Ioan Ianolide – chipul luminos al bunătății în iadul comunist. De vorbă cu Doamna Constanța Ianolide

Doamna Constanța, ne mai puteți împărtăși câte ceva din povestirile lui Ioan Ianolide din experiența din temnițele comuniste?

Nu prea ne povestea el. Tot timpul vorbea de Valeriu, despre el foarte puține spunea. Ulterior am aflat eu de una de alta, cât a suferit, cât s-a chinuit, ce probleme a avut acolo. Foarte puțin ne spunea. Ne-a povestit însă cum a fost arestat.

Era student la Drept și vorbise cu mai mulți colegi să se întâlnească în pădure la Băneasa și el avea pregătită Biblia cu însemnări, ca să le citească din Biblie studenților. Și unii au trădat și au anunțat Siguranța Statului care a venit și i-au arestat. Și pentru asta a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică.

Pentru Biblie?

Da. Au arestat vreo 60 de persoane, și de atunci a rămas în închisoare. Asta s-a întâmplat în toamna lui ’41, avea 22 de ani.

Ne-a mai povestit când era deja la Pitești și începuseră reeducarea, a venit o comisie și l-a găsit bolnav de TBC osos și l-a trimis la Târgu-Ocna. Și așa a reușit să scape de iadul de la Pitești. Se încerca chiar la sanatoriul spital să se facă și acolo reeducarea, dar a avut o șansă că era o manifestație, pentru 23 august, unde era adunată foarte multă lume în centru acolo, la Târgu-Ocna și toți deținuții au început să țipe. Și atunci au scăpat de reeducare. Dar l-au găsit tot pe el vinovat, că tot el a organizat asta și l-au mai condamnat la încă 25 de ani de muncă silnică. Sigur a mai venit amnistia și după 23 de ani a ieșit din închisoare foarte bolnav. Nu mai știa nimic de familie. Și-a adus aminte de adresa unei mătuși, s-a dus la mătușa respectivă, mătușa l-a dus la fratele, pe urmă la familie.

Atunci când a venit, a avut două mari decepții. Mama lui murise cu trei ani înainte, n-a mai găsit-o în viață, numai tatăl lui trăia și frații. Și a doua decepție – logodnica sa se căsătorise. Și el și Valeriu, când erau la Aiud, au avut o perioadă când au mers la Galda la muncă, unde aveau mai multă libertate. Unii au reușit de au fugit, alții au rămas. El și cu Valeriu nu s-au gândit să fugă. Și acolo venea mama, veneau surorile, primea pachete, primeau corespondență. Și fiind acolo, el s-a îndrăgostit de Valentina, de sora cea mare a lui Valeriu. Și s-au logodit la preot. Iar ea a promis că îl așteaptă. Mai urma să mai stea încă 18 ani după cât fusese condamnat. Și când a venit, a găsit-o pe ea căsătorită. Ea l-a așteptat mulți ani, dar familia a insistat foarte mult să nu-l mai aștepte că nu mai știa nimic de el. El nu mai știa nimic de ea, nu mai era corespondență, nu mai erau știri. Sigur că a fost o mare decepție pentru el. Ea a vrut să divorțeze, dar el nu a fost de acord. Și atunci am rămas așa prieteni, cu toții, cu mine și cu surorile; mamei lui Valeriu îi spunea tot mamă: „mama Elena”. Soțul Valentinei a fost și el prizonier 20 de ani în Rusia. Și el era un bărbat foarte bun și foarte cumsecade. Am fost în relații bune și cu toate surorile și cu toată familia, ne vizitam.

Cum au supraviețuit „Memoriile”

Știați că își scrie memoriile?

