Bădia Traian Trifan – povăţuitorul sfinților închisorilor
Lumina filocalică din temniţele comuniste
Despre marele Traian Trifan s-a vorbit destul de puţin în comparaţie cu alte figuri marcante ale temnițelor comuniste din România. Am aflat despre Traian Trifan de la Părintele Atanasie Ştefănescu (care acum odihneşte în cimitirul mănăstirii Petru Vodă, alături de sfinţii cu care împreună a pătimit). Părintele Atanasie era foarte indignat de faptul că mai nimeni nu scria despre Traian Trifan care i-a avut ucenici pe toată cohorta de sfinţi ai Aiudului, inclusiv pe Valeriu Gafencu. Traian Trifan, spunea Părintele Athanasie, cu care pentru o perioadă a împărțit aceeaşi celulă la Aiud, a fost mentorul duhovnicesc şi dascăl al rugăciunii lui Iisus pentru tot Aiudul. El era numit Bădia Traian sau marele Avva al Aiudului.
Cine să fie acest Traian Trifan, despre care puţini au îndrăznit să vorbească ceva, despre care el însuşi nu a zis nimic, decât cele câteva caiete filocalice, scrise de mâna sa, rămase şi acum în manuscris? Cine este acest Traian Trifan care „îndrăzneşte” să facă note şi interpretări asupra cugetărilor filocalice şi teologice ale Sf. Maxim Mărturisitorul? Cine să fie acest om care s-a ridicat la trăirile filocalice şi la înălţimile teologice ale sfinţilor şi despre care noi nu ştim mai nimic?
Din cele relatate de cei care l-au cunoscut, putem spune că plânsul cel după Dumnezeu era starea sufletească a lui Traian Trifan. Ce să ştim despre el dacă el nu a vorbit mult? El tăcea rugându-se şi plângea. Aşa l-au cunoscut muţi în temniţă: învăluit de o mistică greu de atins, un isihast tainic, care plângea necontenit. Cei din celulă nu îndrăzneau să îl întrebe nimic, pentru ca nu cumva să îi strice starea plânsului, să nu cumva să îl oprească din rugăciune. Probabil puţin cutezau să afirme că l-au înţeles.
Învăluit de o smerenie hristică, se ştie că voia să fie în anonimat şi să nu se vorbească despre el, însă noi, acum, după ce Bădia Traian s-a mutat la locaşurile cele veşnice, avem datoria să îl cunoaştem măcar în parte, să îi scoatem la lumină opera filocalică şi trăirile.
Deoarece nu avem cutezanţa de a-i alcătui un portret în paginile acestei reviste, vom lăsa pe cei care l-au cunoscut să vorbească şi din mărturiile lor să reiasă de la sine cine a fost Traian Trifan. Lumina tiparului a văzut-o doar unul singur din manuscrise, carte care acum greu o mai găseşti: „Mărturisesc. Robul 1036”, editura Scara, 1998. Pe lângă faptul că Traian Trifan a fost prefect de Braşov, ajutor de comandant legionar, avocat, el a fost mai presus de toate aceste un mare trăitor, un mistic, un isihast, un sfânt.
Bădia Traian Trifan – mentorul sfinţilor închisorilor
Din relatarea lui Nicolae Purcărea
„Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036”.
Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.
Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.
Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.
Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov.
Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.
În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov.
După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.
Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: „Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la niciun principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.
Mărturia Părintelui Atanasie Ştefănescu
Traian a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deţinuţi, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Ştiu cum a fost vatra Aiudului. …O, cât a avut de suferit omul acesta la o vreme!
Ce viziune a avut Trifan, domnule, mare vizionar era omul acesta! Cei de azi nu vorbesc de Trifan, ca şi când n-ar fi existat! Ceilalţi erau nişte necunoscuţi în treaba asta, ca atitudine. Dacă nu erau Trifan, Dumitrescu, Posteucă şi alţii… Nu scrie nimeni de ei, de parcă n-ar fi existat.
