COPILĂRIA ZBUCIUMATĂ ȘI CELE DINTÂI SEMNE ALE LEPREI
„Durerea și stricăciunea cea trupească nesocotind, ca un înger către ceruri te-ai avântat, cinstite Nichifor, nestrămutat sprijinitorul leproșilor. Și ca o biserică de Dumnezeu luminată, luminat-a credincioșilor întru pătimire trupul tău” (Condacul Sf. Nichifor Leprosul).
Grabnic ajutător în boli și mângâietor al celor deznădăjduiți, Sf. Nichifor Leprosul a devenit în zilele noastre și ocrotitorul celor încercați de noul virus COVID-19. Mâhnită de starea de frică în care oamenii s-au adâncit din pricina acestei boli, o credincioasă din Bulgaria a făcut cunoscută „întâlnirea” ei cu Sf. Nichifor: „Am fost foarte nerăbdătoare și deranjată în săptămânile anterioare de tot ceea ce se auzea în mass-media, dar m-am simțit mângâiată, mai ales când am aflat că Sfântul Nichifor a apărut unui bărbat din Grecia pentru a inspira curaj și dorința de a ajuta oamenii împotriva acestui rău. Întrucât până în acest moment nu aveam prea multe informații despre viața lui, un acatist sau rugăciuni, am fost mângâiată de puținul pe care îl știam deja și mi-am spus că sfântul ne va ajuta. Am crezut că va fi cu noi, m-am simțit aproape de el. Am plâns toată noaptea, m-am rugat la el, m-am gândit la ce se întâmplă în lume și la numărul persoanelor infectate care crește în fiecare zi în Bulgaria. La ora 4 noaptea am adormit. În visul meu l-am văzut pe sfânt. L-am recunoscut imediat. L-am văzut în mantia neagră, ridicându-se în picioare și ținând o cruce aurie în mâna dreaptă. Sfântul a îndemnat creștinii să se roage, să se pregătească pentru Sfânta Împărtășanie și să se împărtășească.
De asemenea i-a indicat persoanei o plantă care îl poate ajuta să se întărească trupește și anume cimbrul. A îndemnat ca bisericile să rămână deschise. Apoi s-a înălțat la cer și cu crucea de aur în mână a binecuvântat de sus. De pe cruce o lumină a coborât și a luminat întreaga țară. Ultimul lucru pe care l-a spus a fost: «Va trece!»”[1].
„Pe acest vas strălucitor al harului și luceafăr luminos al tuturor bunelor-făptuiri și mai cu seamă al răbdării, pe acest înger pământesc și om ceresc”, l-a pus în lumină părintele Simon Aghioritul care l-a cunoscut îndeaproape pe ucenicul credincios al Sf. Nichifor Leprosul, pe părintele Evmenie Saridakis[2]. Venit pe lume în binecuvântata insulă a Cretei, în anul 1890 și botezat cu numele marelui ierarh făcător de minuni al Mirelor Lichiei, Nicolae Tzanakakis a fost rodul unei familii de oameni simpli și evlavioși, Ioannis și Glicheria (mama avusese bucuria de a se închina la Sfintele Locuri) din satul Sirikari, regiunea Hania.
Rămas orfan de ambii părinți din fragedă pruncie, văduvit de dragostea și de ocrotirea căminului părintesc, Nicolae va fi crescut de bunicul său, Ioannis Tzanakakis. Va învăța să scrie și să citea scă la școala primară din satul natal, aflat sub ocrotirea a trei biserici: Adormirea Maicii Domnului, Sf. Arh. Mihail și Gavriil și Sf. Efrem, iar la vârsta de 13 ani va fi trimis de către bunicul lui, să învețe meseria de frizer în Hania. În timpul uceniciei sale, îi vor apare pe piele și primele semne vizibile ale leprei.
„BOALA LUI HANSEN” ȘI PRIMELE LEPROZERII
Și în veacul XX ca și în vremurile de demult, „boala lui Hansen”, cum mai este cunoscută după numele doctorului norvegian, Gerhard Armauer Hansen, cel care a descoperit bacilul în anul 1873, era văzută ca o molimă cumplită, iar leproșii erau tratați cu teamă și dispreț. Marginalizați de oameni, siliți să-și părăsească casele și pe cei dragi ca să trăiască în izolare, leproșii își aflau mângâierea doar în mijlocirile sfântului lor ocrotitor, Sf. Zotic, pomenit la 31 decembrie. Fost dregător la curtea împăratului Constantin cel Mare, Sf. Zotic a trăit la Constantinopol când în cetate a izbucnit epidemia de lepră, iar împăratul a poruncit ca toți cei care se îmbolnăveau să fie înecați în mare. Îndurerat de soarta leproșilor, Sf. Zotic i-a cerut împăratului aur ca să cumpere pietre scumpe și mărgăritare spre slava și cinstea împărăției sale, însă răscumpăra cu el pe leproșii condamnați la moarte pe care i-a urcat într-un munte, clădindu-le colibe și aducându-le hrană din destul. Mai târziu, când asupra Constantinopolului s-a abătut foametea și pe tronul cetății a venit împăratul arian Constanțiu, vrăjmașii Sfântului Zotic l-au arătat drept principalul vinovat pentru urgia care se ivise asupra lor. Atunci, Constanțiu i-a cerut sfântului să-i arate pietrele scumpe pe care le-a cumpărat cu aurul tatălui său. Zotic l-a dus în munte și i-a înfățișat pe leproșii pe care îi înștiințase să-l întâmpine pe împărat cu făclii aprinse. Înaintea tuturor stătea chiar fiica împăratului Constanțiu răscumpărată și ea de către sfânt și izbăvită de la înec. La vederea lor, împăratul s-a mâniat și a poruncit călăilor să-l prindă pe sfânt și să-l lege cu o funie în urma unor catâri sălbatici, care să fie loviți și goniți până ce trupul i se va sfâșia cu totul. Când Sf. Zotic și-a dat duhul, iar călăii încă îi loveau pe catâri, aceștia au vorbit cu grai omenesc, mustrând pe împăratul cel cu inima împietrită. Văzând această minune, împăratul Constanțiu s-a căit și a ridicat în acel loc o leprozerie, îngropând cu cinste trupul Sfântului și zidind și o biserică spre cinstirea și pomenirea lui.
