PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN, FERICITUL PĂTIMITOR PENTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS

 VLĂSTAR AL RĂZEȘILOR DIN HÂRLĂU. COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA

„Mă trag din neam de răzeși. Am această conștiință că aparțin acestui loc și acestui neam”.

„Cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncul nețărmuritului ocean al suferinței, cu atât mai temeinică este înălțarea duhului nostru la cer. Când însă duhul pătrunde în sfera de lumină purtătoare a cerurilor, atunci durerea se preschimbă în bucurie tot atât de nerăbdat, a iubirii învingătoare. Suferința limită se contopește întru una cu bucuria limită”[1]. Astfel s-au înfiripat „bucuriile suferinței” și în „sufletul sfințit de mirul rănilor” al lui Dimitrie Bejan, născut în orașul Hârlău, la 26 octombrie 1909, într-o familie cucernică de răzeși cu șase copii, fiind singurul fiu rămas în viață, care după 25 de ani de lanțuri în temnițe, lagăre și deportări, ne încredințează o mărturisire cutremurătoare: „Am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost!”.

Crescut în șoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale, Ana și în căldura părintească a tatălui, Ion, milostiv aidoma patriarhului Avraam, Dimitrie va jindui din fragedă copilărie să învețe carte pentru ca neîncetat să-și îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor vieții veșnice: „Când am plecat la Seminar, tata a pus în fața mea aici pe prag – că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau înainte casele – a pus o sapă și o carte și a spus: «Alege!». Și am ales cartea, la 11 ani! La Seminar m-am dus în opinci, în costum național frumos, cu ițari, cămășuță și brâu tricolor”[2].

După absolvirea Seminarului „Veniamin Costachi” din Iași în anul 1931, tânărul Dimitrie devine student al Facultății de Teologie din București (1931-1935) și al Facultății de Istorie (1931-1936), unde îl va avea ca profesor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea Facultății. După susținerea examenului de licență, va alege să predea istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din București și se va înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoți în Basarabia pentru mai multe studii aprofundate, trăind bucuria de a redescoperi vechi sate răzești la est de Prut și în lungul Nistrului. Înainte de război are binecuvântarea de a păși pe pământul sfânt al Grădinii Maicii Domnului, în Muntele Athonului, fiind uimit de numărul mare de atunci al monahilor: „Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile și predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20-30.000 de călugări”.

ÎN TĂVĂLUGUL RĂZBOIULUI. PREOT MILITAR ȘI CĂPITAN PE FRONTUL DIN BASARABIA ȘI STALINGRAD

„Sunt fericit că am avut această experiență. Muream de foame și de frig, dar eram fericit”.

În anul 1940, timpul clătinat de pașii de plumb ai celui de-al Doilea Război Mondial va frânge în chip neașteptat destinul tânărului Dimitrie prin ordinul emis de regele Carol care promitea tuturor teologilor și seminariștilor că vor fi scutiți de război dacă se vor însura în răstimpul a două luni și apoi vor fi hirotoniți. „Printre aceștia eram și eu. Cu vreo șase luni înainte de război, am venit la București și în două ore m-am căsătorit civil și religios. Se putea atunci și nu era nevoie decât de o procură. N-a durat această căsătorie că era făcută pripit. Bineînțeles că dacă am ajuns în pușcărie, (soția) a divorțat și s-a recăsătorit. Dar nu trebuia să fac gestul acesta. Totdeauna l-am regretat”. Va primi, însă, cu suflet umil taina preoției la Cernăuți prin punerea mâinilor mitropolitului de vrednică pomenire, Tit Simedrea, cu conștiința vie a misiunii de apostolat la care este chemat: „La hirotonie mi-am zis: «Sunt la un moment crucial din viața mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos, cu credință și cu lacrimi, ca să câștig cât mai multe suflete»”. În milostivirea Lui, Dumnezeu îi va împlini cererea după judecăți numai de El știute și cu anevoie de deslușit de mintea omenească. Părintele Dimitrie Bejan își va deșerta sufletul în chip desăvârșit în brațele lui Dumnezeu, văzând în fiecare întâmplare din viața sa o cercetare iubitoare a proniei Celui de Sus. Odată ajuns în cetatea Hotinului, la regimentul de vânători pentru a-și prezenta actele de căsătorie și de hirotonie, se vede pus în fața unui fapt împlinit. Cu zâmbetul pe buze, ofițerul de Stat Major îi comunică fără ocolișuri: „«Domnule sublocotenent, te duci la atelierul de croitorie și spune-i șefului croitorilor să-ți mai pună două trese pe umăr». Ca sublocotenent aveam o tresă și mi-a mai pus două și am devenit căpitan. M-am întors la ofițerul de Stat Major și mi-a spus: «Din momentul acesta ești preotul nostru militar». N-am scăpat. De atunci n-am mai fost liber până în 1964. Așa a fost voia lui Dumnezeu!”.