Valoarea unui om se cunoaşte după audienţa pe care o are. Să amintesc de cei formaţi de Bădia Trifan. Când zici Virgil Maxim, zici şi Marin Naidim, când zici Ion Ianolide zici şi Valeriu Gafencu, când zici Ion Schiau zici şi Căliman, Marian Traian, Anghel Papacioc, Ion Agapie, Victor Mihăilescu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Nicolae Trifoi, Dr. Uţă, Costică Dumitrescu şi alte câteva sute, formând al doilea cerc.
Traian Trifan spune despre Antonescu că a fost pus de masonerie, ca reprezentant militar în Anglia… Trifan scrie lui Antonescu în memoriu: „frontul îl duc camarazii noştri, rudele şi prietenii şi fraţii noştri. Mâna lor va tremura pe trăgaci ştiind că noi suntem în închisoare. Războiul e al nostru împotriva comunismului…”
După 1989 când m-au trimis în Făgăraş, am protestat că nu sunt pus în drepturi. Şi am găsit pe Traian Trifan, la Braşov de 90 de ani, bătea lădiţe cu ciocanul. La munca de jos! El care a fost calculatorul unui centru.
Traian Trifan – ostaş îmbrăcat în toată armura
Evocările lui Virgil Maxim
„Dintre toţi aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenţii (22 ani), îndrăznesc că poate niciunul nu şi-a asumat suferinţa şi condiţia de a fi discreditat ca om, fără însă a renunţa la demnitatea de mărturisitor al adevărului, aşa cum şi-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnităţii creştine româneşti, în veacul XX.
O singură concesie cerea duşmanul nevăzut, prin gura slugilor lui, aceşti oameni înlănţuiţi: cea moral-spirituală. Să accepte ascultarea de porunca robiei spirituale. Trupeşte îi avea legaţi. Nu-i avea legaţi în duh.
De aceea, acel cuvânt rostit de Traian Trifan în Aiud, în auzul miilor de deţinuţi (robi sub puterea forţei seculare comuniste): „Eu sunt rob! Robul nu are voinţă!” este buzduganul cu care acest suflet a zdrobit toată lucrarea de înlănţuire nu numai a trupurilor, ci şi a sufletelor celor căzuţi trupeşte în mâna celui rău. Dar laţul întins a căzut. Răspunsul lui Trifan tocmai această libertate şi-o enunţa: „Eşti stăpân prin îngăduinţa Divină pe trupul meu (ca şi pe al lui Iov, altădată), poţi face ce vrei cu el, să-l schingiuieşti, să-l ucizi sau să-l păstrezi în viaţă, folosindu-te de energiile lui, dar voinţa mea liberă nu ţi-o subordonez! Nu-ţi recunosc autoritatea spirituală asupra sufletului şi conştiinţei mele!” Şi minunea s-a produs. „Întrecerea în muncă” între robii înlănţuiţi, care trebuiau să moară, satisfăcând plăcerea stăpânului văzut şi nevăzut, pentru a câştiga merite închipuite de „oameni ai noii orânduiri socialiste”, n-a mai avut loc.
Vrând să dărâme turnul de apărare al cetăţii spirituale al celor închişi, diavolul s-a întâlnit cu străjerul de pază care i-a tăiat intrarea. Şi de fiecare dată când l-a întâlnit pe acest ostaş îmbrăcat în toată „armura” de la Efeseni, a fost înfrânt.
Dacă mi-aş îngădui să îndrăznesc a prezenta structura sufletească a domnului Trifan, pentru o mai bună înţelegere, ar trebui poate să aduc în faţa ochilor sufletului cititorilor, alte valori spirituale, pentru ca raportul dintre ele să ne poată permite o mai bună, o mai frumoasă cuprindere a ceea ce se cheamă spiritualitate creştină românească. Şi cu îngăduinţa dvs. am să ridic vălul tainei de peste două suflete, cele ale lui Valeriu Gafencu şi Anghel Papacioc, care aşezate lângă al Bădiei Trifan, vor scoate în evidenţă, nu superioritatea vreunuia dintre ele, ci frumuseţea armoniei unităţii în diversitatea lucrării Duhului, în trupul mistic al lui Hristos. „Căci sunt unele mădulare, dar un singur trup”, „şi sunt multe daruri, dar un singur Duh, care lucrează spre binele tuturor în Biserica lui Hristos” spune Sf. Ap. Pavel în scrisori.
