Mișcarea – Rugul Aprins al Maicii Domnului (I), de Monahia Dometiana

Rugul Aprins al Maicii DomnuluiIn Ecclesiast se spune că e o vreme a tuturor lucrurilor şi că Dumnezeu toate le-a făcut frumoase şi la timpul lor. Au fost un Timp şi o Taină ale Rugului Aprins. Mai este încă un timp al Rugului Aprins acum când încercăm să-l descoperim, cu oamenii aceia minunați pe care-i unea rugăciunea trăită şi mărturisită.

Cum să vorbești despre Mișcarea – Rugul Aprins al Maicii Domnului de la Mânăstirea Antim când însăși documentarea te-ar putea ridica pe o anumită treaptă spirituală, în mod tainic, cu regretul de a scrie ceva ce nu ai experimentat. Comunicarea vieții lăuntrice a cuiva este practic imposibilă, şi de aceea Rugul Aprins rămâne o taină.

Rugul Aprins al Maicii Domnului de la Mănăstirea Antim n-a fost o invenție literar – politică, ci o mișcare care venea în continuarea unei spiritualități românești.

Î.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală- spunea în 1991 într-o conferință la Cluj că lucrurile care se întâmplă chiar după cel de-al II-lea Război Mondial erau „pregătirea pentru intrarea în marele întuneric”, o perioadă de aproape jumătate de secol de întuneric în care adevărul n-a putut fi spus. Nu analizăm aici în ce măsură acest întuneric se prelungește şi astăzi, dar cei de-atunci scriau în jurnale: „Intrăm în labirint, intrăm în catacombe, intrăm sub pământ, intrăm într-o perioadă lungă şi neagră în care toţi vom fi cenzurați, în care Dumnezeu însuși va fi cenzurat, ca să nu ni se poată adresa cum trebuie; în care noi înșine vom fi cenzurați să nu putem vorbi cu Dumnezeu tot ce-am vrea, şi tot ce avem datoria să vorbim şi atunci trebuie să ne pregătim pentru această intrare în întuneric”.

Să ne-ntoarcem în timp la momentele cele mai importante ale spiritualității românești. Un prim moment este apariția unei cărți remarcabile în literatura spirituală românească şi anume: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, prima carte isihastă, foarte importantă pentru viața duhovnicească românească. E interesant de știut că Pr. Daniil Sandu Tudor, inițiatorul Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim a scris o Viață a lui Neagoe Basarab, pentru care avea o sensibilitate aparte, carte ce nu a fost publicată.

Rugul Aprins al Maicii DomnuluiMișcarea Rugul Aprins a fost de la bun început o mișcare isihastă, ale cărei rădăcini le aflăm la Sf. Paisie Velicikovski. În istoria religioasă a românilor mișcarea Sf. Paisie de la Neamț e primul moment important care a avut o lucrare isihastă. Nu numai pentru cultura românească este important acest moment, dar dacă a existat şi există o Optina e pentru că a existat Sf. Paisie de la Neamț şi traducerile trimise în Rusia.

Un al doilea moment în istoria spiritualității românești a fost cel al Sf. Calinic de la Cernica, care spre deosebire de cel de la Neamţ cu accent exclusiv pe rugăciune, se potrivea mai bine sufletului românesc mai echilibrat, îmbinând munca şi rugăciunea.

Urmează apoi momentul despre care ne vom ocupa în mai multe numere ale revistei noastre, şi anume cel al Mișcării Rugului Aprins de la M-rea Antim. Acest moment apărut imediat după război, s-a impus prin rugăciunea interioară care urma să ducă la supraviețuirea spirituală a poporului român în întunericul ateismului.

Din „Grupul de la Antim” au făcut parte mari intelectuali şi călugări care rămâneau în acea libertate lăuntrică, spunând „nu” chiar dacă nu pe faţă, comunismului. De aceea, aproape toți membrii Rugului Aprins au intrat în închisoare.