Preotul militar Dimitrie Bejan va trece prin torentul de veninuri amare iscat de încleștările sângeroase de pe Frontul de Est în ofensiva asupra Stalingradului, bătălie în care numai forțele Axei au suferit pierderi de aproape un milion de oameni, dintre aceștia 200.000 fiind români. Până să fie prins în valul nimicitor al Armatei Roșii la Stalingrad, părintele Dimitrie va călca cu pioșenie pe pământul românesc de peste Prut întrucât „pentru mine, la ora aceea, bucovinenii și basarabenii erau omul căzut între tâlhari, care trebuia miluit și dus la casa de oaspeți, la bolniță, la spital. Una sunt slavii și alta sunt românii. Noi toți de la Nistru pân’ la Tisa suntem români!”. Temerarul preot militar va uda cu picăturile propriului sânge, pământul înlăcrimat al Basarabiei: „Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chișinăului și având împărtășania în buzunar, imediat m-am împărtășit. Apoi am leșinat și m-am trezit la spital. Port două răni pe trupul meu de pe Nistru”.

Revenit în linia întâi a frontului, părintele Dimitrie își va pune chezășie propriul suflet pentru soldații care ceas de ceas inspirau suflul de gheață al morții, botezând și împărtășind mii de români și ruși deopotrivă: „În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujba, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotați cu altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldățească și cărți de strană. Odată la un Paști, într-o zi am împărtășit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzășesc. Erau 3600 de oameni, toți cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Împărtășania a durat cam cinci ore. Asta a fost activitatea mea. Asta am cerut eu colonelului: «Nu le da drumul în moarte, până nu trec pe la mine!». Și a fost un creștin bun colonelul și a spus: «Părinte, ai jumătate de zi. Faci ce vrei cu ei!». Și niciunul n-a rămas neîmpărtășit”.

PRIZONIER DE RĂZBOI ÎN GULAGUL RUSESC

„M-am simțit foarte bine în prizonierat. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine!”.

Luptând neînfricat sub cerul negru și încruntat al Stalingradului, în iarna anului 1942, părintele Dimitrie va cădea prizonier în mâinile rușilor, împreună cu alți 17.000 de români înghițiți laolaltă de hăul hulpav al fiarei roșii. Nevoiți să mărșăluiască zi și noapte către Urali, prizonierii români se frâng unul câte unul, încovoiați de secera nemiloasă a senzației de foame: „Eram muritori de foame. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii își frigeau centurile sau tălpile de la bocanci și le mâncau scorojite. Au murit cei mai mulți. Și eu am mâncat centuri fripte și tălpi de bocanci. Crănțăneam tot timpul la tălpi de bocanci”. Strivite sub teascul epuizării și al frigului, trupurile prizonierilor se târăsc agale către deșertul înghețat al Siberiei, spre fosta mănăstire Oranki, transformată de comuniști în lagăr de exterminare pentru ofițerii români și de alte naționalități, capturați de ruși în război. Iarna anului 1943 îi găsește pe prizonierii deportați la Oranki înfruntând stihiile dezlănțuite ale crivățului care „chiuie nebun, cu vifornița care-ți astupă gura. Inima bate până la spasm și se întreabă până când? Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta – 47º C. Era «răcoare». Păduchii bolnavi se plimbau în voie pe trupurile noastre slăbănoage. Mureau oamenii și nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Iarna era grea, aspră, geroasă și pământul nu putea să fie săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre, nu reușeam decât să așchiem pământul. Morți erau mulți, toată ziua treceam pe lângă stivele de morți. Noaptea, când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai. Era ca-n prorociile lui Iezechiil: teribilă imagine de apocalips! Și-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morți, din toate națiile Europei”. În amarele bezne ale morții, singură, nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu cheamă la viață trupurile osândite la muncă silnică, frig și foame: „Și dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară au murit, iar ceilalți, supraviețuitorii, căliți la temperaturi joase și la încercări cumplite, ne-am ridicat drepți în fața Domnului și I-am mulțumit, mai întâi pentru încercări, apoi pentru viața pe care El ne-a păstrat-o. Pe urmă ne-am adus aminte de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi. Ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murmurau: «Doamne, odihnește-i cu sfinții Tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia»”.