Dacă Valeriu Gafencu era inundat în chip firesc de Dragostea lui Dumnezeu, pe care o revărsa ca dintr-un vas prea plin în alte vase, care-şi aşteaptă împlinirea, dacă Anghel Papacioc trăia această Dragoste în actul ascultării desăvârşite, „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, purtându-şi omorârea fiinţei sale pentru lume, în lume fiind monah în haină laică, Bădia Traian Trifan se regăsea în Dragostea Dumnezeiască, prin harul lui Dumnezeu, printr-un act conştient al voinţei lucrătoare, dezbrăcând orice raţiune a lucrurilor de tot înţelesul lumesc, de ignoranţă şi de păcatul omenesc, proiectând-o în lumina Raţiunii Divine, a Cuvântului întrupat, ca parte a trupului mistic al lui Hristos. Lupta permanentă de a ridica din nevăzut înţelesul lucrurilor era starea lui permanentă de cugetare şi meditaţie.
Toată creaţia îşi are explicaţie, cauză, existenţă, ca durată şi finalitate, ca scop numai de4 al, în şi prin Hristos, Cuvântul prin care toate s-au făcut. Acesta este planul în care acţionează voia lui Dumnezeu. În afara acestui plan, nu are justificare de a fi nicio raţiune.
…Trifan nu făcea totul dintr-o dată şi nu se mulţumea cu o singură experienţă. Relua în variante care atingeau toate puterile sufletului, simţirea, mintea, cugetarea şi voinţa, experimentând şi verificând în reluări neîncetate, orice act de voinţă spirituală, cu o tenacitate, ancestral parcă, de la Dacii pe care-i iubea foarte mult şi de la care îi făcea plăcere să-şi afirme obârşia.
…Traian Trifan s-a născut în Lancrăm-Sibiu, într-o familie cu 12 copii de români gospodari, respectaţi în regiune pentru cinstea şi demnitatea lor creştinească şi românească. Mama, duioasă şi sfântă, dar severă ca un comandant de oşti pentru buna comportare a fiilor ei – mai avea încă un băiat – voia să-şi facă copiii „domni”. Tatăl, gospodar chibzuit, harnic şi modest, a susţinut materialiceşte visul soţiei sale.
După absolvirea liceului în anii reîntregirii patriei 1918-1920, cei doi „feţi-logofeţi” au îmbrăţişat unul, dreptul (Traian), iar celălalt, medicina (Ion). Aceasta pentru că dreptatea şi sănătatea fizică şi morală trebuiau reîntronate, dar lipsit de bucuria încrederii în slujitorii statului.
Perioada de frământări care a zguduit sufletul neamului nostru după primul război mondial i-a găsit şi i-a chemat cu putere să ia parte, alături de Moţa şi Căpitan, la drama pe care a trăit-o tineretul românesc, în dorinţa lui curată de a oferi lui Dumnezeu slujitori cu conştiinţa răspunderii în faţa Lui şi a istoriei, pentru toate actele lor. „Din Ardeal ne vin fraţii Trifan” va striga cu bucurie Căpitanul, marcând actul prezenţei lor în bătălia împotriva lui Satan. Şi, într-adevăr au venit „ca cei ce au crezut nelimitat” în biruinţa binelui împotriva răului.
Prigonirile, lagărele, temniţele, deportările, ameninţările cu moartea nu i-au putut smulge de pe podiumul mărturisitorilor Adevărului. Bucuriile minime de care pot avea parte cele mai umile fiinţe umane de pe pământ, familia, căminul au fost pentru ei prilej scump, de a arăta lui Dumnezeu şi lumii că au înţeles că „cine iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa, pe soţie, pe fiu sau fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.
Desigur nu este uşor „Să te smulgi din bucuriile pământeşti” (aşa cum cere jurământul legionarilor, dar pentru biruinţa Adevărului şi nădejdea Neamului nostru în Hristos, Duhul Sfânt, invocat în rugăciunea continuă, isihastă de către Traian Trifan ajunsese să se bucure într-însa ca în mediul ei firesc: lucra în el spre desăvârşirea chemării lui).
Astăzi ceaţa plăcerilor uşoare stârnite de Satan întunecă ochiul minţii copiilor acestui neam, vrând să-l „alinieze” marelui întuneric spiritual care acoperă din în ce în ce mai greu America şi Apusul Europei.
Dar mâine, când cei ce mijlocesc împreună – norul de martori ai lui Hristos, dinaintea Tronului lui Dumnezeu – vor face să răsară din nou soarele Dreptăţii lui Dumnezeu în sufletele acestui tineret românesc, vom vedea între călăuzele de lumină deschizătoare de drum spre Înviere, un bărbat purtând lanţuri la picioare şi cătuşe la mâni, iar din inima lui ţâşnind un stindard de lumină, al libertăţii în Hristos, pe care stă scris: „Mărturisesc! Robul 1036”.
Robul 1036. Eu sunt rob! Robul nu are voinţă!
Bucur Stănescu despre atitudinea robului Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud[1]
Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi în faţa celulelor. Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: …meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului…
Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul „comandamentului”, nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului (comunist) şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. „Procurorul” de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie?
Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru.
Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trecea. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrecea cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:
– Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?
Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.
Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (…)
Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:
– Eu sunt rob, robul n-are voinţă!
Nu ştiu din ce străfunduri de revoltă a țâșnit această voce cu care Trifan făcea afirmaţia de mai sus. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şi desfăşurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simţea fiinţa care întrevedea dispariţia sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a apocalipsului. Nu exista nici în ea şi nici în afirmaţiile făcute nimic de bravadă. …Era recunoaşterea umilă şi disperată a robiei în care ne aflam.
Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Şi chestionarea, înfruntarea prin care ţi se cerea să te angajezi adresându-ţi-se direct, scoţându-te din anonimat, a încetat. …
Răspunsul bătrânului deţinut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că sub aparenţa noastră de robi eram totuşi liberi. Mai liberi decât paznicii şi torţionarii noştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-şi în fire, s-a dezlănţuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân.
Acesta stătea drept, nemişcat, cu capul din nou înclinat puţin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist! …
Lui Busuioc i s-au alăturat alţi „iluminaţi”, cel puţin patru, cinci. Toţi aceştia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-şi seama că şedinţa este ratată, locotenentul major şi-a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ în sus. Atunci, pe uşa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stânga şi-n dreapta şi să urle ca nişte ieşiţi din minţi: toată lumea la celulă, în celulă, bandiţilor!
Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniştii.
Trifan a fost pus în lanţuri.
La Aiud. Galda de Jos
Din mărturia lui Gh. Stanciu-Bacă
Ne aflam în colonia de muncă Galda de Jos, în anul 1946. Era prin luna iulie. În faţa castelului ruină, în care eram cazaţi, se afla o bisericuţă veche din lemn, părăsită…. M-am gândit să văd câte straturi de pictură erau în acea bisericuţă şi…, cu un cuţitaş, am început să descopăr uşor pictura dintr-un colţ: un strat, două, trei, patru!
Socotind că o pictură se reface cam la o sută de ani, cât de veche poate fi bisericuța? Într-o seara m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a văzut şi mi-a zis: „Nu pleca”!