În 1936 s-a înființat la București tot la Mănăstirea Antim un grup literar care se numea Gând şi slavă, poate pentru că acolo, la M-rea Antim locuia Arhim. Iuliu Scriban, mare profesor de teologie, unul din inițiatorii acestei mișcări literare din care făceau parte: Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu şi Sandu Tudor. Acesta din urmă va deveni șeful Mișcării Rugul Aprins, denumire dată de el. Rugul Aprins reprezintă ceea ce a reprezentat pe vremea lui Moise şi anume un rug care ardea şi nu se mistuia. Rugul e o plantă vie, care în română purta denumirea de rug. «Atunci Moise şi-a zis: mă duc să văd această arătare minunată, că rugul nu se mistuiește» (Exodul 3, 3).

Rugul Aprins de la Mănăstirea AntimRugul Aprins simbolizează adevărul care nu se preface în cenușă şi nu dispare, precum şi Maica Domnului, care a rămas ca un rug aprins. Dar Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim e o referință vie, moștenire venită mai departe asupra căreia vom reveni.

Mișcarea de la Mănăstirea Antim n-ar fi dat rod fără părintele Ioan Kulâghin, călugăr din suita Mitropolitului Rostovului (sălăşluit la Mănăstirea Cernica odată cu retragerea trupelor românești, decedat şi îngropat tot Mănăstirea Cernica). Părintele Ioan cel Străin venea tocmai de la vestita Mănăstire Optina Pustina, pe unde cândva trecuse Dostoievski. Dar iată cum l-a văzut pe părintele Ioan, Alexandru Mironescu într-unul din eseurile în duhul Rugului aprins: „Calea către inima mea”: „Părintele Ioan era o personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtășirii unor experiențe alese şi pentru noi necunoscute. Aceste însușiri deosebitoare pentru a fi deslușite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a asculta (…). Nimic din ceea ce am auzit şi am învățat de la Părintele Ioan n-am găsit mai târziu dezmințit de scrierile Sfinților Părinţi. În orice caz, Părintele Ioan este acela care m-a luat de mână şi mi-a arătat cum arată părintele fiului său: „Iată, aceasta este calea care duce la inima ta”.  

Figura şi prezența Părintelui Ioan apar însă în rândurile Scrisorii sale adresată prietenilor săi cu puțin timp înainte de a fi ridicat din mijlocul lor, în toamna lui 1946. Reproducem acest adevărat testament duhovnicesc în continuare. Părintele Ioan, plecând dintre noi, a lăsat acest:

Ioan KulâghinCuvânt al Părintelui Ioan către ucenicii săi[1]

Mulțumire Domnului Care, în chipul acesta, a binevoit către noi, pentru a întări în chip temeinic mintea și inimile noastre în fapta unirii nemijlocite a sufletelor cu Domnul și pentru ca să nu slăbească credința voastră în Pronia cea dumnezeiasca a Lui, precum nici în „străinul” Său pe care voi l-ați aflat, într-un chip neînțeles, pe calea care este aceea a mântuirii sufletelor Lui. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vă voi arata vouă, deocamdată numai amintindu-vă pe scurt, câteva semne și clipe răzlețe și atâta cât se poate strecura prin tâlcul scrisului.

Vă mărturisesc cu tărie despre lucrarea Proniei lui Dumnezeu care s-a săvârșit și se săvârșește cu mine, cât și despre împlinirea milelor Sale dumnezeiești care se revarsă asupra noastră, a tuturor acestora, cât și asupra tuturor acelora pe care Domnul încă îi va alege, pe căi nepătrunse și în chipuri așa de deosebite, ca drept uneltele Sale, spre slava Sfântului Nume al Său.

Fericiți sunt cei care nu s-au îndoit de mine, săracul vostru părinte și duhovnic, care mă aflu „străin trimis”.

Nu eu, ca făptură, am ceva deosebit, fiind om cu însușiri ale firii și cu toate lipsurile ei, ci voia lui Dumnezeu, care este minunată. Voia lui Dumnezeu m-a ales dincolo de vrednicie; ea mă călăuzește și ea sălășluiește în mine, robul Său.

Încă de pe când eram tânăr, dumnezeiasca lucrare a Proniei a avut bunăvoire față de inima mea și, pe calea mântuirii mele, m-a dăruit cu binecuvântarea harică cea dată prin moștenire. M-a dăruit, de asemenea, cu un îndrumător duhovnicesc sub har și care avea o mare trăire. Și iarăși m-a dăruit de-a dreptul cu sprijinul Său haric prea înțelept și foarte tare, pe această cale a pribegiei mele spirituale. Despre aceasta v-am vorbit prin cuvânt viu de mai multe ori și cu amănunt, și încă vă voi mai arata.

„Iată, noi încă multe vom grăi și nu vom ajunge, dar sfârșitul cuvintelor noastre este Domnul întru toate”; așa vorbește, ca pentru acestea, Fiul lui Sirah în Cartea Înțelepciunii (43, 31). Și adaugă atât de nimerit: „Preamărindu-L, noi ce vom putea?”.

Cu neputința mea, pururea Îi voi mulțumi că, pe scara de suire a propășirii duhovnicești, El mi-a dat, de atâtea ori, adeveriri și întăriri de har atât de puternice. Da, precum zice împăratul proroc Solomon: „Înțelepciunea lui Dumnezeu este mai frumoasă decât soarele și decât orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, o întrece” (Înțel. 7, 29).

Dar prin cei slabi și neștiuți lucrează puterea Sa. „Cât de măreț este numele Tău, Doamne”, zice Psalmistul. „Prin gura nepricepuților, prin gura copiilor și a pruncilor care sug ai săvârșit Tu lauda și puterea Ta” (Ps. 8, 1-2).

Așa m-a dăruit Domnul cu ceea ce se numește „înmânarea harică a unei moșteniri duhovnicești”, precum și cu încredințarea conducerii spre mântuire a sufletelor oamenilor.

Întorcându-mă înapoi să văd întinderea străbătută, eu fiind călătorul care umblă de 64 de ani prin această viață, văd cum Domnul s-a grăbit, dintru început, prin alegerea Sa dumnezeiască, să toarne în inima mea tânără o nebiruită dragoste de foc către El.

Binecuvântez pre Domnul, că El s-a grăbit să umple lăuntrul meu, și cu milele Sale cele negrăite să mă covârșească. M-am smerit întru plinătatea acestor daruri care sunt mai presus de toate bunătățile pământești și pe care lumea și mintea omenească nu le pot pătrunde.

Binecuvântez pre Domnul că, din anii cei dintâi, m-a dus prin căile Sale cele tainice până la izvoarele nesecate din care se revarsă cu îmbelșugare harul și pe care le păzeau Părinții în sihăstrii, în munți și în unghere neștiute.

Binecuvântez pre Domnul Care, din pragul fraged al bărbăției, a făcut să se topească la un loc, în încăperea inimii mele tinere, belșugul darurilor din care și acum trăiesc și mă înnoiesc și pe care suferințele și trunchiatul drum al vieții mele totuși nu l-au pierdut, ci l-au păstrat cu grijă și cu teamă, căutând să nu-l împuțineze. Ci încă, duhovnicește vorbind, pot mărturisi în chip neînșelat că și eu, smeritul, pe darul cel adevărat al Proniei, dincolo de slăbiciunea mea, l-am făcut împărtășit multora dintre acei care, în chip sincer, l-au căutat. Da, El singur S-a împărtășit pe Sine, totdeauna, tuturor acelor călători ai călătoriei noastre pământești, pe care Domnul i-a adus pe felurite cărări ale vieții lor obișnuite, pentru potolirea setei lor sufletești.

Setea Duhului este necovârșită și prin nimic nu se poate umple, iar Darul Lui, cu cât se revarsă, cu atât mai mult crește și umple. Așa este!

Fie mila lui Dumnezeu și harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toți! Amin.

(Preluat din Revista Atitudini, Nr. 48)

 

[1] Alexandru Mironescu, Calea inimii eseuri în duhul Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1998, p. 3-5.

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura