CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – BASARABA – Erou martir al Unităţii şi Independenţei naţionale; de conf. univ. dr. G.D.Iscru

Erou martir al Unităţii şi Independenţei naţionale

Crima politică din 1714[1]

de conf. univ. dr. G.D.Iscru

Context istoric

Biruind din nou opoziţia pământeană/naţională antigreco-levantină, avându-i în frunte pe Cantacuzini, dintre care unul, cel mai energic şi mai răzbătător, oarecum contradictoriu, Şerban, a ajuns Domn (1678-1688), altfel s-au „pus la cale” problemele Ţării Româneşti. A scris Ion Neculce despre Şerban Cantacuzino că gândea „să fie el împărat”[2] (al unui Bizanţ renăscut, n.n.) iar Nicolae Iorga a interpretat pe cei doi „ţ” de pe sigiliu că ar însemna „Ţar Ţarigradscoi” – ceea ce n-ar fi exclus, ca vis himeric; a fost Şerban-Vodă o fire temperamentală, dar actele lui politice nu-l arată ca pe un dezechilibrat şi hrănitor de himere. Reţinem însă, la el, o soluţie de unire cu Moldova, dar nu inadecvată momentului, ca odinioară la Vasile Lupu, ci prin metode mai „combinate”, mai „turco-bizantine”, printr-o „alianţă” dinastică. A nutrit, el şi boierii pe care se sprijinea, speranţa eliberării de sub turci şi de aceea i-a fost, discret, de folos regelui Jan Sobiesky la despresurarea Vienei (1683), dar a înţeles bine politica expansionistă a Habsburgilor şi a căutat să evite căderea ţării sale sub „suzeranitatea” lor. Şi numai sub presiunea forţelor imperiale, pătrunse în ţară, a trimis o delegaţie la Viena pentru a încheia un Tratat, dar instrucţiunile date delegaţiei – un program politic veritabil! – erau astfel formulate încât nu puteau fi acceptate de un imperiu acum eliberat de pericolul otoman. Tratativele puteau să dureze – şi se mai câştiga timp! Or, Habsburgii, în euforia victoriei, dornici s-o valorifice din plin, erau foarte grăbiţi. Reţinem, între altele, că Şerban dorea să fie şi în Moldova Domn Cantacuzin – dar, desigur, nu un depravat ca vărul său, Dumitraşcu, pe care n-a ezitat să-l înlocuiască! – ceea ce, fireşte, „nemţii cei mari” au respins, cum consemnează, neprieten, anonimul brâncovenesc. În Domnia lui s-a reluat renaşterea culturală. Dacă ar fi numai traducerea şi tipărirea Bibliei – un unic instrument de credinţă şi de limbă în sprijinul unităţii Neamului! –, încă ar fi suficient! În Ardeal a reuşit să impună pe mitropolitul Sava Brancovici, fratele prietenului său, Gheorghe Brancovici şi a sprijinit ortodoxia împotriva presiunii calvine. Erau gânduri, materializate prin acte politice, fireşti la un Domn român, pentru Neamul său întreg în care familia sa de greci, puternic „împământeniţi”, se integrase.

Pregătirea înaltei trădări de către Cantacuzini şi Dimitrie Cantemir

A stârnit şi adversităţi, chiar la fraţii săi, iar la ceilalţi  boieri ai „partidei”  naţionale poate şi suspiciuni, prin orgolii nedisimulate ce puteau evolua în mai rău – şi de aici preferinţa, în 1688, ca Domn, pentru echilibratul şi înţeleptul, mare logofăt, Constantin Brâncoveanu; şi el un Cantacuzin, dar numai „pe jumătate” (după mamă). Pe direcţia ideii care ne preocupă în acest subcapitol – ideea unităţii politice –, întristătoare va rămâne în veci, cum ar spune un istoric al epocii, disputa politică şi neprietenia lui Constantin Brâncoveanu (cu boierii pe care el se sprijinea) cu familia Cantemireştilor moldoveni, în principal cu Dimitrie Cantemir. Parcă regizată de cineva anume, neprieten al Neamului românesc!