În insula Creta, lepra va fi adusă în veacul al IX-lea de către cuceritorii saracini, iar leproșii trăiau din cerșetorie și dormeau în peșteri sau în case părăsite, departe de satele locuite. Abia la începutul sec. al XX-lea, în anul 1903, înaltul comisar al Cretei, prințul George, sensibilizat de viața lor urgisită, pune la dispoziția bolnavilor din Hania, insula Spinalonga aflată în Golful Elounda, în apropiere de Aghios Nikolaos din Creta. Pe cuprinsul Greciei, mai exista o leprozerie înființată în insula Hios în anul 1378 și refăcută în anul 1909, spre a fi destinată exclusiv bolnavilor locului, avându-l ca administrator pe ieromonahul Antim Vagianos.
Până în anul 1947 când a fost descoperit remediul leprei, viața celor contaminați de această boală a fost o continuă mucenicie. Mărturia unui lepros închis pe insula Spinalonga este cutremurătoare: „Eram lepros. Am trăit în Spinalonga mulți ani. Situația noastră era cumplită. Boala ne desfigura fețele, ne devora extremitățile. Mulți leproși rămăseseră fără sprâncene, fără ochi, fără buze, fără degetele de la mâini sau de la picioare. Trupul multora era acoperit cu o crustă scârboasă. Rănile puroiau de multe ori necurății și hainele li se lipeau de trup. Și ce cumplită duhoare aveau rănile astea! Îngrijirea medicală era nesemnificativă. Exista pe insulă un singur medic, iar bolnavi eram 600! Cei mai mulți trăiam în case mici, umede și lipsite de soare. Frica de molipsire îi făcea pe toți oamenii sănătoși să nu îndrăznească să se apropie de noi, iar acest lucru era mai presus de puterile noastre. Sufletul nu avea puterea să biruiască trupul. Medicul, infirmierele, ceilalți funcționari publici și femeile care ne spălau rufele, părăseau insula groazei cu puțin înainte de apusul soarelui și se duceau cu barca cu motor până în Pláka, care se afla în partea de vest, vis-à-vis de Spinalonga. Plecând, încuiau poarta imensă a zidului venețian care despărțea cheiul de satul nostru și rămâneam noi, leproșii, absolut singuri, în compania destinului nostru! Îndepărtarea lor de insulă era, desigur, justificată. Trebuiau să trăiască măcar câteva ore departe de «insula morților», după cum numeau pe atunci Spinalonga jurnaliștii marilor ziare ateniene. În ceasurile grele, cu toții, atunci când nu puteam să mai stăm drepți cu ochii îndreptați către semenul nostru, în genunchi ne întorceam ochii către Cel de Sus. Iar noi, cei din Spinalonga, pe Golgota suferinței umane, mergeam la biserica Sfântului Pantelimon și la biserica Sfântului Gheorghe și ne rugam în tăcere. Cu toții simțeam nevoia de preot. Doar un preot ar fi putut să ne mângâie prin cuvântul lui Dumnezeu, să ne stea alături duhovnicește. Dar preotul venea pe insula noastră din Eloúnda doar de două ori pe lună. Venea sâmbătă seara, făcea vecernia și pleca. Venea din nou ziua următoare, săvârșea Dumnezeiasca Liturghie și pleca. Venea și în alte dăți. Însă, de aceste dăți venea de nevoie, trebuia să îngroape morții!”[3] .
REFUGIUL ÎN EGIPT DE TEAMA SURGHIUNULUI ÎN SPINALONGA
După primele semne ale bolii, viața tânărului Nicolae va fi afierosită răstignirii neîncetate pe crucea pătimirii. Vreme de trei ani, Nicolae se va strădui din răsputeri să-și ascundă părțile bolnave ale trupului său de teama de a nu fi trimis în surghiun în leprozeria din Spinalonga. La 16 ani, când semnele bolii au început să devină tot mai evidente, Nicolae se îmbarcă pe ascuns pe unul din vapoarele destinate să ajungă în Alexandria Egiptului unde viețuia o comunitate grecească bine închegată, în mijlocul căreia se va integra cu repeziciune. Va găsi de lucru într-o frizerie din Alexandria și va fi ajutat să-și împlinească unul din visele copilăriei, acela de a se închina la Locurile Sfinte. Cu timpul, semnele de pe față și de pe mâini au devenit tot mai vizibile, iar sufletul său tot mai zbuciumat.
Luminat de harul lui Dumnezeu, își destăinuie durerea unui arhiereu al scaunului Alexandriei, de obârșie din Hios, care îl va asculta cu dragoste și îl va îmbărbăta, încredințându-l purtării de grijă a părintelui Antim, care slujea nevoilor leproșilor din Hios. Maica Vrieni, egumena mănăstirii Maicii Domnului Ajutătoarea de pe insulă, ctitorie a părintelui Antim, ridicată în anul 1930 își amintește de gestul mărinimos al Sfântului, făcut pentru ca Nicolae să poată fi adus în leprozeria din Hios: „În viața părintelui Nichifor este ceva despre care ne-a vorbit Sfântul nostru Părinte Antim. Leprozeria a cerut 30 de drahme ca să-l primească pe tânărul bolnav, deoarece acolo erau primiți numai cei din Hios. Sfântul nostru a dat bucuros acea sumă pe care o strânsese pentru zidirea mănăstirii noastre și astfel bolnavul străin a putut veni și a rămas la leprozeria din Hios”. După o călătorie obositoare de câteva zile pe mare, tânărul Nicolae, în vârstă de 24 de ani, ajunge pe insula Hios și își va petrece aici următorii 43 de ani de viață.
