării întregii închisori. Virgil Maxim își amintește: „Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus: «Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece».
Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el: «Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine». Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni”[4].
SCURTA ELIBERARE. ANII DE MUNCĂ SILNICĂ DE LA CANAL
„La comuniști, regimul era întotdeauna altul, mereu altul. Chiar și răutatea poate fi înțeleasă, nu însă și meschinăria”
În anul 1948, părintele Atanasie este eliberat ca urmare a rejudecării procesului. Anii de libertate vor fi ani de jertfă, dedicați aducerii la lumină a memoriilor generalului Constantin Petrovicescu[5] și ajutorării familiei poetului Radu Gyr. Vioiciunea duhului său și dorința arzătoare de a se dărui nelimitat slujirii aproapelui îl vor face incomod și neadaptabil tiparelor regimului comunist. Vocația sa de neînfricat luptător îl va ține mereu activ în încleștarea cu fiara comunistă: „Revin la ideea aceasta, la comoditate, primejdia cea mai mare pentru un luptător. Comoditatea îl desfințează, îl scoate din luptă. Nu îl scoți cu tunurile, cu sabia, cu duelul, îl scoți cu comoditatea”. Iar părintele Atanasie nu s-a lăsat nicio clipă scos din luptă. În anul 1952 va fi arestat din nou și trimis la Canal, lucrând pe șantier cu inginerul Ion Nicola, șeful lui de județ pe care îl va admira până la sfârșitul vieții pentru exemplara lui conduită morală în condițiile exterminatoare de muncă silnică din lagăr: „Canalul era o mică Siberie. Aveau un plan fizic de distrugere… La comuniști, regimul era întotdeauna altul, mereu altul. Chiar și răutatea poate fi înțeleasă, nu însă și meschinăria”. Cât timp va răspunde de organizarea brigăzii de lucru, Nicola își va sprijini camarazii la greu așa cum numai sufletele alese o pot face: „Nu vă spun ce reușea omul ăsta să facă pentru oamenii de acolo! N-am muncit toată Săptămâna Luminată datorită lui… Oamenii mari se cunosc din lucrurile mici. Ei nu le fac cum le fac oratorii, ci le trăiesc pur și simplu. Și au această putere de a transmite vibrații. Sunt ascultați de ceilalți. Nu-i obligă nimeni să-l asculte. În generația din care fac parte eu, era principiul următor: șeful nu se numește, șeful nu se alege, majoritatea nu îți stabilește valoarea. Șeful se impune prin virtute”.
Sub povara muncii istovitoare de la Canal, care copleșea puterile omenești ale deținuților, chingile firii slăbănogite și ale trupului neputincios de humă se desfac cuminți în văpaia credinței întărite sub noianul de suferințe. Suspinele deținuților răpuși de boală se vor preschimba în lacrimi de bucurie și de recunoștință sub îngrijirea plină de mărinimie a părintelui Atanasie: „L-am cunoscut pe Sandu Ștefănescu la Colonia de muncă de la Vereș Mort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu niște injecții străine un blocaj și niște dureri atroce ale genunchiului drept. Învățase o anumită practică medicală de la doctorul Uță, închis la Aiud, din 1938, de pe timpul lui Carol al II-lea, cu care Sandu stătuse în celulă mulți ani. Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ștefănescu; el, împreună cu dr. Uță, cu Costică Dumitrescu, supranumit și Fachirul și cu alți câțiva tineri, formau un grup de «mistici»”[6]. Sub ploaia de sudalme și suferințe, menite să înăbușe orice scânteie de nădejde, Hristos coboară lin în sufletele pline de taina lumilor divine. Clipele trăite la Canal datorită jertfelniciei părintelui Atanasie, au rămas de neuitat pentru Petru Baciu: „Momentul cel mai deosebit și cel mai frumos, care mi-a mângâiat sufletul și mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufletește pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ștefănescu, ajutat și de alți camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtășanie, vin și anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei și a Împărtășaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un șantier la casa sitelor. Camarazii erau aduși la spovedanie de Alexandru la distanță de timp pentru a nu se cunoaște și erau coborâți în catacomba unde erau așteptați de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic și înfricoșător, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului și urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, așezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare”[7].
Perioada petrecută în lagărul de muncă de la Poarta-Albă și implicarea sa activă în greva înscenată de Securitate pentru a depista deținuții care încă se mai împotriveau regimului, îi vor aduce părintelui Atanasie o nouă condamnare, la 20 de ani de muncă silnică.