Adeseori în mințile condamnaților la exterminare, mijea gândul zălud al evadării: „Și eu am evadat cu un învățător de pe la Râmnicu-Sărat. Am ajuns până la Volga, dar ne-au prins. Muream de foame! De unde să te aprovizionezi? Bani, de unde? Să vii tocmai din Urali până la Hârlău? Nu mergea. Am făcut și noi isprava aceasta. Într-o zi ne-au găsit dormind sub o căpiță. Nu ne-au bătut, ne-au dus înapoi în lagăr și ne-au dat o lună de zile carceră. Dădeau o dată pe zi mâncare, un ceai cu sare în el”.

Periplul părintelui Dimitrie prin lagărele rusești de muncă: Oranki, Mănăstârca, Karaganda va purta aceeași nedezmințită amprentă: a pustiului și a absurdului. Supliciile nu se rezumau însă doar la dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porții generoase, și o cruzime de o „vioiciune” grotescă: „Am fost puși la sănii. Patru înainte, la oiște și alți patru la țepușe; o sută, două sute de sănii, poate mai multe, și-n jur, escortă și câini lupi. Legați cu odgoane încrucișate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Și asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunțile noastre sudori, care înghețau îndată și simțeam apa curgând pe șira spinării. Când ieșeam la loc așezat, înghețau hainele pe noi și tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâș, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. (…) Și asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru”. În ciuda atâtor strâmtorări care sunt anevoie de îndurat de un simplu om, dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar revărsa cu îmbelșugare asupra firii lui slăbănogite, părintele Dimitrie Bejan se simte totuși în condiția de prizonier în lagăr, tot mai liber și mai descătușat în „bucuriile suferinței”.

JUDECAT LA MOSCOVA ȘI „REPATRIAT” ÎN TEMNIȚELE ROMÂNEȘTI

„Am venit în 1948 în țară și în loc să-mi dea drumul acasă, m-au băgat în închisoarea militară”.

Cutezanța de a încrusta pe o coajă de mesteacăn cuvintele: „Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești”, îl va costa un nou proces, o altă nemiloasă judecată: în 1948, Tribunalul Militar din Moscova îl va condamna la moarte. Luminat de Duhul Sfânt asemenea lui Pavel din Tars, părintele Dimitrie contestă sentința Tribunalului, afirmându-și identitatea de român și cerând să fie rejudecat de o instanță din țara natală. Surprinzător, rușii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, îl repatriază. Va „bejeni” și prin temnițele și lagărele românești (Jilava, Văcărești, Aiud, Canal și Cavnic) încă 16 ani cu același simțământ firesc de eliberare din derizoriul vremelniciei, mărturisit cu o uluitoare seninătate, la amurgul vieții: „Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă apasă! O spun la vârsta mea și o spun conștient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am și eu un înger, cum ai și frăția ta și toți cei botezați. A fost cu mine îngerul, cred… Eu am plutit pe deasupra lucrurilor”.

La 28 iunie 1949, părintele Dimitrie Bejan pășește în celula cu mucede paie a Jilavei de sub „domnia” lui Maromet, „o epocă grea, de cruntă foame și interminabile bătăi, cu geamurile bătute în cuie”, dar în care „găseam suficiente posibilități ca să ne facem timpul plăcut în celulă. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă, viețile sfinților”. Frate de suferință în scrânciobul torturilor aplicate deținuților din Fortul 13, Gabriel Țepelea asistă la următoarea scenă tulburătoare: „Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la Jilava și a venit Maromet cu vreo 10 milițieni și ne-au bătut pe toți. Au venit cu o masă specială pentru bătaie și doi milițieni cu parii ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toți orăcăiam și strigam, că ne durea. Pe părintele Bejan l-au lăsat la urmă. Și s-a așezat el frumos, singur și-a dat pantalonii jos și s-a așezat pe masa aceea de bătaie. L-au bătut atât de tare, dar el nici nu gemea. Nu gemea deloc! Noi strigam toți: «Țipă, părinte, că te omoară!». Eu mă uitam la dânșii și zâmbeam (mărturisește părintele). Nu am simțit nimic. Nicio vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam nimic”.