Era prea benefică pentru ţară şi pentru întregul Neam, ba chiar şi pentru întregul Orient creştin, Domnia lui Constantin Brâncoveanu – şi forţele ostile, concertate sau nu, i-au găsit „antidotul”. Iar prinţul culturii româneşti din etapa renaşterii naţionale, Dimitrie Cantemir, cu planurile lui croite „din cuţite şi pahară” (cum spunea Eminescu), a „jucat” pe o asemenea „carte”, deloc potrivită momentului. Au venit apoi Cantacuzinii, cei atât de integraţi până atunci în viaţa şi speranţele ţării, şi au dat „lovitura de graţie”, din interior. Turcilor le-a rămas doar să culeagă „roadele”.

Era de aşteptat, de la un prinţ al culturii româneşti, şi o înţelegere superioară a situaţiei politice, şi găsirea unor căi adecvate pentru împlinirea marelui ideal pe care şi el îl nutrea: unitatea politică, în perspectivă şi independenţă. Că a fost un mare patriot – nimeni n-a contestat vreodată. „Hronicul” său a fost carte de căpătâi a atâtor generaţii de patrioţi români din vremea renaşterii naţionale; rămâne, e drept, nedumerirea pentru teza eronată a ascendenţei romane a românilor. Ţara şi-a cunoscut-o bine – opera sa este cea mai bună probă. A stat însă mult la Constantinopol, ca reprezentant al tatălui, apoi al fratelui său Antioh, cu prietenii în „lumea mare” a unei mari capitale diplomatice, agreat până „la vârf” de „lumea înaltă” otomană şi, de reţinut, de reprezentantul diplomaţiei ruseşti.

L-a preocupat mult cercetarea şi creaţia. Din plin dotat, a crescut ca un multilateral şi ca un enciclopedist. Când venea în ţară, de-l cunoşteau cei mai apropiaţi Curţii domneşti – consemnează Ion Neculce –, era „nerăbdătoriu şi mânios, zlobiv (= zurbagiu, n.n.) la beţie şi-i ieşisă numele de om rău”. Când a ajuns Domn însă, scrie acelaşi, „aşea să arăta de bun şi de blând! Tuturor uşea deschisă şi nemăreţu, de vorovia cu toţi copiii”. Nu era lacom dar „lucrurile lui poftia să fie lăudate”. Şi încă să reţinem: „Numai la giudecăţi nu pre puté lua sama bine, poate fi trăind mult la Ţarigrad, în streinătate”[3]. Analiza evenimentelor în care a fost implicat îi dezvăluie şi alte insuficienţe în plan politic, fapt care nu poate conduce la atribuirea unei vocaţii şi pe acest plan, de om politic, comparându-l cu marele său contemporan Constantin Brâncoveanu. Nutrea planuri de unire cu Ţara Românească, el văzându-se aci Domn. Şi-a confecţionat şi o stemă cu acest sens. Gândise la fel şi Şerban Cantacuzino, când a acceptat să-l aibă ginere pe Dimitrie Cantemir; fratele, Antioh, urma a rămâne Domn în Moldova.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu – model de echilibru politic

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost şi rămâne o mare reuşită din toate punctele de vedere. Privită retrospectiv, ea ne apare ca un punct culminant al împlinirilor posibile pentru un „demaraj” fericit de aci înainte.