REÎNTORS ÎN TENEBRELE AIUDULUI
„Inactivitatea e moarte, ucide. Cei care au avut preocupare, fie numai de poezie, care au spus o rugăciune în ascuns, s-au salvat”
Din nou la Aiud, azvârlit în temnița dușmană. Alți ani sfărâmați în dureri se rup din cartea vremii: „Să știți că suferința roade. Celula roade”, avea să mărturisească după eliberare părintele Atanasie. Anii reeducării din Aiud vor brăzda urme adânci și dureroase pe înscrisul inimii sale: „În reeducarea de la Aiud, numită de prof. Ion Halmaghi, «un Pitești mai rafinat decât Piteștiul», aveau niște rețete care nu dădeau greș. Nu puteau să repete ce a fost la Pitești. Acolo au prăbușit pe cei tineri, iar la Aiud pe cei bătrâni. Ce prăbușeli dureroase!”. Condițiile inumane de temniță și presiunile comandantului Koller pentru aplicarea reeducării prin teroare și înfometare vor declanșa în rândul deținuților greva foamei din anul 1956. Principalii vinovați, între care și părintele Atanasie care avusese îndrăzneala să-l înfrunte fățiș pe colonelul Crăciun, adjunctul închisorii, vor fi trimiși la Zarcă: „A fost teribil, preferam bătaia decât izolarea… Este o psihoză la închisoare. Când înfrunți psihoza, scapi de frică. Teroarea asta e cumplită, ca să supraviețuiești. Asta te prăbușește”. Biruitor în morișca torturilor, încrezător că fiecare încercare este încă un pas spre veșnicie, părintele Atanasie va părăsi temnița Aiudului în anul 1964, fiind eliberat cu ultimul lot de deținuți, purtând în suflet un crez căruia îi va rămâne credincios până la moarte: „Nu e suficientă credința în Dumnezeu, trebuie să și lupți pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”.
„TOT CE-I COSMETIZAT NU-MI PLACE. ÎMI PLACE SĂ LE SPUN AȘA CUM LE TRĂIESC EU”
Va păși în lumea „liberă” cu sufletul ușor și chipul zâmbitor că în toți anii de închisoare nu a făcut niciun compromis și că nu s-a dezis niciodată de idealul tinereții sale, care i-a bucurat întreaga existență. Revenit pe plaiurile natale, se căsătorește la Corabia, încercând să organizeze împreună cu bunul lui prieten, inginerul Ion Nicola și frații de suferință care trecuseră prin iadul temnițelor comuniste, un front de rezistență în județul Romanați. Securitatea vigilentă îl va mai aresta încă de două ori până în anul 1989. Pentru părintele Atanasie, anii ’90 vor fi ani de mărturisire neobosită și de slujire a cuvântului. Va așterne pe hârtie Comentariu la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars (Bacău, Editura Babel, 2003) și va participa la numeroase conferințe, reuniuni și lansări de cărți. În evocările sale despre părintele Atanasie, Constantin Mihai îl descrie astfel: „Mereu antrenant, dominat de conștiința lucrului bine făcut, nu se risipea în activități secundare, insignifiante, ci viza mai mereu esențialul. Măsurat, dar bine argumentat într-o discuție cordială sau într-o polemică, știa să distingă ceea ce este bine de ceea ce este rău, fiind în permanență călăuzit de miza adevărului și de triumful său asupra minciunii. Om al acțiunii, dar și al rugăciunii, Alexandru Ștefănescu nu suporta inactivitatea, lâncezeala cotidiană, pe care le considera dăunătoare oricărui reviriment ontologic”[8].
UN NOU ÎNCEPUT DE DRUM LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ ȘI CLIPA DESPĂRȚIRII
Anul 2005 îi va aduce o grea încercare: moartea soției care va însemna pentru Alexandru Ștefănescu clipa despărțirii de lume și a încredințării totale în brațele părintești ale Tatălui ceresc. La Mănăstirea Petru-Vodă, părintele Justin Pârvu aștepta de ani buni, cu nerăbdare, ca bravul luptător să se rupă de cele pământești pentru a deveni vrednic moștenitor și fiu al celor cerești. Alexandru Ștefănescu va lua pe umeri crucea lepădării de sine sub mantia părintelui Justin, primind numele de Atanasie și până la sfârșitul vieții se va osteni să zidească prin cuvânt și faptă sufletele dezorientate ale românilor. Ușa chiliei sale era mereu deschisă tuturor credincioșilor care voiau să soarbă din nectarul cuvintelor sale și să se adape din izvorul neclintitei sale credințe: „Părintele era un bătrân mărunțel și senin, cu o privire blândă, având un aer nobil și cărturăresc, mereu zâmbitor și deschis spre a schimba, chiar și în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii. Privindu-l în toată frumusețea chipului transfigurat în Hristos nu-ți venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viață, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit și aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat și ținut în lanțuri grele de către criminalii veacului roșu care pângăreau și dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.
Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire și era o bucurie să-l întâlnești prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, pășind smerit și liniștit printre pelerinii care mișunau încoace și încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, părintele se dăruise total lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Chilia sfinției sale avea dublă funcționalitate: aceea de cabinet medical și de spițerie. Ușa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toți, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja și se ruga pentru fiecare. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deși bătrân și bolnav, părintele emana optimism și putere sufletească. Simplitatea sa specific monahală se subsuma unui exercițiu permanent de smerire, de trezvie, de modestie. Părintele Atanasie trăia cu naturalețe credința, fără false pietisme”[9].
Dragostea lui de neam îl făcea sensibil mai ales la frământările și căutările tinerilor ispitiți de mirajul îmbogățirii și al pribegiei prin țări străine. Petru Baciu își amintește: „Te întâmpina mereu cu zâmbetul cald și prietenos care îți ușura mult povara durerilor trupești sau sufletești, apoi te invita să șezi și începea un dialog natural și sfătos ca și cum te-ar fi cunoscut de mult timp. Iubea mult tinerii și familiile creștine ale căror probleme le cunoștea și le înțelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune și cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale și culturale. Le dăruia cărți cu dedicații foarte profunde și delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile și inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult și delicat. Știa foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuție cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îți oferea o perspectivă înaltă pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui și a neamului românesc”. Hărăzit de Dumnezeu cu darul de a pătrunde lucrurile în esența lor, părintele Atanasie îndemna adeseori la asumarea cu seriozitate și simț de răspundere a tuturor problemelor vieții: „În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare.
Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie”… Şi încheia cu amărăciune: „Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar!”. Cu aceeași voință de fier și continuă perseveranță cu care a înfruntat toate furtunile vieții, dar mai ales cu credința că Dumnezeu nu-l va părăsi vreodată, părintele Atanasie se va lupta cu demnitate în ultimii ani de viață ca să învingă neajunsurile senectuții, precum și toate tarele căpătate în lunga detenție, pe care le numea metaforic închisorită.
După trei ani de viețuire duhovnicească în obștea de la Petru-Vodă, înscrisă în cadența eternă marcată de jertfă, pe 29 februarie 2008, neostenitul mărturisitor va fi chemat la Domnul pentru a trăi bucuria învierii veșnice în ceruri cu sfinții. Pentru noi, cei de astăzi, „părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generației moderne pentru care și-a jertfit întreaga viață, încălzind zidurile pușcăriilor de pe întreg cuprinsul țării…
Părintele Atanasie a fost și rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei și al neamului românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă și pentru care mijlocește acum înaintea Tronului ceresc” (Arhim. Justin Pârvu).
[1]Județul Romanați a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României care cuprindea partea de sud-est a actualului județ Dolj, partea central-sudică a actualului județ Olt și o mică parte din sud-vestul județului Teleorman de astăzi (comuna Islaz). Județul a fost desființat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950.
[2] Oameni și fapte din vatra Aiudului, Fundația Justin Pârvu, 2012, p. 49. Citatele autobiografice sunt preluate din aceeași sursă.
[4] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, pp. 131-132.
[5] Generalul Constantin Petrovicescu a fost inculpat în cadrul „lotului Antonescu-Sima” în așa-zisul proces al „Marii Trădări Naționale”, fiind condamnat în 6 mai 1946, la „detenție grea pe viață” și confiscarea tuturor bunurilor personale, în folosul Statului, cu titlul de despăgubiri. Se va stinge din viață în detenție, la închisoarea din Aiud, în data de 8 septembrie 1949.
[6] George Popescu Glogoveanu, Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 25-26.
[7] Petru Baciu, Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundația Culturală Buna Vestire, București, 2009, pp. 209-213.
[8] Constantin Mihai, Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 27-28.
[9] Petru Baciu, op. cit., pp. 209-213.
(Articol publicat în Revista ATITUDINI NR. 59)
Pingback: P. ATANASIE ȘTEFĂNESCU: NE DOBOARĂ PROSTIMEA - ATITUDINI - Mănăstirea Paltin