Abia în luna ianuarie a anului 1950 i se va înscena procesul pentru lecția neînvățată în „călduroasa” Rusie și pentru politica de ofensă adusă regimului totalitarist din România. Înfierat ca „mare dușman al comunismului”, considerat a fi deosebit de periculos pentru puterea lui mare de convingere, părintele Dimitrie Bejan va fi condamnat de către Tribunalul Militar București la 7 ani închisoare, prin sentința nr. 77/1950 pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”, fiind repartizat să-și execute pedeapsa în cetatea morții, la Aiud.

DEPORTAT ÎN COLONIA DE LA POARTA-ALBĂ

„Trebuie să accepți suferința. Dacă nu o accepți și murmuri, te împotrivești lui Hristos și este inutilă suferința”.

După doar câteva luni, în noiembrie 1950, regimul comunist le va pregăti întemnițaților de la Aiud o ieșire din „monotonia” vestitului celular, și nu oriunde, ci la Canal (Poarta-Albă), acolo unde se puteau nimici cu ușurință și ultimele rămășițe ale răzvrătirilor răzlețe: „Într-o săptămână, două am intrat complet în programul de lucru. Cine știa să-și dozeze energia ce trebuia cheltuită cu valoarea calorică a alimentelor primite, a pășit peste examenul primelor zile. Intrând într-un echilibru și atent la fiecare lopată de pământ aruncată peste puteri, omul cumpănit a rezistat, însă o mare parte din tineret, îmbătați de minciunile cu eliberarea condiționată a spărgătorilor de normă, a realizat performanțe care în foarte scurt timp i-au dus pe unii la tuberculoză, iar pe cei mai mulți la cimitir. Aici, repede ne-am dat seama că dacă ai apucat să te distrugi, nimeni nu te mai ridică. Ești pierdut!”.

La Canal, fiecare zi se scurge în încleștarea cu resemnarea moartă că izbăvirea e departe, iar „banditul” golit de voință pare sortit să devină inert ca pământul pe care îl frământă cu cazmaua-i ruginită: „E atâta batjocură pe capul nostru și atâta forțare la lucru, încât mi-am ieșit din calmul meu. Și până a nu se ridica ceața, într-o dimineață, pe malul Canalului, îl chem pe Andrei și pe Nițu Sandu. Și ne sfătuim. Nu putem sabota direct. Totuși ceva trebuie să facem. Nu avem niciun interes să pierim de dragul muncii. Și, în ziua aceea, am lucrat mai puțin. Cazmaua nu intra până-n plăsele și lopata lua pământ numai în vârf”. Sancțiunea nu întârzie să vină: părintele Dimitrie este scos din colonie și trimis în brigada preoților cu numărul 34, care „total izolați de ceilalți coloniști sunt rupți de contactul cu lumea exterioară; trimiși pe șantierele cele mai grele, hrăniți cu resturile de alimente de la bucătărie. Zilnic instrucție militară, fugăreli, culcări, zilnic bătaie organizată. Până toamna, brigada va fi decimată”. Părintele Dimitrie se vede chemat la o nouă înfruntare: „Mă gândesc: va să zică, așa stă povestea. Ce atitudine să iau? Să încerc o rezistență fățișă? Să trec în tăcere totală? Hotărârea voi lua-o peste două, trei zile”.

În vreme ce clopotele din „Valea Neagră” bat vesele în miez de noapte pentru Învierea Domnului, preoții din brigada 34 trec prin ciurul percheziției și prin ploaia de sudalme ale comandantului de colonie. În sufletul părintelui Dimitrie Bejan pătrunde ca un fulger, sabia de foc a Duhului Adevărului: „În acel moment, o lumină a trecut peste inima mea și strig tare: «Hristos a înviat, fraților!». «Care ești acela, mă?» întreabă comandantul întors de pe coridor. «Eu sunt». «Du-l la carceră, așa dezbrăcat!»”. Cu trupul despuiat, dar cu sufletul îmbătat de dulceața harului, osânditul la moarte simte mâna lui Hristos atingându-i fruntea cu fierbinte binecuvântare: „Diafan, transfigurat, Iisus plutește pe lângă sufletul meu (…). I-atâta pace-n carceră! Dulce ești, Doamne, în suferințele pe care ni le îngădui! Fă-mă, Doamne, bun! Bun, ca un Om!”.

