Victor Roncea: Eminescu, Ziaristul – ucis de 132 de ani

În apărarea sa s-au ridicat, de la bun început, prietenii şi apropiaţii. Însă de abia după 20 de ani s-a reuşit publicarea unui „Omagiu” dedicat personalităţii şi vieţii sale. „Omagiul gălăţenilor” din 1909, coordonat de Corneliu Botez, are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere, şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia  se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului…” lui Corneliu Botez, din care vă prezentăm în „Atitudini”, în premieră, câteva pagini în facsimil.

Eminescu interzis la Muzeul Literaturii

Marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii sărbătorile eminesciene devin dintr-o dată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriu zise: ei lansează liste de subscripţii pentru cumpărare şi alte donaţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru strângerea de fonduri suplimentare – într-un cuvânt se creează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti  –  şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea gălăţenilor, chestiunea devine eveniment local mai peste tot în ţinuturile locuite de români.

Din păcate, acelaşi lucru nu s-a putut realiza anul acesta pentru Eminescu. Dimpotrivă: o manifestare pentru omagierea „Românului absolut” a fost interzisă chiar la Muzeul Literaturii, una dintre instituţiile culturale naţionale pe care au pus mâna noii ocupanţi ai României, de fapt aceiaşi de la momentul uciderii lui Eminescu până astăzi. 

Ziaristul şi apoi poetul

Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin ceea ce-i lipseşte. Într-adevăr, din opera lui Mihai Eminescu lipseşte, aici, ziaristica – iar despre condiţia ziaristului se spun doar lucruri convenţionale, terne. Or, dezbaterea de presă care însoţeşte apariţia cărţii, sărbătorile de la Galaţi şi din ţară din 1909, apoi sărbătoarea dezvelirii statuii din 1911 –  este concentrată mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu. Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final, la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C. Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.

 Procurorul Botez, pentru România Mare

Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s-a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca  înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, ultimul cunoscut pentru implicarea sa în conspiraţia austro-ungară anti-Eminescu. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor) dar Corneliu Botez rămâne legat de amintirea procurorului. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a  României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutului Social Român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul  de Ştiinţă Administrativă”. Între 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928.

Fideli lui Eminescu

Legăturile lui cu numele lui Mihai Eminescu sunt puţine, dar semnificative. La moartea poetului publică o poezie, „Lui Eminescu” (România literară, Bucureşti, iul-aug.1889, p. 194-195) – pe care o va relua în volumul propriu „Poezii”, 1893 (Bucureşti, Tipografia Dor. P. Cucu). Tot aici (acelaşi număr, p.192-193) are o intervenţie despre epigrama lui Macedonski din 1883 prin care era vizat Mihai Eminescu – intrând, astfel, în corul larg al acelora care imediat după moartea lui Eminescu în balamuc şi-au adus aminte de primul care i-ar fi denunţat public nebunia. Se ştie de iniţiativa unui grup de tineri studenţi de a plasa, în 1889, un bust al lui Eminescu în incinta Ateneului Român; nu se cunoaşte bustul, dar un discurs al lui C. Esarcu mulţumeşte Societăţii „Generaţia viitoare”, personal preşedintelui acestei societăţi care aflăm că este Corneliu Botez, pentru iniţiativă şi realizare. În acelaşi an se instituie un Comitet studenţesc la Ploieşti, din studenţi ieşeni şi bucureşteni, care hotărăşte să se adune bani prin colectă publică în scopul ridicării unei statui a lui Mihai Eminescu – la Botoşani, însă.

Corneliu Botez este cel care lansează listele de subscripţie. Deducem că tinereţea sa studenţească este legată strâns de ridicarea unor statui lui M. Eminescu. Gestul se va realiza în 1911, la Galaţi. Mai publică un studiu despre locul de naştere al lui Eminescu, în Evenimentul, Iaşi, 18 februarie 1904. Pentru albumul din 1909, însă, Corneliu Botez face ample anchete documentare printre rudele şi cei care l-au cunoscut pe Eminescu. Reuşeşte să câştige încrederea unui nucleu foarte important de colaboratori, cu care porneşte cartea şi acţiunea de popularizare a vieţii şi operei poetului. Întreaga corespondenţă legată de eveniment se găseşte, separat de ce s-a publicat în carte, bine ordonată ca pentru arhivă la Biblioteca Academiei Române.

Surprinzător, la 120 de ani de la uciderea poetului şi gân­di­to­rului naţional, nu sunt cunoscute încă multe date privind viaţa sau moartea sa. Lucrarea lui Constantin Botez, publicată exact acum 100 de ani, ne ajută să descifram din tainele vieţii luptătorului pentru cauza naţională. În completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam detalii mai puţin ştiute despre religiozitatea familiei Eminovici şi despre momentul uciderii fizice a lui Eminescu.

„Am fost 10 fraţi”

„Scumpe Amice”, aşa îşi începe fratele lui Eminescu, căpitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: „Am fost 10 fraţi şi surori”, cei mai mulţi murind înainte de vreme. Şerban a studiat medicina la Viena şi la Erlangen, în Bavaria şi a murit de tuberculoză, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, şi, fiind foarte bolnăvicios „s-a împuşcat în Ipoteşti, curând după moartea tatei, din cauză de boală”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin şi a murit în urma unei căzături de pe cal, după ce a zăcut doi ani. Ilie a studiat medicina la şcoala lui Davila şi a murit după ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care îi trata. Marghioala a murit la şapte ani. Mihaiu a fost al şaselea. A urmat Aglaia şi apoi Harieta (Henrietta), care a murit în 1890 de pneumonie. Mateiu este al nouălea şi, ultimul, Vasile, care a murit de mic.

Iată ce scrie Corneliu Botez despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, realizată la 20 de ani de la moartea
gânditorului, în 1909: „…obişnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dansul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”.
Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteşte că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp.

Mătuşi măicuţe, unchi călugări

Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări: Calinic şi arhimandritul Iachift, acesta din urmă fiind stareţ, şi trei surori ale ei au fost călugărite, toate la mănăstirea Agafton: Fevronia, Olimpia şi Sofia – o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton.

Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de ase­menea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă şi cu o mănăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă, între mătuşi. O altă soră, Safta, a lăsat o fiică, Xenia, călugărită şi ea la Agafton. Maica Fevronia, la bătrâneţe, s-a făcut schivnică şi a luat numele de Sofia. Cea mai importantă este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucăi. Călugărită la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune ca era un copil de mănăstire, ceea ce răzbate şi în opera sa profundă.

Spovedania de Sfântul Arhanghel Mihail

Profesorul Nae Georgescu mai aminteşte şi un episod din 1886, la trei ani după interzicerea sa, când, abia ajuns la Mănăstirea Neamţ, pe 8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril, Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea părintelui duhovnic de la Neamţ: „Pe ziua de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mana şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…”

Eminescu a murit cântând „Deşteaptă-te, române!”

Tot profesorul Nae Georgescu scoate la lumină o inedită relatare legată de moartea lui Eminescu, povestită de un martor ocular: fostul frizer al Casei Regale, care era acum frizerul lui Eminescu şi se afla alături de el la Casa de sănătate Sutu, din strada Plantelor. Articolul a apărut prima oară în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p.3., fiind reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926. Îl redăm ca atare:

„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăieri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmanescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: „Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice ca sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d-l Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Sutu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele.

Venisem la Sutu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine : „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!”

Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în gradină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte „Deşteaptă-te, Române!”, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’ acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Sutu în cap şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, ca nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”

*

„Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc”.

Despre Petre Poenaru, autorul atacului, se ştie că era tenor, din lumea frecventată de Eminescu, iar lovitura finală, dată pe la spate, survine unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, când Eminescu fusese lovit de acelaşi individ cu o piatră de dimensiuni mai mici în tâmplă. Dar abia pe 12 iunie are loc un fel de reconstituire a faptei, moment în care se consemnează următorul interogatoriu cu note misterioase al lui Eminescu:

O stea în cer

 „- Cum te cheamă?

– Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.

– Pentru ce?

– Pentru că eu, fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.

– Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?

– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatica chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.

– Cine e Poenaru care te-a lovit?

– Un om bogat, care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.”

Peste alte trei zile a urmat uciderea sa.

În halatul sau de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: „Viaţa” şi „Stelele ‘n cer”, publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889:

„Stelele ‘n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier.//După un semn / Clătind catargele, / Tremură largile / Vase de lemn: // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde – aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr.6)