Constantin Brâncoveanu Basaraba a promovat o eficientă administrare a ţării, în paralel o politică fiscală mai cumpătată. Un sprijin deosebit a dat vieţii culturale, pornind de la spiritualitatea creştin ortodoxă a naţiunii şi a ţării, cu accent pe legăturile naţionale şi creştine cu Ardealul, sprijin extins însă la întregul Orient creştin. A dus o politică externă înţeleaptă, reuşind să „tempereze” adversitatea Imperiului habsburgic. A rămas atent dar nu rigid faţă de energicul ţar al Rusiei, ale cărui obiective expansioniste le intuia. A fost corect cu „Înalta Poartă”, suzerană, pentru a nu da loc la suspiciuni. Desigur, l-a îngrijorat pe Brâncoveanu orientarea Cantacuzinilor spre Rusia, dar n-a „forţat nota” în raporturile cu ei pentru a menţine un echilibru politic intern în condiţiile în care, din 1711, Poarta instalase prima domnie fanariotă în Moldova – sora de peste Milcov, cu care chiar la începutul anului 1714 Domnul Valahiei pregătea o legătură matrimonială pentru o bună înţelegere cu familia Cantemireştilor, ca soluţie de conlucrare benefică de aci înainte. Probabil, nu mergea cu gândul că rudele sale de sânge, Cantacuzini, vor ajunge la actul extrem al trădării. Nu-l putea crede capabil de aşa ceva pe înţeleptul său unchi care cândva îl îngrijise ca un tată şi acum era prima autoritate a puternicei familii, menţinută de voievod pe pârghii importante ale Puterii.

În acest context a fost asigurată liniştea uneltirilor cantacuzine, întreaga operaţiune fiind ţinută strict sub control într-o Capitală în care nu se bănuia nimic suspect.

În ce priveşte raporturile cu Cantemireştii, obiectivul major al Unităţii politice şi al Independenţei a generat din nou rivalitate, ca odinioară din cauza ambiţiosului Vasile Lupu, iar nu conlucrare pentru a fi găsită o soluţie înţeleaptă. Aici, vinovăţia, oare ar putea fi atribuită la „paritate” Brâncovenilor şi Cantemireştilor? Greu de afirmat. Dimitrie Cantemir a fost o mare personalitate a culturii naţionale, foarte orgolios, ca atâţia mari intelectuali, dar i-au lipsit vocaţia şi experienţa, practica politică, pe care Brâncoveanu, un mecena prin excelenţă al culturii naţionale, le avea din plin. De ce Dimitrie Cantemir n-a căutat, de la început, şi perseverent, conlucrarea cu Domnia lui Brâncoveanu pentru marele obiectiv comun? Cât de mult şi prin ce l-a convins diplomatul ţarului la Constantinopol că „Puterea de la Răsărit” va lua în seamă şi propriul lui ideal: Unitatea şi Independenţa. Prin ce l-a convins ţarul însuşi, Petru I, după „circul” politic pe care l-a făcut cu prilejul vizitei la Iaşi? Alianţa cu ţarul, tânărul Domn o perfectase în mare secret iar când le-a dezvăluit boierilor planul, vornicul Iordache Ruset i-a zis: „Te-ai cam grăbit, Măria Ta, cu chiematul muscalilor…”[4]. S-a „cam grăbit” în multe mai tânărul de înaltă cultură, Cantemir.

Prin ce l-a convins sultanul Ahmed al III-lea pe Dimitrie Cantemir ca să accepte urmărirea îndeaproape a lui Constantin Brâncoveanu, prinderea în „flagrant” şi trimiterea lui, viu, la Constantinopol?

Ar fi fost motivaţii puternice pentru ca între cei doi mari români (fiecare în felul lui) să fie conlucrare, nu suspiciune şi subminare. În acele vremuri grele Imperiul habsburgic era în culmea puterii şi încă „opintea” – cum  avea să observe  Neculce – să-i fie Dunărea hotar, iar fanarioţii unelteau intens la Poartă pentru a lua în primire tronurile Principatelor Dunărene, în timp ce factorul politic al Valahiei căuta apropierea de Moldova, unirea cu aceasta într-o „formulă” adecvată şi sprijinea, cât era posibil, Ardealul românesc.