IZBĂVIT DIN GHEARA BOLII LA VĂCĂREȘTI. ÎN LANȚURI, LA AIUD

„Ne-am deprins cu viața de celulă. Trăim aici încarcerați. Dar demult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer”.

Dumnezeu va asculta rugăciunea părintelui topită în lacrimile suferinței: boala îi va răpune trupul sfârtecat de cuiele răstignirii și în dimineața zilei de 20 octombrie 1951, preotul Dimitrie Bejan este trimis să fie operat de chisturi pe intestin și rinichi la închisoarea Văcărești. După o operație de patru ore, este lăsat nesupravegheat de sanitarul temniței, însă, Dumnezeu în iubirea Lui gingașă va priveghea la căpătâiul părintelui, iar tăieturile de cuțit se vor închide cuminți, spre surprinderea doctorilor.

Sub nesfârșitul cerului safir se profilează din nou, înneguratul Aiud. Aceeași sfâșietoare foame, același necruțător frig le spintecă măruntaiele condamnaților la exterminare. Printre ei, se numără și Nichifor Crainic, profesorul pe care părintele Dimitrie îl audiase pe băncile Faculțătii de Teologie: „Peste zi stăteam cu toții la orizontală. Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul și gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Simțeai prezența lui Dumnezeu pe mirul frunților. Căpătasem o culoare de ceară de mai. Sângele era puțin și circula anemic. O frază începută, cu greu o puteai duce până la capăt. Distrofia și cașexia își arătau roadele. Morții se înmulțeau și-n fiecare noapte căruța morții, cu calul șchiop, căra la cimitir unu, doi sau chiar mai mulți morți. Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri și striga: «Eu știu că sunteți bolnavi. Eu știu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriți. N-am ce vă face!». Și oamenii, ascultători, mureau”. Celor rămași printre cei vii, tot mai adânc li se împlântă în inimi crucea pătimirii sfințitoare. Lanțurile firii stricăcioase îmbrăcate în haina de humă se desfac doar prin atingerea lină a Duhului mângâietor: „E greu de stabilit limite pentru bucuriile trupului. Și totuși în această veșnică bătălie dintre legea duhului și legea cărnii, noi stăm hotărâți să-i tăiem trupului din pretenții, favorizând duhul, tinzând până la sfințenia din apropierea lui Dumnezeu. Trăim aici încarcerați, dar demult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer. Înseamnă că ne-am depășit, că ne spiritualizăm. Se poate!”.

Zădărnicind încercările de reeducare ale politrucilor, părintele Dimitrie Bejan este zvârlit spre „înțelepțire” în bezna de smoală de la Zarcă: „Și ceea ce a urmat a fost «plângerea și scrâșnirea dinților». Am trăit iadul la Zarcă”. În tenebrele Aiudului așteptările neîmplinite, decorul morbid al căruței care noapte de noapte cară morții și-i plantează la rădăcinile plopilor, fărâmă rezistența psihică mai cu seamă a deținuților tineri: „S-au înmulțit cazurile de nebunie. Unii strigă, strică ferestre, se zbat, rup, zgârie, spumegă furioși. Alții dimpotrivă: toropiți, tăcuți, cu ochii ficși, încep cuvintele care rămân doar începute. Uneori plâng cu vaiete lungi, sfâșietoare. Plânsul lor cutremură; strigătele lor cutremură. Numai tinerii înnebunesc. Ce este în adâncul sufletelor lor? Ce zbucium? Ce rupturi, ce prăbușiri se petrec acolo?”. Sunt întrebări la care părintele Dimitrie Bejan nu a găsit răspunsul și pe care le-a așezat smerit înaintea Domnului, încredințat fiind că nicio jertfă mistuită în închisoare nu va fi trecută cu vederea la dreapta și înfricoșătoarea Judecată.

DEZROBIT ÎN ROBIA BĂRĂGANULUI

„Eram toți una, cu un cuget și o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos”.

Anul 1956 îi va aduce părintelui Dimitrie Bejan, păruta eliberare. Va păși demn dincolo de porțile temniței, cu aceeași inimă bătăioasă de român, sorbind din șuvoiul suferinței doar picuri de lumină: „Cum am intrat în pușcărie, cu inima curată, așa am scos-o la lumină, parcă mai curată: aur purificat, pentru Hristos. Cum am intrat în pușcărie, cu dragoste de neam, tot așa am ieșit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai crescut cu-n stat de om”.

Nădejdile eliberării se destramă subit când milițianul îi comunică laconic verdictul Ministerului de Interne: „Acum ești un om liber. Numai că te vom trimite în Bărăgan. Acolo vei mai găsi și pe alții care au plecat de la pușcărie. E bine și frumos. Dunărea e pe acolo. Veți lucra la fermele de Stat”. Într-un sat părăsit de bănățeni, în apropierea podului Giurgeni, cei trei sute de români deportați își mângâie aleanul îngenunchind la rugăciune în bisericuța dintre răzoare de la Răchitoasa: „Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne întăream sufletește. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere și sprijin. Cu atât mai mult pentru noi, care în lume nu aveam niciun sprijin. Tot reazemul nostru era Hristos!”. Cei trei ani petrecuți la Răchitoasa alături de preotul Tarcea vor încălzi sufletul părintelui Dimitrie Bejan cu făclia curată a credinței și a dragostei frățești, așa cum ardea ea în vremurile de început ale Bisericii creștine: „Niciodată n-am trăit clipe de profundă îmbăiere sufletească așa cum le-am avut în bisericuța dintre răzoare. Numai primele veacuri creștine au cunoscut perfecta comuniune sufletească de rugăciune, în catacombe sau în locuri ferite de primejdii și decapitări și apoi în temnițele noastre din a doua parte a secolului XX. În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzație: că trăiam creștinismul în umbra bisericuței noastre. Eram toți una, cu un cuget și o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos”. Și regimul, fidel principiilor sale de reeducare, mai pune în scenă un proces pentru îndărătnicii din Bărăgan care se împotriveau crezului totalitarist.

SENIN PE CALEA SUFERINȚEI. DIN NOU LA JILAVA ȘI AIUD

„Simțim prezența reală, vie a Mântuitorului în inimile noastre. Anii de încercări multiple au luminat potecile, pregătind sufletele chiar pentru răstignire”.

În 1959, părintele Dimitrie Bejan este rejudecat la Constanța pentru predicile și activitatea pastorală desfășurată la Răchitoasa și prin sentința 349/1959 a Tribunalului Militar Constanța este condamnat, în calitate de șef al lotului, la muncă silnică pe viață.

Din nou în cenușia zeghe la Jilava și Aiud, purtând în suflet cu zâmbet senin nedumerirea: „Omule, sfântule, ești numai o rană/ Cum mai zâmbești, cum mai visezi?/ Cum de mai crești tulpini de zăpezi/ Din sfâșierea ta pământeană?”[3]. Intrat în morișca reeducărilor colonelului Crăciun, părintele Dimitrie Bejan nu se descumpănește, alegând fără să stea prea mult pe gânduri, să zacă luni nesfârșite pe cimentul înghețat al Zarcăi din Aiud. Peste ani, despre fiara năucă a reeducărilor de la Aiud, Demostene Andronescu avea să scrie: „A fost cumplită Gherla lui Goiciu. A fost cumplit Aiudul pe vremea lui Dorobanțu și Coler. Toate ororile trăite în aceste închisori în perioadele respective s-au estompat în amintire și apar ca o imensă pată neagră. Și totuși, în acest infern uniform și continuu sunt unele intervale care se cască în memorie ca adevărate «găuri negre» ale ororii. O asemenea «gaură neagră» a fost și Aiudul ultimilor ani de detenție. Atunci, în timpul reeducării, aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise și au fost împinse la sinucidere sute și mii de conștiințe. Cineva remarca, pe drept cuvânt, că, din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani «este frate geamăn cu Piteștiul»”.

