SINAXAR 18 MARTIE: Sf. Nicolae Velimirovici – Aspecte biografice

Viaţa Sfântului Nicolae Velimirovici, noul Gură de Aur, Episcop al Ohridei şi Jicei

alcătuită de maicile de la mănăstirea Paltin

Copilăria

Sfântul Nicolae al Serbiei, pe numele său natal, Nikola Velimirovici, s-a născut în satul Lelici în Serbia apuseană pe 23 Decembrie 1880 după vechiul calendar/4 Ianuarie 1881 pe cel nou, din părinţi binecredincioşi – tatăl Dragomir şi mama Katarina. Despre familia sa, Sf. Nicolae își aminteşte: „În ajunul Duminicii, când se încheia lucrul din decursul săptămânii, ne adunam să ne rugăm lui Dumnezeu. Seara, bunicul meu, capul familiei, ne chema la rugăciune. În casă nu aveam paraclis. Când era vreme urâtă, ne rugam în casă, iar când afară era vreme frumoasă, ne rugam în curte. Cerul înstelat ne era bolta bisericii, Luna – o adevărată icoană, bunicul – drag preot… Ne închinam şi ne rugam privind pământul şi ridicându-ne privirile către stele. Rugăciunea se sfârşea cu metanii adânci şi cu un Amin hotărât. Când îmi amintesc astăzi acea rugăciune, simt mai multă evlavie, zdrobire şi pace sufletească decât am simţit în toate marile biserici ale lumii, din Europa şi America”.

Însoţit de mama sa, care îi vorbea adeseori de Dumnezeu, Nikola petrecea mult timp la mănăstirea Celie de lângă Lelici şi se spune că adeseori se urca în clopotniţa bisericii, unde stătea ascuns toată ziua, rugându-se şi citind.

Micul Nikola a învăţat şi a terminat şcoala primară la Mănăstirea Celie. Aici, „Popa Andria,” egumenul mănăstirii, un chip bonom şi iubit de copii, un erou din războaiele sârbilor împotriva turcilor, i-a insuflat dragostea de neam şi i-a povestit despre trecutul slăvit şi împovărat al sârbilor. Învăţătorul Mihailo Stuparevici mărturiseşte că nu a avut nicicând un elev mai bun decât micul Nikola, şi a stăruit din toate puterile ca Nikola, la sfârşitul şcolii primare, să continue şcoala la Gimnaziul din Valievo.

Studiile şi cariera scriitoricească

După absolvirea Gimnaziului de 6 clase din Valievo, Nikola încearcă să se înscrie la Academia Militară, dar, din iconomia lui Dumnezeu, este respins pe motiv de subnutriţie, dezvoltarea insuficientă a pieptului. Astfel Nikola se înscrie la Şcoala de Teologie din Belgrad. Nu e de mirare că tânărul Nikola, ca şi mulţi din generaţia lui, năzuia spre cariera militară. Relaţiile Serbiei cu Austro-Ungaria se înrăutăţesc. Se ajunge la izbucnirea aşa-zisului „război de frontieră” dintre cele două ţări. În Balcani, mişcarea de unire a Slavilor de sud  devine tot mai puternică…

Trăind în Belgrad în condiţii precare şi slab financiare, Nikola Velimirovici absolvă Teologia ca unul dintre cei mai buni elevi. Reuşeşte să se întreţină, distribuind ziarul „Vestitorul Creştin”, unde scriau oamenii de seamă ai Belgradului, mulţi preoţi şi luptători naţionalişti din ţinuturile aflate sub stăpânire străină. Acesta este şi debutul scriitoricesc al lui Nikola, care scrie şi publică cele dintâi texte jurnalistice ale sale, în „Vestitorul Creştin”, în care atrăgea atenţia asupra decăderii morale şi spirituale din acea vreme, chiar şi a întâistătătorilor Bisericii.

După absolvirea Şcolii de Teologie, rămas în memoria profesorilor prin extraordinara expunere despre poezia şi gândirea lui Petar Niegos, autorul său preferat, Nikola a primit mai întâi postul de învăţător în ţinutul său, în satul Dracici, la vreo zece kilometri la sud de Valievo. În Dracici, tânărul învăţător a adus din Belgrad nu numai diploma de seminar, ci şi o boală grea – tuberculoză cutanată – datorată condiţiilor precare şi hranei foarte slabe. Doctorii i-au recomandat să petreacă o vreme pe malul mării.

În această perioadă de odihnă şi refacere a scris „Viața lui Bokel, muntenegreanul şi dalmatul”.