MONAH DESĂVÂRȘIT SUB OCROTIREA SFÂNTULUI ANTIM DIN HIOS
„Părintele Nichifor se ruga nenumărate ore noaptea, bătea foarte multe metanii și nu s-a certat niciodată cu vreun om, nici n-a rănit inima cuiva”.
Abia ieșită de sub ocupația turcească, insula, precum și leprozeria, se aflau într-o stare deplorabilă. Dragostea nemărginită a Sfântului Antim față de bolnavii, chinuiți trupește și sufletește, va preschimba în scurtă vreme leprozeria într-un colț de rai pământesc. Arida insulă va fi împodobită cu pomi umbroși, plante agățătoare, iasomie și violete, iar ansamblul leprozeriei va cuprinde 35 de căsuțe identice, fiecare având o cameră mare, o bucătărie spațioasă, o sobă pentru încălzire și alte dependințe. Exista de asemenea o căsuță a admnistrației, o farmacie, o cantină și un mic paraclis cu hramul Sfântului Lazăr, care adăpostea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Ascultătoarea, la care leproșii aflau adeseori mângâiere și ușurare în chinurile bolii.
Aflat aproape zi de zi sub ocrotirea părintească a Sfântului Antim, tânărul Nicolae va primi chipul îngeresc în anul 1914, la doi ani după sosirea lui în Hios, sub numele de Nichifor (trad. din gr. „purtătorul de biruință”). Durerile bolii sale trupești vor fi alinate de bucuria chemării la o viață nepământească, la trăirea sfințeniei în Hristos. Cuviosul Nichifor se va încredința cu tot sufletul ascultării desăvârșite față de Sf. Antim. Egumena Vrieni ne mărturisește că „nici apă nu bea fără binecuvântare și că nu se hrănea cu carne, iar în zilele de luni, miercuri și vineri și în Postul Mare mânca fără ulei, deși trăia într-un spital și lua foarte multe medicamente”[4]. Legătura duhovnicească dintre Sf. Antim și Cuviosul Nichifor era atât de puternică, încât uimea pe toți cei din jur. În cartea Sf. Antim din Hios, se istorisesc următoarele: „În timpul dumnezeieștii Liturghii, curăția sufletului său cuvios îi lumina chipul sfânt, astfel că slujind, vedea lumina necreată pogorându-se peste Cinstitele Daruri, lucru pe care l-a împărtășit monahului Nichifor, cel care nu s-a depărtat cu niciun pas de el în timpul slujirii sale la leprozerie și nici nu i-a greșit cu nimic”.
Cei care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc că părintele Nichifor „se ruga nenumărate ore noaptea, bătea foarte multe metanii și că nu s-a certat niciodată cu vreun om, nici n-a rănit inima cuiva. În fiecare seară bătea clopotul paraclisului Sfântului Lazăr. Se adunau și alți bolnavi și făceau pavecernița cu Canonul Maicii Domnului. Dimineața, cu ajutorul unei monahii bolnave, săvârșea slujba Utreniei. Părintele Nichifor era şi protopsaltul bisericii. Ascultându-l odată, Î.P.S. Pantelimon, mitropolitul Hiosului a spus: «Acest monah cântă ca un înger»”. Maica Veronica de la mănăstirea Maicii Domnului Ajutătoarea își amintește că „într-una din vizitele sale la mănăstirea noastră, Cuviosul Nichifor, aflându-se în pronaosul bisericii, a fost rugat să cânte Axionul. Monahiile s-au adunat în pronaos și ascultându-l vorbeau între ele: «Ce glas îngeresc este acesta?».
Însă, când Cuviosul și-a ridicat capul au rămas uimite de rănile de pe chipul său”.
Întrucât leprozeria punea la dispoziția fiecărui bolnav o bucată de pământ, Cuviosul Nichifor se îngrijea să cultive pomi fructiferi, verdețuri și legume, iar în cutii mici de conserve sădea flori de iasomie, begonii sau ferigi care erau vândute în piața din Hios. Când boala îi va răpi vederea, Sf. Nichifor își va încredința pământul și uneltele ucenicului său, Teodor Giannakis care se îmbolnăvise de lepră la 10 ani și se atașase de sfânt, bucurându-se de ocrotirea lui părintească: „Părintele Nichifor era dragostea și mângâierea mea. Mergeam în camera lui și vorbeam acolo. Binecuvântările și povețele pe care mi le-a dat au fost o comoară neprețuită pentru tot restul vieții mele”.
Martor al nenumăratelor minuni săvârșite la icoana Maicii Domnului din leprozerie, cuviosul Nichifor le va așterne pe hârtie și le va trimite spre publicare egumenei mănăstirii Maicii Domnului Ajutătoarea. În rândurile lui de început, părintele Nichifor scria: „Vreau să vă împărtășesc câteva dintre minunile sfântului nostru părinte, de care îmi aduc personal aminte. Să știți, însă, maică egumenă, că eu am intrat în leprozeria din Hios în anul 1914, iar el în anul 1912. Astfel că nu știu câte altele s-au petrecut în acești doi ani. Acum vă scriu despre cele pe care le-am văzut cu ochii mei… Un copil din Zifia, pe nume Panaiotis, era cu desăvârșire orb și și-a recăpătat vederea. Pe mama lui o chema Maria. Doi frați îndrăciți din Vrontado, învățătorii Pandelis și Gheorghios s-au tămăduit. Ioannis, tot din Vrontado, întorcându-se îndrăcit din Anglia s-a tămăduit. Tot din satul acesta a venit și Caliopi N. Fasola, sora părintelui Ambrozie, egumenul mănăstirii Mirsinidi care avea cancer la sân și s-a tămăduit”[5].
