PĂRINTELE JUSTIN ȘI RUGĂCIUNEA CEA DE FOC

Sunt preotul V.P. Era începutul anului școlar 2012-2013, în septembrie 2012. Am venit la Mănăstirea Paltin împreună cu soția, cei doi copii ai noștri, precum și cu alți doi copii ai prietenilor noștri pentru a lua binecuvântare de la părintele Justin pentru luminarea minții copiilor și sporul lor la învățătură.

Părintele i-a binecuvântat și le-a zis: „Să învățați, căci rezultatele sunt doar 1% inspirație și 99% transpirație, după cum spunea Eminescu! Să fiți bucurie părinților! Iar eu la vară o să vă văd carnetele! Și după aceea o să mă rog zi și noapte pentru voi! Ați auzit, măi? Zi și noapte o să mă rog pentru voi!”.

Anul școlar s-a încheiat în 2013 vineri, pe 14 iunie. Duminică, 16 iunie, băiatul nostru cel mai mare, Iustin, a plecat într-o excursie cu clasa. Când s-a întors acasă m-a întrebat: „Ce mai noutăți?”. I-am răspuns: „A murit părintele Justin! Acum îți vede mediile și de acum înainte se va ruga zi și noapte pentru tine, precum ți-a promis!”.

Prin 2011-2012, un om credincios (M.R.) de pe Valea Muntelui îmi spune că vrea să ajungă la părintele Justin să-l roage să se roage pentru el în rugăciunea cea de foc. Ideea m-a fascinat pe moment, gândindu-mă că și eu îi voi cere părintelui Justin același lucru și pentru mine, dar grijile lumești au stins acea scânteie ce se aprinsese în sufletul meu, inițial.

La câteva luni după aceasta, un enoriaș (M.B.) îmi spune că vrea să meargă la părintele Justin, dar numai dacă merg și eu. Iarăși, copleșit de cele lumești, am venit la mănăstire mai mult de rușinea enoriașului, dar neavând o dispoziție sufletească înduhovnicită.

Ajungem la părintele Justin la Paltin. Era în după-amiaza zilei de Întimpinarea Domnului. Îi dau pomelnicul, îl pune peste teancul cu celelalte pomelnice; eu îl rog să mă pomenească și pe mine în rugăciunea cea de foc. Sfinția sa îmi răspunde: „Rugăciunea cea de foc? Asta o au doar sfinții, măi!”. Însă, în același timp, îmi ia pomelnicul din teanc și îl pune discret în buzunar la reverendă.

Apoi mergem la Mănăstirea Petru-Vodă de sus. Îi dau prioritate enoriașului să se închine primul. Fiindcă la icoana Maicii Domnului era un rând de vreo 10 oameni, mă așez în genunchi, în fața icoanei Mântuitorului și cu stângăcie (fiindcă eram grăbit), dau să spun niște rugăciuni. La început rugăciunea era seacă, dar în scurt timp nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Am simțit ceva atât de dulce, parcă din altă lume!… Nu știu cât a durat, dar pentru această întâmplare cred că se potrivește versetul din Psalmi care spune că înaintea lui Dumnezeu o zi (iar pentru mine câteva minute) e ca o mie de ani. Când mi-am revenit nu mai era în biserică enoriașul, mă aștepta afară. L-am întrebat: „Am stat mult?”, la care el a răspuns: „Nu contează! Sunt dator să vă aștept!”.

Mărturisesc că această trăire se datorează numai rugăciunii de foc în care m-a purtat părintele Justin în acele momente!… Altfel ar fi inexplicabil cum aș fi putut trece brusc și într-un interval de timp atât de scurt de la starea mea sufletească de om grăbit și răvășit în care mă aflasem, după cum am mărturisit inițial, la o așa dulceață în suflet!

(Articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 61)