La puţină vreme, Nikola se va despărţi un răstimp şi de Serbia sa iubită. Nikola obţine o bursă de studii în străinătate. O mărturie zice că plecarea lui Nikola la studii în străinătate a fost aranjată în urma convorbirii între Protoiereul Aleksa şi abia încoronatul Rege Petru I. „Ne pregătim pentru un mare stat Iugoslav. Vreau să trimit la studii oameni care să fie episcopi în noul stat. Interesează-te cine ar putea fi aceşti tineri”. Protoiereul, fără să stea pe gânduri, răspunse: „Unul ţi-l pot spune pe loc: Nikola Velimirovici”. Când Nikola se întoarse în Belgrad din satul unde era învăţător, fu primit de Rege: „Du-te unde vrei şi studiază ce vrei, dar trebuie să termini Teologia, căci după aceea vreau să te călugăreşti”. Nikola l-a rugat pe Rege să amâne o hotărâre definitivă după un răgaz de gândire şi după ce va lua binecuvântare de la părinţi.

În cele din urmă, Nikola a primit o bursă de studii la Facultatea Vechilor – catolici din Berna, socotită cea mai potrivită facultate apuseană pentru studenţii Ortodocşi. Bursa mare i-a permis să călătorească în afara Elveţiei şi să asiste la prelegerile celor mai buni profesori de materii teologice ai facultăţilor Germane. După absolvirea examenelor de diplomă la Facultatea din Berna, Nikola şi-a dat doctoratul cu tema „Credinţa Apostolilor în Învierea lui Hristos ca dogmă de căpătâi a Bisericii apostolice”.

În anul 1908 termină şi studiile de filosofie la Oxford, în Anglia şi îşi dă doctoratul la Geneva, în franceză, cu tema: Filosofia lui Berkeley. Dr. Velimirovici se întoarce în Belgrad, cu două diplome şi două doctorate…

Tunderea în monahism şi preot al lui Hristos

„Dacă lucrarea mea e de folos Domnului, El mă va izbăvi”

Însă pentru Dr. Velimirovici uşile nu erau, să zicem aşa, tocmai larg deschise. Ascunzându-se în spatele reglementărilor administrative, cei din conducerea învăţământului şi a Bisericii, nedorind să îi recunoască diplomele, îl siliră pe doctorul în ştiinţe la două universităţi să termine clasa a şaptea şi a opta a Gimnaziului, şi să îşi ia Bacaleaureatul!

În vremea acestor întâmplări, Nikola l-a înmormântat pe un frate mort din pricina dizenteriei, şi apoi s-a îmbolnăvit el însuşi de această cumplită boală. După trei săptămâni de tratament în spital, doctorul i-a adus la cunoştinţă că starea bolii sale e atât de gravă, încât numai Dumnezeu îl poate izbăvi. Dr. Nikola Velimirovici nu s-a tulburat de această părere a doctorului. „Dacă lucrarea mea e de folos Domnului, El mă va izbăvi”. Însă de folos erau şi boala şi izbăvirea. Pentru că această boală îl determină pe Nikola să îi făgăduiască Domnului că îi va dedica întreaga viaţă. Astfel, după şase săptămâni de boală grea, s-a înzdrăvenit cu totul şi merge să se călugărească la Mănăstirea Rakoviţa din apropiere. După două săptămâni de ucenicie, este tuns în monahism la 17 Decembrie 1909. La tundere a primit numele Nicolae. Monahul Nicolae primeşte în acelaşi an cinul diaconesc la 19 Decembrie şi cinul preoţesc la 20 Decembrie.

De mult se zvonea prin Belgrad că Dr. Velimirovici e un mare predicator. Aşa că atunci când presa din Belgrad a anunţat că Ieromonahul Nicolae va predica la Catedrală după Crăciun, de Sfântul Ştefan, încă de dimineaţă cu greu se mai putea găsi un loc liber. Elita Belgradului – politicieni, academicieni, profesori universitari, generali, chiar şi Regele însuşi, au venise să asculte predica. „Omul nu este ceva ce poate fi cuprins de mormânt, nici măcar întregul cosmos nu îl poate cuprinde. Dumnezeu nu se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu, se ascunde până ce Îl pierde cu totul din vedere. Biserica e cea care trebuie să dea duh orânduirii statului, nu să îl imite”. Ascultătorii, printre care se numărau şi raţionalişti şi atei, au fost deopotrivă plini de admiraţie. S-a născut un mare predicator! Atrage imediat invidia Mitropolitului Dimitrie care îl şi trimite după câteva zile pe Dr. Nicolae la studii în Rusia, ca să se „ortodoxizeze”. Însă şi în Petersburg i s-a dus vestea. Sub înrâurirea operelor lui Dostoievski şi Soloviev, s-a plăsmuit la Dr. Nicolae noţiunea de A-tot-om, opusă Supra-omului lui Nietzsche. Datorită cestor aprecieri, Ieromonahul Nicolae Velimirovici a fost numit prin Decret Regal profesor suplinitor la Seminarul Sfântul Sava… Înainte de primirea postului, Facultatea de Teologie a Universităţii din Berna i-a oferit din nou Dr-ului Velimirovici locul de docent la Universitate, şi în acelaşi timp şi postul de redactor al cunoscutei reviste „Revue Internationale de Theologie,” publicată în trei limbi…

Nicolae începe să scrie lucrări mai mari. Ele sunt publicate mai întâi ca foiletoane în reviste, iar mai târziu sunt publicate ca şi cărţi. „Religia lui Niegoş”: „Pentru mulţi contemporani, atât bogaţi, cât şi săraci cu duhul, religia pare o cetate veche… Însă credinţa, ca şi putere de zidire a omului, nu e moartă, ci vie; ea este şi astăzi la fel de plină de viaţă şi de puternică ca odinioară, numai că astăzi se săvârşeşte şi se exprimă altfel decât odinioară”.