Pentru Cuviosul Nichifor, Dumnezeu nu a rânduit vindecarea de cumplita boală a leprei, însă i-a întărit sufletul cu răbdare de mucenic. Odată cu anii, boala a înaintat atât de mult, încât i-a schilodit mâinile și picioarele și l-a lipsit până la moarte de lumina ochilor. Cu toate acestea, nu a cârtit niciodată împotriva lui Dumnezeu și nu cerea în rugăciunile sale să se vindece. Avea o singură dorință arzătoare: să nu piardă bucuria cerească a vederilor duhovnicești pe care o trăia cu ochii duhului.
Relatarea lui Iani Spiropulos din Kalithea ne înfățișează câteva trăsături ale chipului schilodit de boală al părintelui Nichifor, așa cum i s-a întipărit în minte când l-a văzut pentru prima oară la leprozeria Sf. Lazăr din Hios: „Era de statură medie, slăbit de nevoință, chipul îi era uscățiv, cu foarte puțină barbă și mâncat din pricina bolii, cu pomeții ieșiți în afară, însă era dulce, surâzător. Ochii îi erau întotdeauna plânși și vederea slabă. Cu toate acestea, era un om vesel, un tovarăș plăcut, cu un dezvoltat simț al umorului… Atât vederea slabă cât și degetele deformate și anchilozate îl împiedicau să răsfoiască cărțile de pe analog și să citească troparele. Dar acest lucru nu-l împiedica să-și împlinească îndatorirea de psalt, cunoscând majoritatea acestora pe dinafară. Câteodată se mai răstea când oamenii vorbeau tare în paraclis sau se purtau necuviincios în timpul Sfintei Liturghii”.
PE CRUCEA BOLII LA SPITALUL SF. VARVARA DIN ATENA ȘI POVĂȚUITOR DUHOVNICESC AL PĂRINTELUI EUMENIE SARIDAKIS
„Ai mare grijă de comoara pe care ți-a trimis-o Preasfânta, căci ai să te folosești mult în viața ta de viața lui. Acesta este monah desăvârșit. Și vei fi și tu desăvârșit dacă îi vei sluji până la sfârșitul vieții” (Sf. Antim din Hios).
În anul 1957, la zece ani după descoperirea antidotului leprei, leprozeria din Hios a fost închisă, iar bolnavii care nu mai răspundeau la tratament din cauza stadiului avansat al bolii, au fost mutați la Spitalul de boli infecțioase Sf. Varvara din Atena. Printre ei se număra și Sf. Nichifor. Aflat într-o suburbie din vestul Atenei, spitalul deținea patru clădiri mari, dintre care trei erau din ordinul guvernului Teodor Pangalos la dispoziția soldaților care efectuau exerciții de tragere pe terenul spitalului. În aceste clădiri, care fuseseră ridicate în 1900 în vremea epidemiilor de ciumă, holeră și variolă, erau amenajate saloane care să adăpostească leproșii veniți din Hios și Spinalonga. În curtea spitalului fusese construită și o biserică cu hramul Sfinților Doctori fără de arginți unde bolnavii veneau zi de zi să-și odihnească sufletul în rugăciune. Printre cei internați, se afla și părintele Eumenie Saridakis căruia Sf. Antim îi scria despre Sf. Nichifor într-o epistolă: „Ai mare grijă de comoara pe care ți-a trimis-o Preasfânta, căci ai să te folosești mult în viața ta de viața lui. Acesta este monah desăvârșit. Și vei fi și tu desăvârșit dacă îi vei sluji până la sfârșitul vieții”.
Părintele Eumenie va urma întocmai îndemnul Sfântului Antim și îl va îngriji pe Sf. Nichifor cu multă dragoste și dăruire până la plecarea acestuia la cele veșnice. Originar din satul Ethia din regiunea Heraklion, Creta, părintele Evmenie a plecat la mănăstire când avea doar 16 ani. În anul 1951, a fost tuns în monahism la mănăstirea Sf. Nichita din sudul Cretei, primind numele de Sofronie. S-a îmbolnăvit de lepră pe când făcea armata, obligatorie pe atunci și pentru monahi și a fost nevoit să se interneze pentru tratament la Spitalul de boli infecțioase Sf. Varvara. Datorită diagnosticării timpurii și a tratamentului adecvat, părintele Sofronie s-a vindecat de boala lui Hansen, dar a ales să rămână în spital pentru tot restul vieții pentru a fi reazemul duhovnicesc al fraților de suferință.
În anul 1975, va fi hirotonit preot de către arhiepiscopul Timotei care i-a schimbat numele în Eumenie. Viața lui era o continuă dăruire pentru cei încercați de durerile trupești sau sufletești. Era mai tot timpul cu chipul zâmbitor și cu inima plină de dragoste față de toți care îi cereau ajutorul, iar față de Sf. Nichifor, un ascultător desăvârșit. Mitropolitul Neofit de Morfu, fiu duhovnicesc al Cuviosului Eumenie, evocă întâlnirea dintre duhovnicul său și Sf. Nichifor ca fiind una providențială: „Părintele nostru Eumenie s-a călugărit la mănăstirea Sf. Nichita din Creta, însă n-a putut rămâne îndeajuns de mult timp în mănăstire ca să trăiască viața monahală în profunzimea ei. A trebuit să plece în armată, unde s-a îmbolnăvit de lepră, iar apoi a mers la Spitalul de boli infecțioase Sf. Varvara din Atena. Acolo a trăit și s-a nevoit de unul singur. Singurătatea îl ispitea cu gândul că nu se afla pe calea cea bună. Pentru aceasta, Îl ruga zi și noapte pe Domnul nostru și pe Născătoarea de Dumnezeu să-i descopere un om harismatic care să-l învețe rugăciunea. Tocmai la vremea aceea a venit la spital din Hios părintele Nichifor, aducând o scrisoare de recomandare de la Sf. Antim. Și cu adevărat părintele Nichifor era un adânc cunoscător și destoinic învățător al rugăciunii minții în inimă. De atunci, părintele Eumenie l-a avut ca părinte duhovnicesc și povățuitor până la adormirea sa”[6].