Brâncoveanu, spre deosebire de Cantemir, fusese foarte atent la prevederile Tratatului pe care l-a încheiat cu Petru I înaintea campaniei de la Prut a acestuia (1711). Mai mult şi mai imprudent s-au apropiat însă de Rusia rudele de sânge ale lui Brâncoveanu, Cantacuzinii, detaşându-se chiar, muncindu-i gândul, confirmat ulterior, ca pe tronul ţării să ajungă un Cantacuzin „pur sânge”. Prudenţa lui Brâncoveanu în raporturile cu Rusia a fost de natură să creeze o tradiţie benefică în legăturile românilor, de aici înainte, cu viitorul mare imperiu. Abaterea de la această prudenţă a fost plătită întotdeauna scump. Dimpotrivă, „stilul” apropierii lui Cantemir a greşit nu numai la formularea – sau acceptarea! – articolelor din Tratatul cu Petru I, dar tânărul Domn nici nu s-a informat suficient asupra forţei combative a armatei ruse care urma să fie deplasată pe frontul din Moldova, după extenuantul război cu Suedia. Or, se ştie că doar hazardul a făcut ca înfrângerea de la Stănileşti să nu se transforme într-un dezastru pentru Petru I.

Iată de ce, pe direcţia acţiunilor concrete pentru împlinirea amintitelor obiective majore – unitatea politică şi independenţa –, „dosarul” Cantemir va rămâne continuu deschis în faţa unei judecăţi obiective a istoriei. Căci este ceva nefiresc în conduita lui Cantemir. O cercetare specială încă ar trebui făcută şi dusă până la capăt, căci a fost prea dureroasă zădărnicirea unei mari şanse pentru unitate şi independenţă. Deocamdată, noi nu ştim ce întrebări trebuie să-i punem lui Brâncoveanu-Basaraba. Toate se precipită spre Dimitrie Cantemir.

În ce-i priveşte pe Cantacuzinii din Ţara Românească, în raporturile cu Brâncoveanu, în ultimii ani ai Domniei şi în 1714, ei au comis, fără niciun dubiu, cum am spus, o înaltă trădare. Chiar dacă nu i-am învinui, în acel moment, de lipsă de patriotism, acceptându-le că printr-un Cantacuzin „pur sânge” ar fi dorit să pună în aplicare un program politic mai bun pentru ţară – aceasta implicând, atunci, o imprudentă apropiere de Rusia şi crezând ei în „altruismul” viitorului mare imperiu, cum gândea şi Dimitrie Cantemir –, soluţie absolut greşită, atunci şi în perspectivă istorică! –, înalta trădare rămâne.

 Sângele lui Brâncoveanu asupra întregii Europe

Totul s-a ruinat când trimisul Porţii otomane a venit pentru a-l „ridica” pe Domnul mazil, Constantin Brâncoveanu (24-25 martie 1714) împreună cu întreaga familie, cu cei patru feciori ai săi în care, desigur, îşi pusese speranţa unei dinastii ereditare în Neamul Basarabilor, întemeietori de Ţară. Cu ei a fost luat şi marele vistier Ianache Văcărescu. La jaful şi la ingerinţele otomane, Capitala parcă încremenise!

Au urmat, la Constantinopol, chinurile, în care călăii sultanului excelau, atât înainte, dar mai ales după refuzul nefericitului tată şi al feciorilor săi de a se converti la mahomedanism.

Soluţia Cantacuzinilor fusese greşită iar ţara a suportat consecinţele. Greşelile în politică sunt crime – a spus Eminescu. Pentru acea înaltă trădare, Principatele Române Dunărene au plătit, nu doar cu secolul de regim politic oprimator turco-fanariot ci şi cu urmările fanariotismului.

În ce priveşte pe Constantin Brâncoveanu şi familia lui, după ce suportaseră amintitele chinuri, în ziua de 15 august 1714, într-o sinistră şi umilitoare procesiune, osândiţii au fost duşi pe uliţele constantinopolitane până în piaţa Ialichioşc din apropierea seraiului, unde a avut loc execuţia sub privirile sultanului, ale marelui vizir şi ale diplomaţilor Europei prezenţi în Capitala otomană. Del Chiaro, secretarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu îi atribuie nefericitului părinte înaintea execuţiei următoarele cuvinte: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru[5].