Puţini se aşteptau ca un ierarh al Bisericii să pornească pe urmele întâiului arhiepiscop sârb, Sfântul Sava, ca îndeobşte cineva ar putea să lege adânca rădăcină a spiritualităţii Ortodoxe de cuceririle culturale moderne, şi să înlăture praful de pe străvechile dreptare de viaţă ale poporului Sârb. De bună seamă că ivirea unui om precum Nicolae îi încurca pe mulţi. „A fi om, chiar şi un om de seamă, e puţin lucru. Fiţi dumnezei, zice Sfânta Scriptură. Să fii om e un program mic. Fiţi dumnezei, acesta este cel mai înalt program”.

Părintele Nicolae continuă să studieze şi să predice, fiind permanent urmărit şi anchetat de securitate.

În anul 1912 îi apar cărţile: „Nietzsche şi Dostoievski” şi „Predici la poalele muntelui”, cărţi de un mare succes.

Mângâie poporul pe câmpul de luptă

În iarna lui 1912 izbucneşte Războiul Balcanic. Serbia, împreună cu alte ţări Ortodoxe balcanice, purcede la eliberarea definitivă de sub stăpânirea turcească. Cu toate că nu a fost mobilizat, Părintele Nicolae, suplinitor la Seminarul Sfântul Sava, a renunţat la salariul său, cedându-l statului pe perioada războiului, şi a urmat armata pe câmpul de luptă. Nu numai că a ţinut predici şi a mângâiat poporul aflat în chinurile războiului, ci a luat însuşi parte ca voluntar şi ajutător pentru cei răniţi şi bolnavi. Când, după sfârşitul războaielor din care Serbia ieşise biruitoare, s-a adunat Sfântul Sinod arhieresc, în anul 1913, membrii acestuia l-au ales pe Dr. Nicolae ca episcop al eparhiei vacante a Nişului. Spre mare uimire a tuturor, Nicolae a anunţat că nu poate primi această alegere – atât din pricina părerii sale asupra chemării episcopale, cât şi din pricina stării nesănătoase din Biserică.

Apare o nouă carte de predici a lui Nicolae, rostite în timpul războaielor balcanice: „Mai presus de păcat şi moarte”. În ea se află şi cuvintele: „Nimic din lume nu îl face pe om atât de josnic şi de mic ca frica de moarte”. Cartea a fost publicată în ajunul izbucnirii Primului Război Mondial.

Civilizaţia europeană intră într-o adevărată criză, iar Serbia se luptă pentru supravieţuire. Ieromonahul Nicolae se pune iar la dispoziţia Comandamentului suprem. Ajunge în primele rânduri ale luptătorilor din apărarea Belgradului. Acolo încuraja soldaţii cu prezenţa şi cuvântul său; nu părăsea poziţiile nici atunci când grenadele inamice cădeau în jur, răscolind pământul. Stăvilirea ofensivei Austro-Ungare i-a îngăduit lui Nicolae să se întoarcă la Mănăstirea Kalenici, ca să se odihnească, dar şi să continue lucrul la manuscrisele începute. Trezirea de dimineaţă… Utrenia… apoi plimbarea prin pădurea aflată mai la deal de mănăstire… vorbitul cu fagii de o sută de ani… şi apoi scris, şi iar scris… Această rozetă din zidul mănăstirii, puţin modificată, va ajunge mai târziu însemnul tuturor cărţilor sale.

Misionar în Apus. „Ce fel de om este acesta? În câteva fraze, nimiceşte tomuri întregi de sloganuri Austriece despre Serbia!”

Odată cu venirea Germanilor în Balcani în ajutorul armatei Austro-Ungare, încep clipe grele pentru Serbia. În Aprilie 1915, preşedintele Consiliului de Miniştri Nikola Paşici îl sună pe Nicolae, aflat la Niş, pentru a-l trimite în Anglia, ca să facă propagandă în favoarea Serbiei şi a luptelor duse de sârbi. În Londra, unde nu îl cunoştea încă mai nimeni, nu se ruşină să înceapă din Hyde Park! În locul discursurilor, el se apucă să cânte din fluier, la care învăţase să cânte de pe când era copil în Lelici. Oamenii se adunară, căutând să afle despre neobişnuitul preot şi necunoscutul său instrument. Nicolae, în cele din urmă, le spuse: „La acest instrument se cântă în poporul pe care voi îl cunoaşteţi numai după cele rele. Aş fi vrut să ştiţi că Lazăr, Domnitorul acelui popor, la anul 1389, a stat cu oastea sa la Kosovopolie ca să apere Europa creştină, şi şi-a dat viaţa pentru apărarea culturii europene. În treacăt, vă spun că la acea vreme sârbii erau cât sunteţi şi voi, englezii. Astăzi sunt de zece ori mai puţini. Unde sunt? Au pierit luptând pentru libertate şi apărându-şi cultura”. Preoţii englezi îl chemară să vorbească în bisericile lor.

În a doua jumătate a lui Iunie 1915, Nicolae ajunse în America. Îndată după sosire, se apucă de lucru. În toate locurile unde ajungea, prin discursuri, prin predici şi prin însăşi apariţia sa, îi înflăcăra pe toţi cei ce îl ascultau şi îl vedeau. Din imaginea făurită Serbiei de propaganda Austro-Ungară, dispărură curând şi cele mai sumbre culori. „Dacă Roma ar fi avut un astfel de frate, ar fi dat pentru el tot terenul pe care e zidit Vaticanul,” declară preşedintele Asociaţiei Croaţilor din Pittsburg. Jurnaliştii Americani umplură ziarele cu articole despre lupta Serbiei. „Ce fel de om este acesta? În câteva fraze, nimiceşte tomuri întregi de sloganuri Austriece despre Serbia!” La Chicago, rabinul-şef declară: „Acesta e cel mai mare om întâlnit în viaţă!” Adună ajutoare şi voluntari. La sfârşitul războiului, marele om de ştiinţă American de origine Sârbă, Mihailo Pupin, uimit de măiestria lui Nicolae, va mărturisi: „Ce a săvârşit Sfântul Sava în Evul Mediu în faţa străinătăţii, a săvârşit Nicolae în aceste zile în faţa Anglo-Saxonilor”.

La sfârşitul anului 1915, Nicolae se întoarce la Londra. Marile catedrale englezeşti nu erau îndeajuns de încăpătoare ca să-i primească pe toţi cei ce voiau să asculte cuvântul lui Nicolae. Nicolae nu ştia de odihnă, se întâmpla ca într-o singură zi să ţină cinci-şase conferinţe în părţi diferite ale Londrei. Comandantul armatei engleze i-a spus deschis şefului Serviciului Operativ al Comandamentului Suprem al armatei Sârbe, Generalul Milan Milovanovici: „Pentru ce vă tot temeţi, când pentru voi luptă trei armate: armata voastră, armata aliată şi a treia armată – Părintele Nicolae?”

Sârbii şi alţi slavi sudici din Austro-Ungaria învinsă vor alcătui împreună cu Serbia şi cu Muntenegru un stat federal. Spre sfârşitul războiului, el scrie la Londra cunoscuta sa lucrare „Cuvinte despre A-tot-om”. Nicolae, deşi până la capăt în slujba poporului său, se preocupă de soarta întregii omeniri şi luptă pentru demontarea totalitarismului şi concepţiei nihiliste de supraom.

Apostol al lui Hristos în Apusul mort duhovniceşte

„La Versailles s-au întâlnit reprezentanţi ai celor mai mari puteri din lume, dar reprezentanţii lui Dumnezeu nu au fost la Versailles. Cum se poate, atunci, avea încredere într-o astfel de Pace? Oare oamenii nu au păcătuit în faţa lui Dumnezeu, nechemându-L să pecetluiască şi El această pace? Oare nu a păcătuit şi Marea Britanie, ţară creştină, în faţa lui Dumnezeu, nechemându-L să fie de partea ei cu acest prilej, când biruinţa este deplină?” Acestea le-a spus Nicolae, printre altele, într-o predică ţinută în Anglia după încheierea Tratatului de pace de la Versailles. Între ascultători s-a aşternut tăcerea. Erau de faţă acolo şi mari personalităţi. Nicolae a făcut o pauză scurtă, după care a exclamat: „În genunchi, Mare Britanie! În genunchi, şi roagă-te lui Dumnezeu să te ierte pentru că nu L-ai chemat şi pe El să întărească pacea ce ai impus-o învinşilor!” Cei de faţă au căzut în genunchi, iar Nicolae şi-a încheiat cuvântul cu o rugăciune.

Episcop al Jicei şi al Ohridei şi mare ascet. „Pustnicul Ohridei”

În timp ce Nicolae se afla încă în Anglia, Sfântul Sinod al arhiereilor Bisericii Ortodoxe Sârbe Părintele Nicolae ca episcop al Eparhiei Jicei, care în cele din urmă, a primit cinul episcopal ca pe o datorie morală. În anul 1920, Biserica Ortodoxă Sârbă, în noul stat al sârbilor, croaţilor şi slovenilor, îşi redobândeşte vrednicia de odinioară, cea de Patriarhie. La sfârşitul aceluiaşi an, Sinodul îl dezleagă de datoria de Episcop al Jicei şi i se încredinţează Eparhia Ohridei. Sinodul şi Patriarhul Dimitrie găsesc de cuviinţă că Nicolae trebuie să aducă la credinţă norodul unei eparhii mici şi îndepărtate, care avea numai 30 de preoţi şi aceia aproape analfabeţi.

În viaţa lui Nicolae are loc o mare schimbare de atitudine, de vieţuire. Din gânditorul religios şcolit, din omul „lumesc” care se îngrijea de felul cum erau receptate faptele sale, care se străduia să facă cât mai limpede dialogul cu mişcările spirituale moderne, ajunge un „mistic însingurat”, „aspru nevoitor şi rugător în chipul cel mai ortodox cu putinţă” –  „pustnicul Ohridei”. „Dacă aş fi izvor de munte, nu m-aş gândi la drumul meu întortocheat, ci la iezerul ce mă aşteaptă. Cu adevărat, înfricoşată este prăpastia în care se prăvălesc cei ce iubesc întâmplările care îi trag în jos”. „Maică cerească, singura mea dragoste, slobozeşte-mă din robia întâmplărilor, şi mă fă robul tău”.

În singurătatea călugărească cu Dumnezeu, acest episcop vieţuieşte în ctitoriile ţarilor şi sfinţilor noştri, modest, fără cele de trebuinţă. Continuă să scrie. În anul 1922 apare cartea „Rugăciuni pe ţărmul lacului”. „Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei. Eu însumi îi binecuvântez, şi nu îi blestem. Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta mai mult decât au făcut-o prietenii”.

Când nu făcea vizite canonice în eparhie şi când nu scria, Vlădica se plimba pe uliţele Ohridei şi pe ţărmul lacului. Se zice că în timpul acestor plimbări era însoţit de corbi, pe care îi hrănea şi îi numea păsări înţelepte. Era mai ales un corb care întotdeauna se afla în preajma Vlădicăi – ba în faţa, ba în spatele acestuia. Parcă „Corbul Ananda,” prin prezenţa sa simbolică, căuta de la Vlădica înţelesuri noi, mai adânci.

La Ohrida, pe Nicolae îl vizita şi Regele Alexandru împreună cu Regina. Relaţia Regelui Alexandru cu Nicolae a cunoscut mai multe etape. După ce Regele a instaurat dictatura din 6 Ianuarie, în anul 1929, Nicolae l-a atenţionat cu mai multe prilejuri. „Biserica Sârbă a existat şi a dăinuit în cadrul a mai multe state, există şi acum în Iugoslavia, care e totuşi doar un stat, adică ceva trecător, în vreme ce Biserica e veşnică,” îi repeta Regelui.

La Ohrida s-a petrecut şi un episod interesant care înfăţişează cel mai bine relaţia dintre aceste două personalităţi. În timpul mesei, la care participa şi regele, bucătarul îi pune Regelui în faţă un platou cu un purceluş mic de lapte. Nicolae se repezi la platou şi aruncă purcelul pe fereastră, drept în lac. „Oare în locul de vestitul peşte de Ohrida, voi vreţi să-l spurcaţi cu carne de porc, în zi de post, pe pravoslavnicul nostru Rege?” De bună seamă, Regele nu a fost tocmai încântat. I se luase purcelul de sub nas! În timpul mesei nu s-au făcut toasturi, iar atmosfera a fost destul de apăsătoare.

Oamenii din Ohrida îl iubeau şi îl cinsteau. Îl numeau simplu „Moş Vlădică”. De câte ori Vlădica trecea pe străzi, meşteşugarii lăsau lucrul şi alergau către el să ia binecuvântare. În lucrarea bisericească, Vlădica Nicolae călători în Sfântul Munte, în Constantinopol, şi din nou în America şi Anglia…

După moartea Patriarhului Dimitrie în loc ca,  aşa cum mulţi se aşteptau, pe tronul de patriarh să vină Nicolae – este ales ca patriarh Varnava. Eparhiile Ohridei şi Bitoliei se unesc într-una şi, astfel, Nicolae ajunge episcop peste o eparhie mult mai mare. La Bitolia, unde mai înainte fusese înfiinţat un seminar împreună cu mitropolitul Skopjei, Iosif, el deschide şi o cantină socială pentru numeroşii săraci, apoi Bogdai, un orfelinat pe care îl vizita aproape în fiecare zi.