HARISMELE CUVIOSULUI NICHIFOR LEPROSUL
„Deşi era imobilizat la pat, cu răni şi dureri, el nu a scos un murmur, arătând multă răbdare. Avea darul de a-i consola pe cei necăjiţi”.
În ciuda infirmităților sale, părintele Nichifor se mulțumea întotdeauna cu puțin și se străduia să nu împovăreze pe nimeni. Avea atâta smerenie și blândețe încât se ferea să pretindă ceva chiar și de la cei mai apropiați. Primea cu răbdare fiecare nouă încercare pe care i-o trimitea Dumnezeu și fiecare clipă o înveșnicea prin harul rugăciunii lăuntrice din care sufletul său se hrănea neîncetat.
Aristide Stefanakis, bolnav de lepră de la 13 ani, își amintește: „Mergeam în chilioara părintelui și câtă vreme ședeam acolo, vedeam că se ruga. Își mișca degetele ca și cum s-ar fi rugat cu metania, deși nu avea una în mână. Faţa lui, care era mâncată de semnele bolii şi ale rănilor, strălucea şi împărtăşea bucurie tuturor celor care îl vedeau pe acest om cu totul sărac şi extrem de bolnav care zicea: «Să fie slăvit Sfânt Numele Lui»”. Într-o zi, mergând în chilia părintelui Nichifor, părintele Eumenie l-a găsit rugându-se cu chipul scăldat în lumină. În rugăciunea lui, l-a auzit învinuindu-se pe sine. Apoi, i-a spus: «Fiul meu, când te rogi, să te prihănești pe tine însuți»”.
Pentru suferința lui mucenicească, Domnul i-a dăruit și harisma mângâierii celor întristați. Peste pragul chiliei sale modeste, pășeau zilnic atât bolnavii spitalului, cât și credincioși veniți din Atena sau din împrejurimi, cu sufletul frânt sub povara întristărilor, a durerilor sau a deznădejdii și care mărturisesc: „Deşi era imobilizat la pat, cu răni şi dureri, el nu a scos un murmur, arătând multă răbdare. Avea darul de a-i consola pe cei necăjiți. Ochii săi erau obosiţi, vederea slabă, iar mâinile îi erau încleştate, având degetele paralizate. Cu toate acestea, el era tot timpul vesel, calm, zâmbitor, mulţumit, bucuros, plăcut şi sfătos”.
De binecuvântarea și sfaturile duhovnicești ale Sfântului Nichifor s-au bucurat și ierarhi de seamă ai Bisericii Greciei precum mitropoliții: Dionisie de Limnis, Nichifor de Lefkada și Ithaca, Eftimie de Ahelaos, Leonida al Tesalonicului și Nicolae al Halkidei și părinți îmbunătățiți precum: arhimandritul Gavriil, egumenul mănăstirii Dionisiou din Sf. Munte, părintele Ilie Mastroiannopulos ș.a.
Părintelui Iustus de la Kathisma Sf. Nicolae din Karyes, întâlnirea cu Sf. Nichifor i-a răscolit sufletul și l-a încredințat de sfințenia acestuia: „L-am vizitat într-o după-amiază de duminică, când era singur, întins pe pat într-o cameră întunecată sau mai degrabă o celulă de închisoare. Puțina lumină care pătrundea pe fereastră îi lumina chipul. Mi-a pus câteva întrebări scurte, vrând să afle cine sunt, ce lucrez, dacă sunt căsătorit, cine îmi este duhovnic și altele asemenea… Uitându-mă la el, simțeam că în ochii lui se citește o lungă poveste de viață, de nevoință și îndelungă-răbdare. Nu erau veseli, nici prea deznădăjduiți, nu exprimau amărăciune, arătau însă o mâhnire ce izvora din adâncul sufletului său. La un moment dat, mi-a spus: «Ești tânăr și ai glasul destul de cald. Ai grijă în viață că mai presus de toate desfătările este liniștea sufletului tău. Eu nu am ispitele tale, dar am de mulți ani ispitele bolii. Slavă lui Dumnezeu, El știe pentru ce îngăduie ispitele». De acum îl priveam cu nesaț și prețuire, dorindu-mi să nu înceteze să vorbească. Privirea lui îmi întărea convingerea că în acel monah chinuit trăia cu adevărat Hristos… De câte ori îl vedeam, vrând-nevrând, privirea mi se oprea când asupra chipului lui chinuit, când asupra icoanei și fără să stea prea mult pe gânduri, sufletul meu începea să se roage fierbinte Marii Mijlocitoare a celor necăjiți. Câteva momente domnea o adâncă tăcere, amândoi cugetam la gravitatea bolii și fiecare se cufunda în gândurile lui. După un ușor surâs ce apărea pe chipul lui, rostea: «Slăvit să fie Numele Domnului cel Sfânt». Acestea pecetluiau și ultimele clipe ale șederii mele, ca și cum ar fi vrut să plec fără mâhnire de lângă el. Îl salutam și îi spuneam: «Voi mai veni, Părinte Nichifor!». Plecând, simțeam că las o parte din mine în acea chilie întunecată, pe care o lumina un monah ce își trăia propriul foc curățitor și aștepta clipa în care Dumnezeu avea să îi răcorească sufletul”.
ÎN LUMINA RUGĂCIUNII APROAPE DE SFÂRȘITUL VIEȚII
„Nu așa, ci cu rugăciunea lui Iisus să vă rugați: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Așa să vă rugați! Așa e bine!”.
După întrevederea sa cu Sf. Nichifor, părintele Ghervasie de la mănăstirea Simonos Petras a consemnat: „În jurul anului 1960, am mers cu un grup de tineri, colegi de Facultate pe atunci, la Spitalul de boli infecțioase Sf. Varvara din Aigaleo. În vremea aceea mergeau foarte puțini în vizită acolo. La spital, am cunoscut un cuvios cu multă dulceață, pe părintele Nichifor, un om îmbunătățit, cu multe harisme și purtător de Dumnezeu. După ce i-am primit binecuvântarea și ne-am așezat, ne-a întrebat: «Copiii mei, vă rugați?». Noi i-am răspuns că ne rugăm, rostind niște rugăciuni improvizate pe care le învățasem la organizația de tineri pe care o frecventam. Atunci ne-a zis: «Nu așa, ci cu rugăciunea lui Iisus să vă rugați: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Așa să vă rugați! Așa e bine!». Și ne-a învățat puțin câte puțin rugăciunea”.
Un alt credincios, Isaia Iavroglu, își amintește cu multă bucurie de prima lui întâlnire cu părintele Nichifor din anul 1963: „L-am vizitat în mica lui chilie, săracă, dar binecuvântată. Era întins pe pat și acoperit cu o pătură militărească, iar alături de el stătea drept și gata să-i slujească, părintele Eumenie. Chipul părintelui Nichifor strălucea de bucurie, deși semnele bolii erau evidente și pe mâini și pe chip. Nu avea decât câteva fire de barbă. Cred că și ochii îi fuseseră afectați, căci purta ochelari negri. Până și glasul îi era slăbit. S-a bucurat mult de vizita noastră și ne-a dat binecuvântare, povățuindu-ne părintește. La un moment dat, ne-a vorbit și despre războiul lui cu diavolul, iar ucenicul său, părintele Eumenie, i-a ridicat o mânecă și ne-a arătat pe mâna lui osoasă și bătrână, zgârieturile provocate de vrăjmașul în timpul luptei. Atunci ne-a mărturisit că numai rugăciunea și crucea îl fac să fugă biruit și înspăimântat. «Pentru că sunteți tineri și vreți să trăiți creștinește, acesta are să vă războiască, voi, însă, nu trebuie să vă înfricoșați, căci cu puterea Sfintei Cruci îl puteți alunga departe», ne-a prevenit. Povața lui despre valoarea și puterea rugăciunii ne-a rămas de atunci nu numai în minte, ci și în inima și pe buzele noastre”.
Pe măsură ce boala înainta, Sf. Nichifor se adâncea tot mai mult în rugăciune. Dumnezeu i-a dăruit clipe de rugăciune în care simțea că veșnicia, lin dar puternic, pătrundea în inima sa, iar minții i se împărtășea fericirea de a se topi în flacăra dragostei ce izvora din inimă: „Într-o seară, după ce părintele Eumenie l-a pregătit de culcare pe părintele Nichifor, s-a dus în camera sa pentru a se odihni. Nu l-a luat însă somnul. Era cuprins de nelinişte, probabil că nu a făcut ceva bine, probabil că nu a închis bine soba. Acestea şi multe altele treceau prin mintea sa. S-a sculat şi s-a dus la chilia bătrânului. Ca să nu-l deranjeze, dacă l-a luat somnul, s-a gândit că e mai bine să nu mai bată la ușă, nici să zică: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule, miluiește-mă» şi să aştepte răspunsul dinăuntru: «Amin», aşa cum se obişnuieşte printre monahi. Deschide încet-încet ușa şi ce să vadă? Îl vede pe părintele Nichifor plutind în văzduh ca la un metru de sol, cu mâinile ridicate şi rugându-se. Faţa sa strălucea mai mult decât soarele. După ce a fost părtaşul acestei înfricoşătoare privelişti, părintele Eumenie, fără să zică nimic, a închis cu mare atenţie uşa şi s-a dus în chilia sa. Aici a pus capul în pământ şi a început să plângă, deoarece considera că l-a supărat pe bătrânul său că nu a bătut la uşă şi că a văzut această minunată privelişte. Însă plângea şi de bucurie, deoarece a văzut cât de mare şi de virtuos este părintele său duhovnicesc. Dimineaţa, după obiceiul său, s-a dus să-l slujească pe stareţul Nichifor, i-a pus metanie şi l-a rugat să-l ierte pentru greşeala sa. Părintele Nichifor cu un zâmbet lin, l-a iertat imediat şi i-a cerut să nu dezvăluie nimănui ce văzuse, decât după moartea sa”.
În iarna anului 1964, cu puțin înainte de Bobotează, pe 4 ianuarie, Cuviosul Nichifor și-a dat duhul în brațele părintești ale Tatălui ceresc. A fost îngropat a doua zi, în ajunul Teofaniei, în micul cimitir al bolnavilor, după ce slujba de înmormântare i-a fost săvârșită în biserica Sfinții Doctori fără de arginți din incinta spitalului Sf. Varvara. Revistele ortodoxe ale vremii au scris și ele despre sfântul necunoscut al leproșilor: „În spitalul de boli infecțioase Sf. Varvara a viețuit sfințenia, iar în prima săptămână a noului an a pornit către viața cea nouă, către veșnicie. Părintele Nichifor Tzanakakis a petrecut mulți ani într-o chilie săracă, fiind necunoscut lumii, dar binecunoscut sfinților și îngerilor. A fost un monah neagonisitor, lepros, orb și aproape paralizat. Cu toate acestea, privirea sa stinsă era pătrunsă de lumina sfințeniei, buzele sale tremurânde, păstrându-și surâsul ceresc până la ultima suflare. În pofida anonimatului său, monahul Nichifor, fiu duhovnicesc al Cuviosului Antim Vagianos din Hios, s-a arătat a fi o făclie luminoasă a Bisericii lui Hristos”.
Așa cum prorocise, sfintele sale moaște au răspândit bună mireasmă după ce au fost dezgropate la trei ani după adormire, fiind luate spre păstrare de către fiul său duhovnicesc cel mai iubit, părintele Evmenie. Pe 1 decembrie 2012, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului a săvârşit proslăvirea Sfântului Nichifor, iar numele acestuia a fost adăugat în calendarul Bisericii Constantinopolului.
Să avem parte de rugăciunile Cuviosului Nichifor Leprosul, Multpătimitorul!
(Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în revista ATITUDINI Nr. 66)
[1] Relatare preluată de pe ro.asceticexperience.com.
[2] Cf. Sfântul Nichifor Leprosul, făcătorul de minuni, Ed. Iona, București, 2017, p. 5-6.
[3] cf. https://www.pemptousia.ro/2015/04/parintele-din-spinalonga/
[4] Sf. Nichifor Leprosul…., p. 23.
[5] Idem, pp. 26-27.
[6] Idem, p. 36
Pâinea sau Crucea?
Observând cum tuturor cultelor li se cere să îndemne lumea să se ,,vaccineze”, consider că e normal să ne punem trei întrebări:
1. Ce sunt aceste vaccinuri?
Iată ce aflăm dintr-un rezumat al unui videoclip în care ni se prezintă rolul pandemiei:
,,Rezumativ, clipul vorbeste despre transhumanism, adica despre trecerea de la omul actual (homo sapiens, omul 1.0), la omul “îmbunătățit” genetic sau prin bio-tehnologie, la omul re-editat (homo deus, omul 2.0). In clip se vorbeste despre vaccinul celor de la Moderna, o companie de biotehnologie care lucreaza la primul sau vaccin, bazat pe ARN modificat genetic, odata cu care in corpul omului nou-normal se vor introduce o enzima cu nume ciudat – luciferaza, cu rol de marker identitar, si niste nanoroboti – hydrogel, cu rol de conexiune permanenta la centrul de control si supraveghere operat de proprietar. In clip se vorbeste, de asemenea, de implicarea armatei americane in proiect (prin DARPA) si de obligativitatea vaccinarii sub pretextul neutralizarii covid-19.” (https://danielvla.wordpress.com/2020/08/28/video-compania-moderna-si-vaccinul-ei-impotriva-covid-19-ce-contine-arn-modificat-o-enzima-numita-luciferaza-si-posibil-nanoboti-ce-vor-pune-in-practica-transhumanismul-si-even/)
2. Se acordă cu adevărat importanță sănătății noastre sau se urmărește un alt scop?
Fiecare creștin este dator să se informeze, dar se pune problema selectării informațiilor și a evitării manipulării mediatice. Conform afirmațiilor unor cercetători, serul din vaccinul care se dorește a ajunge la toți locuitorii Planetei conține hydrogel care este, de fapt, un cip care se solidifică după injectare și care poate fi dirijat oriunde în corp.
.https://www.youtube.com/watch?v=0uRwxMVf5wo&feature=emb_title (Manipularea și controlul omului prin inginerie genetică și nano-tehnologie – partea 1 din 2)
Ținta este, bineînțeles, creierul! Pierzându-și independența gândirii, după conectarea sa la tehnologia 5G, omul cipuit prin vaccinare cu nanoboți, nu mai poate aspira spre mântuire, așa cum ne avertizează cuvintele Apocalipsei.
9. ,,Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui,
10. Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.
11. Şi fumul chinului lor se siue în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.
12. Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” (Apocalipsa 14)
Așadar, pe lângă despărțirea de Dumnezeu, așa cum reiese din acest citat, cei vaccinați pot avea multe surprize neplăcute după conectarea lor la 5G în vederea controlului total!
3. Doresc aceste culte mântuirea oamenilor sau îi tradează?
Încă din secolul al XiX-lea asistăm la o luptă din ce în ce mai fățișă împtriva lui Hristos prin promovarea păcatului și a iluziei că omul este absolut independent și că se poate descurca singur, fără Dumnezeu! Sfinții Părinți ne spun că, dacă omul alungă prin păcate ori prin ateism Duhul Sfânt, el nu rămâne absolut independent, ci în inima lui se cuibăresc duhurile rele care-l indeamnă să lucreze împotriva poruncilor evanghelice (iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui). În secolul al XX-lea, în unele părîi ale lumii s-a creat comunismul ca să-L nege pe Dumnezeu. Atunci am fost sărăciți spiritual prin întemnițarea și uciderea a mii de oameni cu viață sfântă. Aceștia și-au sfințit sufletele marturisindu-L pe Hristos și devenind mucenici. În alte părți ale lumii, s-a luptat împotriva lui Dumnezeu prin promovarea păcatului, care-L îndepărtează pe Duhul Sfânt din inima omului. Păcatele și patimile au atras lumea în secte și erezii și au dat drepturi necuratului asupra lumii. În plus, s-a trecut la politizarea vieții spirituale prin înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor.