Noi nu-l întrebam, nici nu intram în cameră, îl lăsam să scrie. Bănuiam că își scrie amintirile, dar niciodată nu îl întrebam. Toate dispăreau imediat, nu se știa ce, unde, cum sunt. O dată pleca la băi. Și l-am condus până la stația de tramvai și îmi spune: „Vezi că în sertarul biroului, în dreapta, sunt niște hârtii. Imediat cum ajungi înapoi acasă să le rupi, să le arunci”. I-a fost frică, nu cumva, în lipsa lui să vină vreun control de la Securitate, ceva. Și eu am executat, nici nu m-am uitat ce scrie și imediat le-am distrus. Și pe urmă când a venit, i-a părut rău. Ziceam: „Mai bine mă învățai unde să le ascund”. Dar nu știu pe unde dispărea, unde le ducea, ce făcea cu ele, nu știam.

O dată ne-a lăsat vorbă să ne ducem la Jenică Popescu să-i ducem două, trei lampadare. Dar el făcuse cadou mai multe la diverse cunoștințe, rude, prieteni. De unde să știu eu că înăuntru sunt hârtiile respective? Jenică probabil știa. Și noi ne-am dus amândoi la Jenică Popescu acasă și i-am dus lampadarele. Și el a știut, le-a desfăcut și a găsit înăuntru cutiile metalice în care erau hârtiile respective. Nu știu cum ele au ajuns până la Părintele Calciu, în speranța că se va ocupa de ele. Dar nu s-a putut el ocupa de atâtea hârtii, mai ales că erau așa de-a valma. Și părintele Voicescu cu monahul Filoteu de la Petru Vodă, au luat sacul cu hârtii și le-au dus la Mănăstirea Diaconești. Și maicile s-au trudit trei ani ca să iasă prima carte Întoarcerea la Hristos. Pe urmă au găsit altele și altele și mai au încă un material acolo. Apoi am văzut în carte că dorește ca după moartea lui să fie publicate și să se ocupe de ele cineva de la mănăstire. N-a ajuns la mănăstire de călugări, a ajuns la mănăstire de maici.

Dar ați simțit că erați urmăriți de Securitate, v-a persecutat vreodată Securitatea în vreun fel?

Nu am avut probleme! Noi stăteam în altă parte, într-o vilă unde eram mai multe familii și după ce m-am căsătorit cu el, am primit prin Întreprindere un apartament cu trei camere. Și pe coloana cealaltă erau numai de la Securitate, dar nu am avut probleme cu nimeni.

Însă el știa, simțea că este urmărit și îmi arăta la colțul străzii o mașină cu geamuri fumurii, că de acolo înregistrau tot. Odată, eram plecată la băi la Pucioasa și-i scriam lui Ionel, la două, trei zile îi scriam ce tratament iau, ce fac. Și la un moment dat îmi dă telefon și-mi spune: „De ce nu mi-ai mai scris, că nu am mai primit nimic?”. „Ba am scris, dar cine știe, poate nu a ajuns poșta”. Vin acasă, și-mi spune: „Acum m-am pomenit cu trei, patru scrisori în cutia poștală”. Eu am bănuit că ceva s-a întâmplat. Plec într-o zi la serviciu și un civil (era de la Securitate) merge cu mine până spre stația de tramvai: „Ce mai faceți, cum v-ați simțit la băi, ce tratament ați făcut?”. „Aaa… gata, ăsta era cel care a luat scrisorile”. Mi-am dat seama imediat unde fuseseră scrisorile, le desfăcuse, le citise și le pusese la loc.

Acum am văzut articolul acela cu tânărul care a venit la ușă. Să vi-l citesc, că nu e mult. (Ne citește dintr-un ziar, n.n).

O întâlnire după 20 de ani.

Povestea de mai jos ne-a spus-o unul dintre monahii români care se nevoiește la Mănăstirea Sfântul Sava din Țara Sfântă. E o poveste simplă, dar plină de lumină precum o icoană.