ELIBERAREA. ÎN „BUCURIILE SUFERINȚEI” PÂNĂ LA MOARTE

„Deci aproape 50 de ani am fost lipsit de libertate. Dar eu dau slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Odată cu Decretul de amnistie generală pentru deținuții politici din 1964, părintele Dimitrie Bejan părăsește zidurile Aiudului cu nostalgia că nu se mai reîntâlni în această viață cu oazele de desfătare duhovnicească în care și-a îmbăiat sufletul în cei 18 ani de detenție: „Am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. «De unde vii?», m-a întrebat. «Vin din rai!» – i-am răspuns. «Nu vezi că strălucesc?». Eram așa de fericit! «Măi, omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu!»”. Nevoit să se întoarcă la casa părintească de la Hârlău, părintele Dimitrie Bejan va trece, cu aceeași noblețe care l-a ridicat deasupra urâciunilor vieții, și prin durerea de a nu fi recunoscut de propriul tată. La 1 mai 1965, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iași, este numit preot paroh în satul Ghindăoani din județul Neamț. Vreme de cinci ani și jumătate se va dărui cu toată ființa slujirii altarului și catehizării sătenilor: „În săptămâna următoare am deschis ușa bisericii și deschisă a fost tot timpul cât am stat eu în Ghindăoani. Acolo am făcut misiune frumoasă. Acasă n-aveam ce face. Oamenii erau foarte credincioși și eu slujeam ziua și noaptea. Făceam Utrenia la miezul nopții și Sf. Liturghie în fiecare zi. Veneau oameni din toate părțile. Asta i-a supărat pe securiști”. Aceeași mână nevăzută a lui Dumnezeu îl va salva de la moartea prin otrăvire, când într-o duminică la Sfânta Liturghie va consuma vinul amestecat cu sodă caustică adus de două femei la altar: „După slujbă mi-am dat seama că am fost otrăvit. Am căzut în altar, bolnav. Eram verde la față. Oamenii m-au dus acasă, m-au întins pe pat, iar femeile mă boceau. M-am închinat: «Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne»… Am văzut o lumină puternică în fața mea, am zâmbit căci mă simțeam fericit. Și atât. M-am trezit la spitalul din Piatra-Neamț, cu câțiva doctori în jurul meu. Mi-au spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică. Mă salvase Dumnezeu, căci El mai avea treabă cu mine”.

Înșfăcat de Securitate într-o zi mohorâtă de octombrie a anului 1970, părintele Dimitrie Bejan va fi judecat la Protoieria Târgu-Neamț, pensionat forțat și consemnat la domiciliu obligatoriu în Hârlău până în decembrie 1989, când îl va salva de la linșaj pe securistul care îl păzea. Cererile repetate de a intra în mănăstire i-au fost refuzate la presiunile aceleiași Securități vigilente care nu va pregeta să-l denigreze până la moarte. Ultimii ani de viață și-i va petrece la Hârlău, în casa unde i se hotărâse domiciliul forțat și peste al cărei prag vor păși mii de credincioși însetați de cuvântul viu al credinței părintelui, călite în focul suferinței. În timp, corola gândurilor și a trăirilor din anii de captivitate și surghiun se va scutura lin pe filele cărților care ne încântă până astăzi sufletul (Bucuriile suferinței, Oranki. Amintiri din captivitate, Vifornița cea mare, Hotarul cu cetăți, Satul Blestemat). În ziua de 21 septembrie 1995, slobozit din vasul de lut al trupului, sufletul părintelui Dimitrie Bejan a zburat către cer. Testamentul lăsat ca la înmormântare să nu i se predice și nici flori să nu se arunce, va fi împlinit întocmai.

Astăzi, mai mult ca oricând, în ungherele ascunse ale inimii fiecăruia dintre noi se așază tihnit cuvintele părintelui care ni-l vor aduce mereu în amintire: „Îmi răsar vii în amintire oameni și locuri prin care am trecut. Estompat, în depărtări, războiul pierdut. Mai aproape de orele prezente, cuștile de beton și fier de la Interne. Jilava, cu marile încercări. Aiudul și Gherla, unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul pecetluit până a la a Doua Venire cu miile de cruci ale celor răstigniți și minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic și Valea Nistrului. Atâția oameni care au fost și au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre! Peste tot locul cazne și încercări. Dar noi trăim și ducem în sufletele noastre mirul de pe frunțile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre și visurile lor de biruință sunt visurile noastre pentru ziua de mâine”.

(material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 53)

[1] Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, București, 2005, p. 124.

[2] Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 10 (Toate citatele autobiografice sunt preluate din sursa menționată, din Vifornița cea mare și Oranki).

[3] Radu Gyr, poezia: Cum te mai luminezi câteodată.