La o simplă căutare pe Wikipedia, am găsit următoarele informații:
,,Consiliul Mondial al Bisericilor a fost înființat la 23 august 1948 și este de atunci organul central al mișcării ecumenice.(…)Biserica Ortodoxă Română a aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor în anul 1961, împreună cu Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România. (…) Reprezentantul BOR în Consiliul Mondial al Bisericilor în anii 1970 și în anii 1980 a fost mitropolitul Antonie Plămădeală, care la vremea respectivă avea gradul de colonel de Securitate, potrivit mărturiei lui Mircea Dinescu.[2] ” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor)
Faptul că Biserica Ortodoxă Română face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor reprezintă un act de trădare a ortodocșilor care mărturisesc în Crez: ,,Cred (…) în Una Sfantă Sobornicească și Apostolească Biserică”, adică se bucură de cele Șapte Taine în vederea mântuirii. În loc să se pună accent pe mântuirea lumii, s-a trecut la nivelarea religiilor, iar ortodocșilor li s-a cerut mereu să cedeze. Astfel, în 2016, la Sinodul Panortodox din Creta, s-a semnat un document prin care celelalte confesiuni sunt numite tot ,,biserici” și sunt puse pe același plan cu Ortodoxia. Aceasta este, însă, o erezie care se numește ECUMENISM. De atunci putem vorbi despre o trădare a Ortodoxiei și despre o militarizare a vieții spirituale, adică preoții și ierarhii primesc ordine de la Consiliul Mondial al Bisericilor, iar cei care nu se supun au de suferit. De aceea, în ciuda oricăror provocări, trebuie să ne adunăm în jurul preoților care sunt dispuși să sufere pentru Adevăr și să dorim ca Hristos să învingă în sufletele noastre!
Hristos va învinge prin cei care vor face voia Sa și nu se vor lăsa modificați genetic, manipulați și controlați de la distanță prin nanotehnologia introdusă prin vaccin, ci se vor lipi cu toată ființa de El! Vaccinurile venite acum în România sunt cu ARN-mesager și sunt de la Pfizer-Biontech!
https://danielvla.wordpress.com/2021/01/03/vaccinarea-cu-arn-mesager-este-inginerie-genetica-ireversibila-modificarea-genetica-a-omului/
Însuși Hristos ne spune,,Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei, cap. 18, vs. 7)Smintelile au început deja, iar profeția Părintelui Justin ( ,,Veți fi vânduți de păstorii voștri”) se împlinește deja: https://ortodoxinfo.ro/2021/01/07/video-calinic-al-argesului-in-stare-de-ebrietate-profunda-face-propaganda-pentru-vaccinul-covid/
De asemenea, Hristos ne îndeamnă:
,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei, cap. 10, vs. 28).
Deși se pune problema restrângerii unor drepturi ale celor nevaccinați, acest ierarh se preface că nu știe de existența acestor versete:,,Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (Apocalipsa, 13, vs. 16-18)
Acesta este un indiciu că ne aflăm în plină Apocalipsă. Decodificarea informațiilor din nanoboți se bazează pe 666! Iar pentru Sistem, numele de Botez este înlocuit cu un număr! Există și ,,vaccinuri” care se pot aplica pe mâna dreaptă. Acceptarea modificării genetice a omului reprezintă o ofensă gravă adusă lui Dumnezeu întrerupând relația firească dintre Dumnezeu și om. Dacă omul nu vrea să se îndumnezeiască, atunci, prin această modificare genetică, se va demoniza! Dacă Hristos a dat posibilitatea oricărui păcătos să se mântuiască, acest sistem antihristic îi ia acum această posibilitate și îl obligă în curând să se închine lui Antihrist. Acum culegem roadele îndepărtării de Dumnezeu. Cei care vom refuza pecetea antihristică trebuie să avem spirit de jertfă și să-L mărturisim pe Hristos asemenea sfinților din primele veacuri creștine, să ne despătimim, să ne plângem păcatele și să ne rugăm neîncetat având mereu pe buze rugăciunea inimii. Să avem curajul să spunem că refuzăm acest ,,vaccin”, deoarece ne desparte de Dumnezeu! Rugăciunea stareților de la Optina e fost creată exact pentru aceste timpuri cănd ni se cere să alegem între Dumnezeu și necuratul, între pâine și Cruce:
,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului Antihrist, a cărui venire se apropie, şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui. Acoperă-ne pe noi şi pe toţi dreptmăritorii creştini de mrejele lui cele viclene, in tainica pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de frica diavolească mai mult decât de frica lui Dumnezeu şi să ne depărtăm de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, mai bine să pătimim şi să murim pentru sfânt numele Tău şi Credinţa cea adevărată, decât să ne lepădăm de Tine şi să primim semnul spurcatului Antihrist şi să ne închinăm lui. Dă-ne nouă, zi şi noapte, lacrimi să plângem greşalele noastre şi îndură-Te de noi, Doamne, în ziua Înfricoşătoarei Tale Judecăţi. Amin.
Bună ziua,
Am făcut o aplicație prin care sunteți la curent cu știrile-postări de pe bloguri și site-uri ortodoxe.
Aplicația vă ține la curent cu toate știrile-postări de pe site-uri publicate de bloguri, eparhii, parohii si mitropolii ortodoxe toate puse la un loc. Nu mai trebuie să accesați în mod direct paginile web preferate ci doar articolele/postările publicate de la ultima dvs. intrare.
Ca sa apara aici, un site sau blog trebuie sa fie pe un server care furnizează serviciul de agregare de știri(RSS), de aceea va rog să-mi semnalați site-urile pe care le accesați în mod frecvent pentru a le insera în aplicație!
Link-ul de instalare este urmatorul:
https://play.google.com/store/apps/details?id=com.newandromo.dev997173.app1105030
(Printre altele e și blogul dvs.)
M-aș bucura sa am o recenzie de la dvs. Oricum ar fi ea!
Mulțumesc mult!
Doamne ajuta!
Pingback: O NOUĂ MINUNE MARE A SF. NICHIFOR LEPROSUL - ATITUDINI - Mănăstirea Paltin