„Prin anii ’80 îmi făceam stagiul militar în București, la Miliție. Era în preajma zilei de 23 august, când toate detașamentele de soldați, milițieni și securiști erau mobilizate pentru supravegherea populației. Eu eram tânăr și neștiutor. Visam o carieră militară «în folosul patriei și al partidului». Încercasem de câteva ori să intru la Academia Militară, dar nu am fost primit. În schimb nu pierdeam niciun prilej pentru a-mi dovedi devotamentul pentru binele țării și al conducerii sale. Îmi amintesc că în acele zile am avut de îndeplinit o misiune mai neobișnuită, însoțindu-i pe superiorii noștri prin blocurile din București, la anumite adrese bine stabilite dinainte. Milițienii mergeau înaintea noastră, băteau cu putere la diferite uși și amenințau: «Banditule, să stai în casă!».

În urmă, noi, niște copii de 19-20 de ani, repetam gesturile și cuvintele lor. Înțelegeam că aveam de cumințit niște criminali periculoși care primejduiau liniștea și bucuria măreței zile de 23 august. Nu știam cine erau acei «criminali».

Însă după ce am bătut în fața unei uși și am rostit amenințarea: «Banditule, stai în casă!», s-a petrecut un lucru neașteptat. Ușa s-a deschis și un domn în vârstă, cu părul cărunt, îngrijit, pieptănat și cu o mustață argintată a ieșit în prag. M-a privit cu un zâmbet straniu și a făcut asupra mea semnul crucii. M-a binecuvântat. Apoi, cu aceeași discreție a închis ușa la loc. În acea clipă s-a produs un scurtcircuit, întreg sistemul comunist cu toată aparența lui indestructibilă s-a destrămat ca fumul. Însă ușa s-a închis, iar eu am rămas dincolo, adică în lumea comunistă.

Au trecut de atunci mai bine de 20 de ani. Multe s-au mai întâmplat, cu mila lui Dumnezeu. Acum sunt de câțiva ani la Mănăstirea Sfântului Sava (din Palestina). Rânduiala locului este liniștirea și rugăciunea. Slujbele de toată noaptea, boabele de metanii, arșița pustiului. Din vreme în vreme sosește din țară câte o carte. Ajung astfel să citesc Întoarcerea la Hristos. O bucurie luminoasă și tristă îmi inundă sufletul.

Apoi, într-o noapte, oglinzile se sparg. O amintire veche răbufnește din adânc: «Banditule, să stai în casă!». Deschid cartea și privesc fotografiile. Cutremurător. El este! Dintr-una din poze, ochii lui Ioan Ianolide mă privesc cu același zâmbet ca acum 20 de ani.

Înțeleg că binecuvântarea lui m-a însoțit până acum. Și-i mulțumesc Domnului pentru aceasta”.

Pe cine avea duhovnic Ioan Ianolide?

Mergeam la un părinte de la Cernica, părintele Benedict Ghiuș.

Ioan își dorea foarte mult să intre în mănăstire. Dar nu se primea pe atunci în mănăstiri. Peste ani, așa după vreo cinci, șase ani după ce ne căsătorisem, iar s-a auzit că se dă drumul la intrat în mănăstire. Și el a zis că s-ar duce la mănăstire. Eu însă am reacționat: „Dar cum poți să mergi dacă ești căsătorit?”. El zice: „Dacă tu îmi dai consimțământul, pot să merg”. Eu am crezut că mă prăbușesc, că mă fac praf, că îl iubeam foarte mult. Dar am stat câteva minute și i-am zis: „Dacă tu vrei să te duci, eu îți dau consimțământul. Dar cine o să te îngrijească acolo?”. Noi toți îl îngrijeam ca pe un copil. De exemplu, eu îi tăiam unghiile și el zicea: „Tu mi le tai și ei mi le smulgeau”. Ulterior am aflat de la alți foști colegi de închisoare care spuneau că atunci când îl băteau cu fierul la talpă, nu scotea niciun sunet.

E foarte mult de când a murit Ionel… În ianuarie sunt 30 de ani, 21 de ani am fost căsătoriți.

„Da’ ce blând e! Da’ ce bun e! Nu-i urăște pe cei care l-au chinuit”

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Ianolide?