În vremea şederii sale în sudul Serbiei, Macedonia de azi, îi apar noi cărţi. „Gânduri despre bine şi rău,” „Omilii,” cunoscuta sa lucrare de căpătâi „Prologul de la Ohrida,” „Scrisori misionare,” „Credinţa oamenilor educaţi,” culegerea de poezii „Lira duhovnicească,” apoi „Războiul şi Biblia,” „Simboluri şi semne,” „Nomologia,” „Legământul Ţarului”…

Vlădica a lucrat la restaurarea vechilor şi renumitelor mănăstiri  din Ohrida şi Bitolia. Tot atunci, pe când era Vlădică al Ohridei, a început şi zidirea bisericii din satul său, Lelici. Numai Dumnezeu îl ajuta să înalţe bisericile. Lui Nicolae prea puţin îi păsa de bani. După ce pleca din Ohrida cu desagile pline de bani pentru înălţarea bisericii, bani strânşi din vânzarea cărţilor publicate în ţară şi în străinătate, precum şi din daniile celor ce îl preţuiau în ţară şi peste hotare, îi împărţea pe drum tuturor celor ce îi cereau ajutor. Însoţitorii săi erau mereu îngrijoraţi dacă va mai rămâne ceva şi pentru înălţarea bisericii. Cu toate acestea, biserica din Lelici a fost târnosită în anul 1929.

Pentru renovările şi construcțiile de biserici numeroase, mai căpătă aşa încă un „titlu” – „Vlădica cel înnoitor”.

Luptător împotriva invaziei papistaşe şi Concordatului

La Marsilia, într-un atentat din anul 1934, este ucis Regele Alexandru. În Regatul Iugoslaviei, tendinţele separatiste făţişe ale Croaţilor erau în creştere. În 1937, guvernul lui Milan Stoiadinovici încercă să încheie un concordat cu biserica romano-catolică. Biserica Ortodoxă se ridică împotriva privilegiilor pe care le-ar fi dobândit Vaticanul în Iugoslavia. Cei mai activi în această luptă erau Patriarhul Varnava şi Vlădica Nicolae, care se adresă tuturor miniştrilor şi deputaţilor, precum şi întregii Biserici Ortodoxe. Era anul 1938, când Vlădica Nicolae ţinu un cuvânt împotriva Concordatului. În Belgrad, poliţia a atacat procesiunea cu bastoane. Patriarhul Varnava a murit în toiul luptei împotriva Concordatului, în împrejurări ce nu au fost lămurite până acum. După mărturiile unora, se pare că a fost otrăvit. Ca nou patriarh a fost ales Mitropolitul Muntenegrului, Gavriil Dojici. Concordatul nu a fost votat în Parlament, dar starea nesănătoasă din ţară prevestea nenorocirile ce aveau să vină. „Aceşti Sârbi occidentalizaţi au intrat în Şumadia eliberată şi au început să făurească legi şi aşezăminte asemenea protestanţilor şi romano-catolicilor – iar acestea sânt două erezii creştine ale Apusului. Au început să pună rânduieli după modelul ereticilor apuseni în inima pământului sârbesc”, scria Sf. Nicolae.

Prigonit şi întemniţat

Norii întunecaţi ai războiului se abăteau peste Europa. Când Germanii au ocupat Iugoslavia, Vlădicăi Nicolae i s-a stabilit domiciliul obligatoriu mai întâi la Mănăstirea Jicea şi apoi la Liubostinia. Este repede întemniţat. Nicolae încercă să facă ceva pentru mulţimile ce pătimeau în Kralievo şi Kruşevaţ. Urmară multe interogatorii, mutarea la Kruşevaţ… Vlădica purta cu greu obida poporului său. Începuse să slăbească, picioarele nu îl mai ţineau. Totuşi, la interogatorii nu a primit să stea jos în faţa ofiţerilor Germani. În jurul Liubostinei acţionau trupe de cetnici şi partizani, dar Vlădica primea la mănăstire vizitele preoţilor şi monahilor. Germanii au găsit aceste vizite suspecte, şi au pus pază de noapte în jurul mănăstirii. Datorită mărinimiei sale, protejând două femei evreice în mănăstire, nemţii l-au ridicat din nou pe Vlădică şi l-au dus la Kruşevaţ. Cine ştie cum s-ar fi terminat totul, dacă Ieromonahul Vasilie Kostici, profesor la Seminarul din Bitolia, refugiat, nu ar fi adus cu el o medalie pentru merite civile pe care Vlădica o primise încă din 1935, pentru ajutorul dat la îngrijirea cimitirului soldaţilor germani din Primul Război Mondial. Medalie primită chiar de la Hitler! Generalul care îl interoga pe Vlădica a dat ordin să fie eliberat şi să i se permită întoarcerea la Liubostinia.

În timpul luptelor din Kralievo şi din împrejurimi, Germanii au bombardat Mănăstirea Jicea cu şase avioane. Biserica a fost lovită din greu, conacele au ars… Vlădica Nicolae a primit greu toate acestea, din pricina trudei şi dragostei arătate pentru înnoirea Jicei înainte de război. I-a rămas doar scrisul. „Nu confundaţi pierderea armatelor cu pierderea poporului. Nu identificaţi căderea statului cu căderea totală. Oricum, statele sunt date popoarelor ca să poată cădea ceva în locul poporului; ca să aibă ce se da pentru a răscumpăra sufletul poporului”.