Fulgerător mi-am dat seama ce avea să-mi spună. Minutele ce am stat la uşă m-au înghețat. Când a ieşit, Bădia Trifan, m-a luat uşor după umăr:
„Vrei să ştii cât de veche e biserica? Lasă pe istorici şi arheologi să afle! Asta e treaba lor. Noi ştim că Biserica nu este veche şi nu este nouă, Biserica este dintotdeauna şi pentru totdeauna, Marea Taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!
Bădia Trifan era într-adevăr un Domn. Un Domn al sufletelor, al măreţiilor şi al suferinţelor neamului românesc.
Darul plânsului şi al înaintevederii
Din evocarea lui Nicu Mazăre
Bădia Trifan sculpta troiţe mici ornamentale sau candele cu suport. O imagine simbol era statornic prezentată în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată în raze. Întrebat ce semnificaţie au crucile frânte şi imaginea în ansamblul ei, Bădia explica: „Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat şi credinţa şi nădejdea şi dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da”.
L-am mai întâlnit după câţiva ani, în 1961, la colonia penitenciară din Deltă, la Periprava. Era acelaşi. Aceiaşi ochi, dar parcă îndureraţi. Auzeam că era adeseori văzut cu lacrimi şi erau, desigur, nu pentru suferinţele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea cerească. Vorbea puţin din grai, dar mult din privire şi din ţinută.
Mi-a vorbit de trăsăturile sufleteşti pe care un conducător de oameni trebuie să le aibă. Trăsăturile acestui conducător, Bădia le identifica în păstorul cel bun din balada Mioriţa.
„Plângea ore întregi”
Mărturisirea lui Iulian Bălan despre Traian Trifan
Duminica mergeam la biserica din sat, dar în fiecare zi mergeam la bisericuţa din colonie. Era întuneric şi frig. …Şi-n întunericul de nepătruns, plângea ore întregi… Noi îl auzeam şi ieşeam fără să-i tulburăm rugăciunea…
A doua zi era acelaşi binevoitor, zâmbitor, plăcut la vorbă. D-nul Trifan nu făcea prozeliţi. Cei ce-l iubeau şi-l stimau, erau firi independente, pe picioarele lor, cunoscând bine drumul pe care l-au ales. Legătura dintre ei era Iisus Hristos şi nu era alt stâlp de susţinere. Odată temelia pusă „toate celelalte se adăuga vouă”.
Poate veţi întreba dacă am fost atât de mult timp împreună cu d-nul Trifan, de ce nu l-am întrebat mai multe despre viaţă, despre trăire, despre viitor… Ca să fiu înţeles, mă voi referi la o întâmplare din Pateric: se spune că patru tineri ucenici mergeau din când în când la un cucernic bătrân Părinte, pentru cunoştinţe. Trei dintre ei îi puneau tot felul de întrebări, iar al patrulea tăcea… Într-una din zile bătrânul Părinte îl întrebă pe ultimul: „De ce nu întrebi nimic?”, iar acesta i-a răspuns: „mie îmi este de-ajuns să te văd, Părinte…”
Apoi nu l-am mai văzut deloc pe d-nul Trifan.
Şi nu l-am mai întâlnit, decât în rugăciune…
Traian Trifan – filă de Filocalie a închisorilor
Mărturisirea lui Naidim Marin
În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieşeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie, uneori sta cu ochii închişi, de nu-ţi puteai da seama dacă a aţipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.
Cred că d-nul Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puţine ori l-am văzut chiar plângând. Avea şi acest dar al lacrimilor. Erau lacrimile credinţei şi nu cele ale slăbiciunii omeneşti, căci altminteri era un om dârz şi chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar şi răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal. Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul de atunci de la Aiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-nul Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau ruşii, li s-au deschis porţile închisorii de către administraţie, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din ţară. D-nul Trifan şi d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Şi-au mai făcut de atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20. Şi-au respectat cuvântul dat, riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze şi erau conştienţi de lucrul acesta. Dar au dovedit că principiile creştine pentru ei nu sunt vorbe goale.
Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasagiu din Biblie: „în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi” (Ioan 5, 2-3). Orbi erau la raţiune pentru că nu-şi trudeau mintea să afle Adevărul, şchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecare rea cu iubirea trupească şi uscaţi ca voinţă pentru că voinţa este aşa de slabă ca şi inexistentă.
S-au lucrat pe atunci la Aiud nişte candele din lemn de nuc, la iniţiativa actualului părinte Arsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste candele, a contribuit şi d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând credinţa pusă la încercare; lupul dacic arăta încleştarea în luptă a celor ce-i moştenesc pe Dacii nemuritori, românii.
Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriţi şi invitaţi să cinstim un păhăruţ cu gazda, cu care ocazie l-am auzit pe d-nul Trifan exclamând: „creştinul pretutindeni are fraţi”. Omul acela care ne servea era şi el creştin, spunea şi el Tatăl nostru, noi, deci eram fii ai aceluiaşi Tată, eram fraţi.
A izbucnit şi un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simţ de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.
…A avut şi o ţinută demnă pe tot parcursul detenţiei. Rămâne în memoria noastră exemplu de „avă” şi de erou.
Povățuitor al rugăciunii lui Iisus
Cuvânt al Arhimandritului Arsenie Papacioc
E foarte greu să spui ceva pentru un om pe care l-ai iubit până la urmă. Un om de o profundă trăire creştină, un mare şi integru caracter, un povăţuitor blând, înţelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi.
Calea către Iisus Hristos o considera deschisă, nu mărginită prin reguli rigide. El, Bădiţa Trifan, trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii. Rugăciunea lui Iisus ne ajută să-L vedem pe Hristos în fiecare om şi pe fiecare în Hristos.
Aceasta dorea eroul nostru care legase pe Iisus de răsuflarea şi de inima lui care emana un duh veselitor şi măreţ. Suflarea noastră să devină una cu suflarea divină care susţine universul şi întoarcerea în Paradis.
Mulţumesc din inimă Bunului Dumnezeu că, la vremea mea, am cunoscut pe acest erou ascuţit în toate, care dorea să fie anonim şi cugeta smerit la toţi anii în care rabdă Dumnezeu fără să fim daţi morţii sau dracilor ca să ne piardă.
Îndureratul Dumnezeu este pălmuit de cel din urmă servitor şi ne dă pildă de biruinţă. Aceasta este taina ascunsă în inima Bădiţei şi suferea cu o revoltătoare seninătate.
Într-un moment de mare intimitate i-am spus cu grijă şi teamă: „Doresc să plec la mănăstire!”… M-a privit puternic cu ochii aprinşi şi a lăcrimat. Aceasta a fost o binecuvântare de la acest mare Bădiţă Trifan.
Ne-am mai întâlnit, eu fiind călugăr şi cu o sfâşietoare nevinovăţie m-a rugat să-l iau şi pe el. I-am răspuns: „Dacă tinereţea ar şti, Dacă bătrâneţea ar putea”.
Şi iarăşi a plâns. Ajunsese la măsura fără răutate a copilului.
Eliberarea şi vieţuirea lui mistică de apoi
Din relatările fiicei acestuia, Maria Trifan
Tata a făcut 16 ani de închisoare la Aiud, doi de domiciliu obligatoriu în Bărăgan şi patru la Periprava. A venit acasă de ziua Crucii în 1962. Bineînţeles, a fost o surpriză cum nu se poate mai mare. Nici nu mai ştiam cum arată tata.
Slavă Domnului a avut bucuria de a regăsi familia întreagă, nezdruncinată cu dorinţa de aşteptare de o viaţă a mamei ca să se întoarcă tata acasă. Marele neajuns l-am avut că tata a venit în ’62 şi mama a murit în ’75. Şi am fost alături de tata până în aprilie ’90, când a murit.