El a fost o perioadă în care a venit trimis la Spitalul nr. 9 ca să facă tratament acolo. Era anchilozat, și după vreo lună de tratament i-au prescris să facă și kinetoterapie, gimnastică medicală. Eram într-o vilă vreo cinci, șase familii. Și una din femei, Mioara, ne povestea încântată: „Vai, e un domn deosebit, care a fost închis și e bolnav. Da’ ce blând e! Da’ ce bun e! Și întreabă de una de alta, că de 23 de ani dacă nu a mai avut legătura cu nimeni”. Ne tot povestea, așa, de el. A trecut vreo lună, două, trei și el a dat un telefon la această domnișoară Mioara să-i facă o vizită de mulțumire că a avut grijă de el și l-a tratat. Eu eram la serviciu când a venit el. Mihaela și mama l-au ascultat însă. Și când am venit eu acasă, îmi povestește mama: „Vai, dacă ai vedea ce blând e, da’ ce bun e și nu-i urăște pe cei care l-au chinuit”. Stând de vorbă cu mama – mama fiind de origine greacă, Penelope, tatăl lui fiind grec, Nicolache, din aceeași regiune din Grecia din munții Epir, ei născuți în România, dar cu părinții proveniți din Grecia – s-a creat o legătură între mama și el, și a întrebat-o: „Pot să mai vin să mai stau de vorbă cu dumneavoastră?”. Și mama: „Da, când vreți, poftiți”. După vreo două luni, dă un telefon și răspund eu. Și zice: „Aș vrea să vin să mai vorbesc cu doamna Penelope”. Eu întreb: „Cine sunteți?”. Zic: „A, da, mi-a spus de dvs., eu sunt fiica dânsei”. Zice: „Mâine pot să vin?”. Zic: „Da, poftiți mai pe seară când vin de la serviciu”. Zice: „Vin pe la șase”.

A venit pe la ora șase, a venit și Mioara cu prietenul ei, eu, mama și am tot stat de vorbă. Se făcuse unsprezece noaptea și nu mai pleca. A doua zi îmi dă telefon și-mi zice: „Vreau să stau de vorbă cu tine”. Eu zic: „Da, dar când ies de la serviciu” și îi dau adresa să vină să mă aștepte. Vine, mă așteaptă de la serviciu, plecăm și ne plimbăm în Herăstrău. Zice: „Eu vreau să mă căsătoresc cu tine”. Eu am început să mă bâlbâi, n-am știut ce să spun. Eu am crezut că e vorba de serviciu, că nu avea serviciu și de aceea vrea să apeleze la mine. Dar el îmi spune: „Atunci când am intrat pe ușă seara, am simțit o voce în spate care mi-a spus: asta e”. M-a condus înapoi acasă.

Într-o zi a venit să mă aștepte la birou, să mergem să ne comandăm verighete. În timpul acesta se întâlnește cu Bartolomeu Anania pe drum. Bucuroși că se întâlnesc, îi spune: „Ne ducem să ne facem verighete că mă căsătoresc”. Anania, bucuros, zice: „Nu se putea astăzi de ziua mea (18 martie), un cadou mai frumos decât vestea aceasta pe care mi-ai dat-o”. A fost o bucurie extraordinară, s-au sărutat și s-au îmbrățișat.

După vreo trei luni a primit el serviciu la Institutul Geologic. Și acolo, analizau pământuri din diferite regiuni ale țării. Secția asta se mutase la Academia Română, apoi s-a mutat la Băneasa. Distanța era prea mare de unde locuiam și n-ar fi rezistat atâta drum să meargă. Atunci și-a dat demisia și a intrat cu munca la domiciliu la Cooperația Meșteșugărească și făcea obiecte de cult. Veneau fel și fel de tineri de la Facultatea de Arte Plastice, mai lucrau cu el, îl ajutam și noi că avea foarte mult de lucru și era foarte prost plătit. Și eu și mama lucram la mărțișoare, făceam sute de bucăți. Nu prea ținea el la bani, îl mai înșelau când îi dădeau leafa. A mers cât a mers, apoi s-a pensionat medical fiindcă nu-l mai ajuta sănătatea, îl durea mereu coloana. Îi făcuserăm un pat numai de scândură fără arcuri, cu o saltea tare, că așa simțea nevoia, mai ales că era și foarte înalt.