În zorii zilei de 3 Decembrie 1942, armata germană a înconjurat Mănăstirea Liubostina din toate părţile. Au năvălit în biserică în timpul Utreniei şi l-au luat pe Vlădica Nicolae, pe nepotul său Iovan şi pe Ieromonahul Vasilie, şi i-au dus în Mănăstirea Voiloviţa, lângă Pancevo. Acolo îl aştepta un adevărat regim de închisoare, cu multe greutăţi, fără vizite şi fără putinţa de a părăsi conacul mănăstirii ce devenise închisoare. Numai Duminica şi la praznice li se dădea voie deţinuţilor să meargă la biserica mănăstirii şi să slujească Sfânta Liturghie. Umorul Vlădicăi nu îl părăsea nici în cele mai grele clipe. Când l-au mutat la Mănăstirea Voiloviţa, Nicolae a început să râdă de ofiţerii Germani care veniseră după el, un bătrân, cu 14 camioane de soldaţi… „Mai bine aţi fi economisit ceva benzină,” le spuse atunci. La puţină vreme după, a fost închis la Voiloviţa şi Patriarhul Gavriil.

În Septembrie 1944, Germanii i-au ridicat pe Vlădica Nicolae şi pe Patriarhul Gavriil din Voiloviţa şi i-au trimis, în nişte vagoane fără ferestre, către lagărul de concentrare de la Dachau. Amândoi chinuiţi şi bolnavi, înaintaţi în vârstă, împărtăşesc soarta celorlalţi deţinuţi, dar sunt curând aduşi în spitalul lagărului. În cele din urmă, intervenţiile din toate părţile au dat roade. Sunt scoşi din lagăr şi trimişi sub escortă militară în Bavaria, apoi la Viena, pentru însănătoşire. Germanii au încercat zadarnic să îi folosească tot timpul la atingerea scopurilor lor politice şi în lupta împotriva partizanilor Iugoslavi, dar nu au reuşit. Căderea celui de Al Treilea Reich şi venirea la putere a comuniştilor în Iugoslavia i-a prins în Tirol, unde au fost eliberaţi de Divizia 22 Americană a Generalului Colins.

Exilat în America, departe de poporul său iubit. Luptă împotriva ideologiei masonice

În contextul haotic al sfârşitului războiului, când un număr mare de emigranţi sârbi nu s-au putut întoarce în ţară din pricina dictaturii comuniste, şi când mulţi dintre aceştia sunt predaţi partizanilor lui Tito de către englezi, Vlădica Nicolae şi Patriarhul Gavriil ajung în cele din urmă în Anglia. De acolo, Patriarhul se întoarce în ţară, dar Vlădica Nicolae, fiind foarte bolnav, pleacă în anul 1946 în America, tot mai departe de Serbia ce îmbrăţişase ideologia mincinoasă a „fraternităţii, unităţii şi egalităţii”. „Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar exclude toată dreptatea şi toată dragostea, ar exclude toată morala. Din mormântul dragostei creşte dreptatea, iar din mormântul dreptăţii creşte egalitatea. Priviţi mai adânc în voi înşivă şi veţi vedea că voi, de fapt, nu vreţi egalitate. Ceea ce vreţi nu este egalizarea tuturor, ci înălţarea celor mici şi slabi la măsura celor mari şi puternici. Însă, neavând puterea de a-i înălţa pe cei mici şi slabi, voi îi coborâţi pe cei mari şi puternici de la înălţimea lor în mijlocul celor mici şi slabi”.

În acelaşi an când a ajuns în America, deşi avea încă probleme cu rezolvarea actelor de şedere, Universitatea Columbia din New York îi acordă Vlădicăi Nicolae titlul de Doctor în Teologie.

Toată noaptea o petrecea scriind, câteodată îl prindeau aşa zorile. Şi nu îi plăcea televizorul. Ortodocşii, precum şi alţi creştini din America îl socoteau pe Vlădica Nicolae un apostol, un misionar al Noului Continent. Feluritele grupări ale sârbilor, întotdeauna dezbinate, se întreceau să-l tragă pe Vlădică de partea lor. „O, dezbinare şi zavistie, fiice ale balaurului din Iad, unde v-aţi fi sălăşluit de n-ar fi fost sârbii?!” Din pricina neînţelegerii cu episcopul Bisericii Sârbe din America, Dionisie, se retrage la Mănăstirea Rusească a Sfântului Tihon.

Acolo predă la Seminar şi este numit chiar Rector. Niciodată nu s-a semeţit. Era foarte modest. O singură pereche de haine, o singură rasă, asta era tot ce avea. Pe cât era cu putinţă, ţinea legătura cu sârbii din ţară. Răspundea la scrisori, încuraja, sfătuia, trimitea ajutoare. Mulţi îl pomenesc în Serbia, însă noua putere îl declară trădător şi duşman al poporului, şi îi pregăteşte un proces. Cetăţenia iugoslavă îi fusese retrasă de demult. Însăşi Adunarea preoţilor Ortodocşi din Serbia, aflată sub influenţa puterii, îl „demască” pe Vlădica Nicolae drept un „agent străin şi trădător de ţară.”