A fost una din cele mai zguduitoare execuţii din câte se pot închipui, cel mai cumplit – dacă mai rămâne loc pentru aşa ceva! – fiind momentul decapitării feciorului mezin, Mateiaş, copilul de 11 ani, care la ridicarea iataganului s-a aruncat la picioarele sultanului implorând iertare, sub promisiunea trecerii la mahomedanism, dar după ce tatăl său, cu ultimele resorturi şi cuvinte i-a spus fiului că „e mai bine să moară de o mie de ori dacă ar fi cu putinţă, decât să-şi renege credinţa strămoşească”[6], revenindu-şi din spaima morţii, copilul şi-a pus capul sub iataganul călăului.

Preţul poporului român pentru această înaltă trădare

Cantacuzinii, în anii imediat următori au încercat să se disculpe în faţa acestei tragedii, dar întreaga desfăşurare a evenimentelor îi acuză fără echivoc. La scurt timp, acum (ne)înţeleptul stolnic Cantacuzin şi fiul său, Ştefan, ambii preadoritori de Domnie cantacuzină în Valahia, şi-au primit „răsplata” din partea Porţii otomane: După mai puţin de doi ani au fost executaţi amândoi din porunca sultanului care a adus şi-n Valahia, ca domn fanariot pe acela-şi Nicolae Mavrocordat cu care în 1711 îl înlocuise pe Dimitrie Cantemir în Moldova.

Iar Principatele române dunărene au plătit acea crimă politică nu doar cu cei peste 100 de ani de regim politic oprimator turco-fanariot ci şi cu urmările fanariotismului.

După instalarea Domnilor fanarioţi – înalţi slujbaşi ai  Porţii otomane! –, pe ei, în general (cu foarte puţine excepţii!), nu se mai putea conta pentru împlinirea amintitelor obiective majore româneşti – unitatea politică şi independenţa. În această privinţă, grija pentru soarta Principatelor a rămas în seama opoziţiei naţionale antifanariote. „Jumătate din epoca fanariotă ne aparţine” – constatase Nicolae Iorga (citat din memorie), în sensul că, în Divan şi în alte demnităţi cei mai mulţi boieri au fost români iar dintre ei s-a recrutat opoziţia naţională antifanariotă. „Boierimea românească (în acest interval, n.n.) – se constată într-o foarte bună lucrare de cercetare – este surprinzător de unitară din punct de vedere etnic” şi – se spune mai departe – „această unitate etnică explică în mare măsură poziţia ei naţională şi consecventă cu care a militat pentru crearea unui stat românesc unitar şi independent”[7]. Domnii fanarioţi care au avut „momente” de ataşament la cauza naţională, au fost – nu mulţi! – fie dintre cei care şi-au revendicat originea românească, fie aromâni (români din Sudul Dunării), dar au fost cazuri izolate.

Vor fi conştientizat Cantacuzinii de atunci răspunderea lor pentru înalta trădare şi pentru tragedia care i-a urmat?

[1]. Subcapitol din cartea autorului: Începutul Renaşterii naţionale moderne în istoria României. Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2007, p. 119-125, revăzut.

Nota Bene: „Cognomenul Basaraba, care apare în titulatura oficială a Voievodului, este element de legătură cu dinastia ereditară a Valahiei, Basarabii, iar aceasta cu tradiţia dacică a „Sarabilor” (v. Iordanes, Getica), categorie superioară din care strămoşii daci îşi alegeau regii şi sacerdoţii.

[2] . Ion Neculce, Opere, ed. G. Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 295.

[3] . Ibidem, p. 516-517

[4] . Ibidem, p. 540.

[5]. Şt. Ionescu şi Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 291.

[6]. Ibidem, p. 292.

[7] . Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, 1972, p. 20, s.n.

(Articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 24)