De ce boli suferea Ioan ?

Toată coloana vertebrală bolnavă, coxartroză la bazin, ciocuri la călcâie, pietre la rinichi, cataractă, a fost și operat, răcea mereu, era foarte sensibil, făcea vreo patru viroze pe an. Mergea la băi pentru tratament. Și noi acasă îl îngrijeam să-i fie bine. Înainte de a muri, el a fost foarte bine îngrijit. A avut asistență medicală excepțională și își revenise bine. Ioan mereu era internat în spital, ba pentru una ba pentru alta. Cinci ani a stat singur într-o celulă, izolat complet, pe ciment. Mama mea l-a întrebat: „Tu îi urăști pe ăștia care te-au chinuit atâta?”. Zice: „Nu! Mă rog pentru mântuirea lor”. Nu purta ură.

Era bun, era blând, era iubitor, era atent cu toată lumea, se purta frumos. Fiica mea, Mihaela, avea cam 12 ani când m-am căsătorit cu el, eu 40 și el 46. Înainte de a muri el, am crescut-o pe nepoțica noastră, pe Ruxandra, de la 5 luni la 7 ani la noi, apoi am dat-o în primire părinților, cu cinci luni înainte de a muri el. A iubit-o așa de mult pe cea mică, dar pe toți ne iubea!… Și ea îl iubea foarte mult. Eu eram mai severă cu ea, o mai atingeam și ea imediat fugea în brațele lui. Mihaela l-a iubit mai mult ca pe tatăl ei, deși trăia.

Cum m-am împrietenit eu cu Valentina, așa s-a împrietenit și el cu primul meu soț, cu tatăl Mihaelei. Și venea și stăteau de vorbă amândoi, dar eu niciodată nu participam la discuții când venea cineva.

După ce s-a pensionat, zice: „Dacă n-am intrat în mănăstire când am venit din închisoare, măcar mort să intru”. Și a cumpărat loc de veci la Cernica.

Apoi zice: „Ar fi bine să merg pe la mănăstiri să învăț maici sau călugări să facă cruciulițe, să facă obiecte cu aceeași tehnică”, cum făcea el. Și prima dată am mers la Govora, a fost el acolo două săptămâni. Asta a fost prin ’82. S-a dus, a luat legătura cu maica, i-a spus despre ce e vorba, a făcut rost de materiale și s-a dus și a învățat. Pe urmă am fost la Sihăstria, la Cozia și la Putna și tot așa i-a învățat pe călugări să lucreze…

A căzut la pat în luna septembrie, în noiembrie i-a fost foarte rău, a fost internat la Fundeni, și la o radiografie i-au găsit o tumoră în spatele ficatului. El avusese în închisoare hepatită, care nu a fost tratată și a recidivat după vreo 25 de ani. Și a făcut hepatită, după aceea ciroză (ciroză uscată, ciroză cu lichid) și pe urmă tumoare în spatele ficatului. Și doctorița i-a spus: „Păi, trebuie să vă operăm”. El a refuzat operația, a spus că nu e cazul, că nu va rezista și mai bine să moară acasă pe perna lui decât pe masa de operație sau în spital. A fost conștient până în ultima clipă.

În preajma Crăciunului, a Anului Nou, a căzut într-o comă, cam o zi și o noapte a durat. Și după aceea și-a revenit și a chemat-o pe Mihaela să stea lângă el, pe un scăunel lângă patul lui și i-a zis: „De ce nu m-ați lăsat voi să mor atunci, că eu eram deja trecut dincolo și m-am întâlnit cu Dumnezeu?”. Și i-a spus mai multe, dar ea a și uitat ce i-a spus, deși e foarte inteligentă. Dar probabil a fost un consemn să nu spună.

(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 48)