În perioada în care trăia tata, Mănăstirea Sihăstria era punctul nostru de refugiu. Acum, nefiind tata, am ajuns eu la Petru Vodă. Trebuie să recunoaştem că viaţa noastră zbuciumată nu ne-a lăsat timp de suflet. Tata deşi avea mereu probleme la închisoare, se întreba ce facem noi. Noi am fost scoşi cu domiciliu obligatoriu din casă. Am stat doi ani în altă parte, într-o casă nu vă mai spun cum. Liceul nu l-am putut termina, facultate n-am putut face, de angajat nu ne-a angajat nimeni şi mama ne-a crescut cu acul. A fost croitoreasă şi cu foarte mare greutate am reuşit să supravieţuim. După venirea lui tata, nu vă pot spune ce bucurii sufleteşti au fost. Ne-a învăţat cât a putut, dar la nivelul lui tata, n-am putut ajunge.
Dorinţa lui a fost să se tipărească cărticica Robul 1036 la care s-a lucrat aici. Eu i-am spus lui tata că a scris-o prea filosofic, dar tata zicea: „Cine vrea o înţelege”. Muritorii de rând mai puţin. Acasă am păstrat în dulap conspectele lui tata ca pe o bijuterie. Ele oglindesc preocupările lui tata.
El, când a venit din închisoare, a zis că vrea să se călugărească, dar noi ne-am opus. Însă i-am făcut chilie în casă. Cât s-a putut, l-am protejat de toate grijile.
Balada sufletului, închinată Doctorului în drept, Traian Trifan
Şi prietenului său, avocat, Marian Traian.
de Virgil Maxim
Noaptea înveleşte muntele-n baladă…
Jucării pitice ies tiptil din „ladă”…:
Rodii aurite… Venus scânteioasă,
Luna-n fulguire-albă-de-mireasă,
Picuri-de-lumină vii şi dolofani.
Răsuciri de clipe printre mii de ani…,
Lanţuri aruncate peste mare-n joc,
Discuri năzdrăvane în vârtej-de-foc…
Cântecul lor tainic cărui tron închină,
Setea lor de spaţii ce gând o alină?!…
Dorm haiducii pe veacuri, flintele stau perne
Lăicer, pădurea, inima le-aşterne…
Molcomeşte focul limbile sub spuză
nicio adiere nu le joacă-n buză…
Prin frunziş de ace liniştea se plimbă
Haina nevăzută orele I-o schimbă.
Coborâtă-n vale gâlgâie-n pâraie
Nimeni n-o vede, nimeni n-o taie…
Singur eu… prin vreme… gând cutezător,
Pelerin, îmi caut misticul izvor
Undele luminii într-însul să vibreze
Sufletu-mi gustându-l să nu înseteze!…
…a căzut de-odată un stejar în parc
Doborât de trăznet din seninul arc…
Ah!… Cine să-nţeleagă… să m-asculte, cine?…
Limba-Nopţii-Neagră la ureche-mi vine:
„Ştii să-mi spui „mândrie”, ce vede albina?…
„Ochiul minţii tale şi-a văzut lumina?…
„A putut vreunul „soarele” să-l stingă?…
„Unde e plăcerea, veacul să vă stingă?…
„Binele sau răul au vreo existenţă?!”
„În balanţa voastră nicio diferenţă
Libertatea voastră poartă jug frumos
„În balconul-minţii nu ia chip Hristos!”
O, statui solemne fără piedestal,
Grabnic lustruite pentru „festival”!
Jucării amorfe puse-n galantar,
Tehnic scăpărate fără de amnar!…
Zguduie-te suflet: om eşti sau tâlhar!?…
Cine să-nţeleagă?… Să m-asculte, cine?!…
Limba-Nopţii-Neagră, sfredeleşte-n mine!…
[1] fragment din lucrarea fostului deţinut politic Bucur Stănescu – „Spicuiri dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii asupra închisorilor comuniste”, apărută la Editura Ramida, Bucureşti, 1999.
(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 26)
Pingback: MARIA TRIFAN DESPRE BĂDIA TRAIAN TRIFAN - ATITUDINI - Mănăstirea Paltin