Printre puţinii din Serbia care şi-au arătat deschis în acea vreme preţuirea şi dragostea pentru Sf. Nicolae s-a numărat Arhimandritul Justin Popovici – el însuşi izolat, ce-i drept în ţară, la Mănăstirea Celie, unde Nicolae îşi începuse şcoala. Justin a povăţuit generaţii de monahi şi viitori episcopi. Pentru el, Nicolae era „cel mai mare Sârb după Sfântul Sava”.

Vlădica a scris şi a propovăduit până în ultimul ceas al vieţii sale pământeşti. Din păcate, s-au păstrat puţine înregistrări ale predicilor sale. „Cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt totdeauna noi, niciodată nu se învechesc, aşa cum şi El totdeauna e tânăr, niciodată îmbătrânit, totdeauna călăuzindu-ne”.

 Trecerea la Domnul şi cinstirea ca Sfânt

În dimineaţa Duminicii de 18 Martie 1956, în Mănăstirea Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania, la rugăciunea de dinaintea slujirii Sfintei Liturghii, Vlădica Nicolae a trecut în pace la Domnul, la vârsta de 76 de ani. Lumea întreagă se despărţea de o mare personalitate. Când vestea despre moartea sa a ajuns la Belgrad, au început îndată să bată toate clopotele bisericilor din oraş. În întreaga Serbie s-au tras clopotele.

Asemenea multor sfinţi, cinstirea a început să se nască în popor încă din vremea vieţii lor. Aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Vlădică Nicolae. Aşa că, după moartea lui, a fost ceva firesc ca cinstirea lui să sporească… Sârbi din Diasporă au ajutat la tipărirea cărţilor lui Nicolae. Sârbii au început să-l slăvească ca pe un nou sfânt şi să-l cheme în rugăciunile lor. Au fost zugrăvite şi primele fresce şi icoane ale Sfântului Vlădică Nicolae.

În sfârşit, în Mai 1991, moaştele Vlădicăi Nicolae, care au stat vreme de 35 de ani în Mănăstirea Sfântul Sava din Libertyville, iau drumul Serbiei. Mulţi Sârbi din America şi Canada au însoţit cu lacrimi moaştele Vlădicăi lor. Chiar şi americanii vorbeau despre el ca de un proroc, un al doilea Isaia, un nou proroc al Sfintei Biserici a lui Hristos, care trăieşte printre noi.

Deseori mai cinstit în străinătate decât de ai săi, Vlădica Nicolae este, de multă vreme, socotit în rândul sfinţilor atât de Biserica Sârbă, care l-a canonizat în 2003 cât şi de alte Biserici Ortodoxe. Ca date de prăznuire ale noului sfânt sunt rânduite 18 Martie, ziua trecerii sale la Domnul, şi 3 Mai, ziua aducerii sfintelor sale moaşte în Serbia.

„Îl întreb pe omul trupesc: Cine eşti tu?, şi el îmi răspunde: Eu sunt eu – gândindu-se la trupul său. Îl întreb pe omul raţional: Cine eşti tu?, şi el îmi răspunde: Văd doi străini în mine, şi încerc să-mi croiesc drum printre ei, petrec cu ei şi le sunt oaspete, când la unul, când la altul – gândindu-se la sufletul său conştient şi instinctiv. Îl întreb pe omul duhovnicesc: Cine eşti tu?, şi el îmi răspunde: Este cineva în adâncul sufletului meu; îmi întind mâinile ca să-l prind, dar văd c-aş avea nevoie de mâini mai lungi decât cerurile. Pe Acela să-l întrebi cine sunt eu!” – scria Sf. Nicolae Velimirovici.

Sf. Ioan Maximovici, care l-a cunoscut personal, spunea cine este Nicolae Velimirovici: „un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie Hrapovitki. Amândoi au fost dascăli sobornicești ai Bisericii Ortodoxe”.

Iar iubitul lui ucenic, Justin Popovici, scria la cinci ani după moartea Sfântului Episcop Nicolae: „Îţi mulțumim, Doamne –avem un nou Apostol! Îți mulțumim, Doamne – într-însul avem un nou Evanghelist! Îţi mulțumim, Doamne –avem un nou Mărturisitor! Îţi mulțumim, Doamne –avem un nou Mucenic! Îţi mulțumim, Doamne –avem un nou Sfânt!”

Bibliografie

Sfântul Nicolae al Serbiei, film documentar, în regia lui diacon Nenad Ilici, în traducerea lui Ionuţ Gurgu

http://predania.ro

Sfântul Nicolae Velimirovici, Mai presus de Răsărit şi Apus, Editura Predania

Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana, Învățătură despre iubirea în Hristos, Editura Ileana.

Milivoie Iovanovici, Kalist Monahul, Ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici, Editura Predania.

(Material preluat din Revista ATITUDINI NR. 22)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura