SINAXAR 14 SEPTEMBRIE: PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU. VIAȚA ALCĂTUITĂ DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – HARISMATICUL DUHOVNIC, „MIELUL” RUGULUI APRINS

Motto: „Nu știu creștin care să nu fie și mistic în același timp”.

PĂRINTELE SOFIAN – SUFLET DIN SUFLETUL BASARABIEI

O veche predanie athonită poruncește tinerilor monahi să trăiască gândul că „toți duhovnicii sunt sfinți, dar duhovnicul meu e mai sfânt”. Nu le-a fost greu să păzească această pravilă celor care și-au plecat genunchii inimii sub epitrahilul părintelui Sofian Boghiu – „apostolul Bucureștilor” cum a fost numit de arhim. Cleopa Ilie – mai cu seamă că omul aude glasul veșniciei cu inima, nu pe calea dovezilor logice, ci printr-o mărturie lăuntrică ce nu se supune niciunei analize raționale.

La 7 octombrie 1912, de praznicul Sfinților Mucenici Serghie și Vah, pe malul basarabean al Prutului, în satul Cuconeștii Vechi din județul Bălți se va înscrie în Cartea Vieții numele pruncului Serghie ce va îmbrăca peste ani haina celui de-al doilea botez, ca monahul Sofian. Legătura duhovnicească cu ocrotitorul său, Sf. Serghie, o datorează tatălui care, încorporat în armata țaristă ca să lupte în Războiul ruso-japonez din 1904-1905, înainte să plece pe front, merge și se închină la moaștele Sf. Serghie de Radonej, cerând în rugăciune: „Doamne, cu ocrotirea Cuviosului Serghie, ajută-mă!”. În ciuda înfrângerilor suferite de armata rusă, tânărul basarabean se întoarce nevătămat acasă și se căsătorește, primind de la preotul care îl cunună binecuvântarea de a închina primul născut sfântului mijlocitor: „Să-ți dea Dumnezeu prunc minunat și să-l închini Cuviosului Serghie, de vreme ce ți-a scăpat viața”.

Hrănit din predania vie a evlaviei și credinței în Dumnezeu a părinților săi, viitorul stareț al mănăstirii Antim, le va zugrăvi în suflet amintirea ca pe una din cele mai dragi icoane: „Chipul blând al părinților mei, imaginea bisericii în care mă rugam de copil și a preotului care m-a botezat în numele Preasfintei Treimi le port pururea în inima mea. Copilăria mea este simplă, noi am fost șase copii în casă, părinții mei au fost agricultori și lucram și noi și ei. Am făcut școala în sat, patru clase primare cum era pe atunci”[1].

ÎNGENUNCHERI DE HERUVIM PE CRUCEA LEPĂDĂRII DE SINE

„Călugăria este sfat evanghelic și se cere o chemare vie la acest mod de viață”.

La vârsta de 14 ani, tânărul Serghie, dornic să-și clădească viața pe cuvântul Evangheliei, intră ca frate începător la Schitul Rughi din Soroca, urmând îndemnul Mântuitorului:  «Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară» (Matei 11:29-30). Novicele Serghie are privilegiul de a păși pe calea de necuprins în cuvânt a cunoașterii lui Dumnezeu într-un așezământ cu rânduială monahală pilduitoare, împărtășindu-se de înțelegerea vie a ceea ce va învăța în cei șase ani petrecuți la Soroca: „Mănăstirile de atunci erau adevărate familii duhovnicești. Frații noi care intrau în mănăstire întâlneau frați mai vechi în uniformă călugărească, cu începătură de barbă, cu bune deprinderi și ascultări în ateliere și la strană și cu mulți părinți îmbunătățiți care în simplitatea și dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blândețea ori numai cu viața lor curată și smerită să trăim după chipul vieții lor”. Înzestrat cu darul de a cânta și de a picta, la vârsta de 20 de ani este trimis să studieze la Seminarul Monahal de la Cernica unde colegi de școală și prieteni apropiați îi vor fi viitorul patriarh Teoctist, episcopul Râmnicului, Gherasim Cristea și arhim. Grigorie Băbuș. Anul 1937 îi aduce tunderea în monahism pe seama mănăstirii Dobrousa din Basarabia. Pe altarul inimii monahului Sofian, se va odihni de acum Hristos, revărsând lumina Lui peste catapeteasma trupului pământesc al celui care va încerca în toată viața lui să deslușească în cuvinte sau în culoare tainica experiență a cercetării de Sus. Șuvoiul îmbelșugat al harului dumnezeiesc îi va cerceta din nou tărâmul sufletului de praznicul Schimbării la față al anului 1939 când în Catedrala din Bălți va primi hirotonia de diacon cu binecuvântarea episcopului Tit Simedrea.

TRĂITOR AL RUGĂCIUNII ISIHASTE ÎN FOCUL NEMISTUIT AL RUGULUI APRINS

„Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim era și simbolul rugăciunii neîncetate. Cine se roagă neîncetat se aseamănă cu acel rug care ardea și nu se mistuia”.

În 1940, România Mare trece prin tragedia prăbușirii granițelor, iar Basarabia ajunge peste noapte sub stăpânire sovietică. Între filele jurnalului preotului cărturar Paul Mihail regăsim evocarea evenimentului dureros al sfârtecării pământului românesc:  „E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii întregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca în câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de 2.000 de ani? Ce seară liniştită a fost aseară! Nimic nu ştiam. Dimineaţa, 28 iunie 1940, printr-o creştină venită la biserică, aflu că Rusia sovietică a cerut Basarabia şi că guvernul român, sub puterea forţei, a cedat Basarabia şi nordul Bucovinei”.

Obștea mănăstirii Dobrousa, însoțită de odorul cel mai de preț, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, se vede nevoită să se refugieze dincoace de Prut, stabilindu-se la Mănăstirea Căldărușani. Apropierea de capitală îi va înlesni părintelui Sofian, cel însetat de înțelepciunea Luminii nezidite, înscrierea la Academia de Belle Arte, secția Artă Decorativă pe care o va absolvi în anul 1945. Concomitent urmează și cursurile Facultății de Teologie între anii 1942-1946, susținând lucrarea de licență cu titlul: Chipul Mântuitorului în iconografie. Slobod de împotriviri lăuntrice, odată cu vrednicia preoțească la care este chemat în anul 1945 pe seama mănăstirii Antim, părintele Sofian își va zidi viața pe piatra învățăturii lui Hristos, într-o nestăpânită și dureroasă deșertare către Dumnezeul cel sfânt. Membru activ al „Universității filocalice” de la Antim, cum mai era socotită Mișcarea isihastă a Rugului Aprins, într-o vreme în care anii foametei și ai războiului năvăliseră peste români, iar ateismul se întindea ca o plagă pe sufletul neamului, părintele Sofian se bucură de povățuirea duhovnicească a părintelui Ioan Kulîghin pe care îl descrie ca pe „un rugător autentic și iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus și un foarte bun cunoscător al Sfinților Părinți. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la Mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Părintele Ioan o cunoştea bine”.

După sosirea ieromonahului Ioan Kulîghin la Antim în anul 1945, întâlnirile care aveau loc în mod obişnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul mănăstirii şi erau prezidate de către stareţul de atunci al mănăstirii, în persoana părintelui arhimandrit Vasile Vasilache, vor câștiga în profunzime prin abordarea subiectelor de apologetică, ascetică şi mistică ortodoxă. În mărturisirile de gând ale părintelui Sofian Boghiu, găsim câteva referiri notabile cu privire la activitatea Mișcării: „Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni (…). Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite Facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie şi Utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toată schela care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi dușmănia care se propagau în capitală şi în ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindeau pe toate plaiurile ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tălmăcirile ce se făceau pentru slujbele amintite mai sus. Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la Mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele Rugului Aprins. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele detinuţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti”[2].

Anii grei de prigoană ateistă (1950-1958), îl vor găsi pe părintele Sofian purtând jugul stăreției la Mănăstirea Antim, apoi la Plumbuita, pictând biserici și predând iconografia pentru câțiva ani la catedra Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamț.

ÎN ANCHETA SECURITĂȚII CU SUFLETUL SFINȚIT ÎN MIRUL SUFERINȚEI

„Suferința este lăsată anume ca o daltă în mâinile unui sculptor iscusit care să modeleze din marmură sau din piatră un portret sau un obiect de mare preț. Așa vrea Dumnezeu să facă cu aceia pe care îi iubește”.

Privite ca „puncte de rezistență ideologică a religiei”, mănăstirile și instituțiile de învățământ bisericești intră rând pe rând în vizorul autorităților comuniste care interesate să-și propage doctrina ateistă în Școlile monahale, impun modificarea Regulamentului Seminariilor și al Școlilor de cântăreți și închid în anul 1956 secţia monahală a Seminarului de pe lângă Mănăstirea Neamţ, fără ca patriarhul de atunci, Justinian Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul Memoriului de protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghiuș şi Sofian Boghiu. Anul 1958 aduce noi constrângeri în viața Bisericii prin hotărârea Ministerului de Interne de a desființa Seminariile monahale și de a interzice înscrierea monahilor la Institutele teologice universitare, culminând cu aplicarea Decretului 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi a asociaţiilor religioase. Părintele Sofian Boghiu își amintește: „N-a trecut prea multă vreme, până în luna iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activat în cadrul Rugului Aprins. Mă aflam atunci la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Într-o seară de 13 spre 14 iunie, vin două maşini şi ne arestează… eram mulţi, eram vreo opt care lucram la pictura bisericuţei din cimitir… Seara, când trebuia să venim la masă, această trupă de securişti ne-au chemat acolo într-o cameră, ne-au legitimat, ne-au pus ochelari negri la ochi şi ne-au luat la «studii», la această «academie» cum i se spunea în batjocură, academia specială… Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru şi el al Rugului Aprins. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 detinuţi, făcând parte din Organizaţia Rugului Aprins. Între noi şi cu noi, era şi părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa-zisei Organizaţii, părintele Arhim. Benedict Ghiuş, părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, părintele Arhim. Arsenie Papacioc, părintele Arhim. Roman Braga, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite Facultăţi din capitală. Arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud”. Încadrat de Securitate în Dosarul „Lotul Teodorescu Alexandru și alții”, judecat într-un proces formal, desfășurat cu ușile închise printre capetele de acuzare numărându-se și „reprobabila” faptă de a fi lecturat poeziile lui Radu Gyr și de a fi catehizat tineri studenți, părintele Sofian este condamnat prin sentința pronunțată de praznicul Sf. Arhangeli Mihail și Gaviil (8 noiembrie 1958), la 16 ani de muncă silnică sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale și crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”.

Zăvoarele temnițelor Jilava și Aiud vor fereca de acum sub tăceri încleștate trupul plăpând al starețului Sofian. În miezul suferinței, însă, avea să încolțească grăuntele de foc al Învierii.

SUB GHIARA FIAREI ROȘII LA AIUD ȘI SALCIA

Creștinul care se străduiește să-L urmeze pe Hristos are nevoie de îndrăzneala mărturisirii și a luării crucii suferințelor în fața căreia pălesc toate celelalte îndrăzneli. Dar calea creștină are tocmai această particularitate că în paralel cu pogorârea pe tărâmul chinurilor morții când ni se pare că se abat asupra noastră necazuri de nesuportat, tocmai atunci începem să-L cunoaștem mai adânc pe Hristos și duhul nostru tresaltă de bucurie și se uimește de minunea pe care Dumnezeu a săvârșit-o cu noi. Suferința temniței din care vor zvâcni la început frământări de gând și zvârcoliri de conștiință, va îmbrăca în cele din urmă sufletul blând al părintelui Sofian într-un nimb de îmbelșugată lumină harică: „Am fost închis în temnițele comuniste și numai Dumnezeu știe câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… Parcă nici nu poți spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam așa: «Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți!». Și mă gândeam la niște păcate ale mele pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon și nu mă revoltam. Mă gândeam că, dacă și eu aș fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi, așadar și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Așa îi puteam ierta pe toți și mă puteam ruga pentru ei, și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau. Și vă spun drept că atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare, și o pace, și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și îmi ceream iertare de la Dumnezeu. Și erau acei caralii care pândeau pe la uși, și ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi mă chemau la anchetă și-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza frământărilor mele sufletești. Îmi strigau: «Păcătosule! Popă păcătos!», și-mi repetau tot ceea ce spusesem noaptea prin vis, Dumnezeu știe cum. Dar asta am vrut să spun: este foarte important să ne recunoaștem starea de nevrednicie față de Dumnezeu. Să nu aduci nimănui nicio vină, decât numai ție. Să te căiești mereu din toată inima. Dacă nu mă găsesc vinovat în mod real și nu mă căiesc din adâncul sufletului, atunci nu mă pot ruga cu putere și nu pot avea bucuria deplină a rugăciunii. Dacă ai acestea două, smerenia și iertarea aproapelui, ai să vezi cum începi să capeți în tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest «ceva» în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare. Acolo era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântatea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!”[3].

„Dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este s-o trăieşti”, mai adăuga părintele Sofian în evocările despre perioada detenției sale, mai ales că viața de celulă în întunecatele ziduri ale Aiudului nu era deloc ușoară: „Eram zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Nu aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu aflabetul Morse, ca să afle câte o ştire sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei, ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola Sfântului Iacob. Mâncarea puțină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea, au făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţă grea”[4].

Din amfora pătimirilor trăite la Aiud, părintele Sofian își continuă drumul crucii, pășind pe dunele șfichiuite de vânt din Balta Brăilei, în colonia de muncă Salcia: „După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi fiind încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul Aprins era părintele Benedict Ghiuş, părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulă, nu aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. Nu aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. Nu aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz, masa era mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi puţină odihnă, mergeam iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea întoarsă, la dormitor. În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele săptămânii. Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceeaşi pază a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5,6,10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totuşi detinuţii intrau în panică. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită”[5].

Lăuntric, însă, părintele Sofian poartă o încleștată luptă pentru eliberarea din robia stricăciunii și dobândirea neprețuitului dar al cerului, care este libertatea duhului prin experiența de foc a rugăciunii: „De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam și ne rugam. Au trecut mai bine de doi ani de când ne aflam, muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriașă a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne veneau răbdarea şi pacea, care ne-au însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, eliberaţi, la mănăstire, în luna iulie, anul 1964”[6].

„APOSTOLUL BUCUREȘTILOR” LA AMVONUL MĂNĂSTIRII ANTIM

Revenit la Mănăstirea Plumbuita, părintele Sofian, zi de zi în următorii trei ani, până în 1967 când se întoarce definitiv la Mănăstirea Antim, „cea mai apropiată sufletului său”, se va dărui îndrăgitei sale îndeletniciri, picturii bisericești. Icoanele lui se vor odihni smerit pe frescele de la Schitul Darvari, Biserica Visarion și Palatul Sfântului Sinod. Peste ani, chipuri luminoase de sfinți vor împodobi mănăstiri de peste hotare: Deir-El-Harf din Liban (1971), Catedrala din Homs din Siria (1978), Biserica din Hama (Siria – 1979), precum și pereții altor 25 de biserici din țară. Model de păstor, datorită pregătirii și culturii sale teologice și liturgice, vrednic urmaș al Sf. Antim Ivireanul, părintele Sofian, îi va impresiona prin viața lui exemplară chiar și pe agenții Securității care îl urmăreau îndeaproape și după eliberare: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt”, se scrie într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti. Ca trăitor în Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele, cu viaţa morală ireproşabilă”.

În vrednicia de liturghisitor, părintele Sofian „se simțea una cu Biserica Universală a lui Hristos, unit cu Sfinții și Îngerii din cer și cu creștinii ortodocși de pe pământ, asumându-și cu toată răspunderea misiunea de preot și slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor. De aceea, la slujbe pomenea înaintea lui Dumnezeu fiecare nume cu multă atenţie, spunând că «fiecare nume e un suflet, iar un suflet este un chip veşnic al lui Dumnezeu». Părintele Sofian pomenea cât mai mulţi şi nu se supăra deloc, atunci când cineva organiza un parastas pentru un singur om, să pomenească mult mai mulţi. Ore în șir, alături de părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți clerici din obște, pomenea la Sfântul Altar sute de pomelnice zilnic. Nu lăsa nicio zi să treacă fără să pomenească, iar când nu putea veni la biserică, tot lua pomelnice și le pomenea la chilie”[7]. „Părintele Sofian era pătruns, atât cât poate fi un preot, de adâncimea gesturilor liturgice. Nu era nici formalist, nici ritualist. Era doar conștient. Se spune despre trezvie că este semnul Duhului prin care se săvârșește tot ceea ce este bun, frumos și adevărat. Părintele Sofian săvârșea slujirea Sfintelor Taine cu toată trezvia pe care Duhul o dă sfinților Săi preoți. În altar, ca și în mijlocul bisericii, fiecare mișcare a sa era blândă și liniștită, mersul ușor și lin. Cred că aceasta se făcea pentru că păzea rugăciunea neîncetată în inima sa. Se mișca precum un om ce poartă un odor scump, ca acela care, purtând în vas licori de mult preț, se teme să nu le verse. Tot timpul mergea ca și când L-ar fi purtat pe Hristos plin de Duhul Sfânt în potir și pe disc. Era riguros și precis, știind că Tradiția Bisericii nu ne aparține nouă. L-am văzut odată mustrând cu asprime un cântăreț care se lăsase furat de un stil ușurel și lumesc: i-a amintit atunci, ce înseamnă cântarea liturgică a Bisericii. Părintele Sofian avea această dreaptă socotință care e măsura adevăratei paternități duhovnicești. Nu căuta totuși, să aibă fii duhovnicești, lucru care a și nedumerit. Paternitatea sa era liberă. Nu căuta să aibă vreo putere. Era doar gata să răspundă la întrebări, să sfătuiască, să îndrume, să lege și să dezlege. Învăța mai mult prin pildă, scump la vorbă și grăitor prin felul de a fi. Noi mai mult priveam către dânsul decât puneam întrebări”[8].

Pentru cei care și-au lăsat sufletul modelat de harul duhovniciei care lucra atotcovârșitor prin părintele Sofian, el rămâne modelul duhovnicului mai degrabă practic, decât meditativ. Părintele Roman Braga, care i-a fost aproape încă din anii de Seminar și mai apoi în cei de închisoare, surprinde în doar câteva cuvinte adâncul sufletului marelui duhovnic: „Asta a fost a părintelui Sofian: să ajuţi pe cineva, pentru că el era convins că noi existăm atâta cât ajutăm pe alţii. Cât facem pentru noi, noi nu existăm, nu trăim. Viaţa creştinului este: «Ce pot să fac pentru tine? Poate că ai nevoie de ceva, poate pot ajuta pe cineva!». Asta dădea sens vieţii Părintelui. Atâta timp cât faci şi faci caz de tine însuţi: «Da, dar eu? Da’ ce, eu n-am fost?… Eu! Al meu! Ăsta, eu l-am făcut! Dacă nu eram eu»… Dacă tot aşa spui, nu exişti ca persoană, exişti ca individ. Ori individul în greceşte este «atomos». Cuvântul însemnează izolare completă; de aici vine atom. Când eşti în comunitate, trăieşti în comunitate şi ai nevoie de alţii şi te ajuţi unul cu altul, în dragostea asta practică, atunci eşti o persoană. Deci viaţa creştină are sens atâta timp cât faci ceva pentru altul. Ori părintele Sofian asta a fost. Nu s-a gândit la el niciodată. Duhovnicia era într-însul înnăscută, dar el a pus mâna, a ajutat unde vedea că trebuie. Avea o listă a tuturor pe care i-a cunoscut: văduve care stau în pat acasă, nu pot să vină la biserică, n-au ce să mănânce, săraci, în apartamente din Bucureşti. Avea adresa, numărul, apartamentul unde stau, tot. Mai ales după Revoluţie, când era stareţ complet la Antim, singurul, se ducea la înstăriţii de după Revoluţie, la toţi securiştii care şi-au deschis firme de import-export şi de tot felul, şi: «Uite ce! Nu mă interesează, eu nu te critic în ziare, cum te critică ziariştii, de unde ai luat banii şi ce-ai făcut. Bine că ai deschis uşa, da’ uite lista asta de săraci: apartamentul cutare, numărul cutare». Şi se uitau şi executau. Se ducea la ăştia toţi: «Nu uita lista asta! N-au ce să mănânce. Dumnezeu ți-a dat, da’ nu ți-a dat degeaba!». Erau impresionaţi, i-a cucerit pe toţi”[9].

Ca povățuitor de suflete în obștea mănăstirii Antim, părintele Sofian, „Mielul” cum era numit de părinții de la Antim pentru blândețea lui, se străduia să-i ajute pe frați să-și zdrobească mărginirea satisfacției de sine care îi făcea incapabili să primească adevăratul creștinism, și să înțeleagă că lucrarea Duhului Sfânt se cunoaște în dragostea care nu se împuținează din pricina suferințelor, ci este plină de îndurare compătimitoare până și pentru vrăjmași: „Ca duhovnic, părintele Sofian folosea mai mult metoda mângâierii decât pe cea a mustrării, astfel încât te ruşinai când auzeai sfatul părintesc şi îndemnul lui frățesc. Blând, dar ferm, smerit și iubitor, cuvântul Părintelui te străpungea la inimă și te încuraja în a dobândi viața și comoara neprețuită a Duhului Sfânt, căutând mereu spre Hristos, punându-ți nădejdea în El. Sfaturile lui erau de a-ți schimba tu viața, mai întâi iertându-i tu pe ceilalți care ți-au greșit, nejudecându-i și nebârfindu-i, apoi aducând jertfe curate de laudă și mulțumire către Dumnezeu. «Nu poți veni la Dumnezeu, rugându-te Lui să te ierte, câtă vreme ai inima înciudată asupra fratelui tău. Dumnezeu nu primește decât ce-i oferim din inimă iubitoare, nu plină de ură, răzbunare și falsă dreptate», spunea părintele. Îmi aduc aminte cum noi, fraţi începători fiind aici, la Antim, ne mai ciondăneam, ne mai certam între noi şi ne duceam la părintele Sofian în grabă, fiecare crezând că, dacă va fi primul care îi va spune, va și primi dreptate. Părintele Sofian, cu înţelepciunea lui răbdătoare, ne spunea: «Fraţilor, pe noi în temniţă ne băteau ca să spunem ce au făcut ceilalţi, dar văd că voi spuneţi singuri, de bunăvoie», adică noi ne îndreptăţeam pe noi, îl spovedeam pe celălalt. Și nu ne dădea dreptate niciodată…”[10].

În dimineața zilei de 14 septembrie 2002, în chilia de la Mănăstirea Antim, la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, părintele Sofian și-a luat rămas bun de la fiii săi duhovnicești pentru a se odihni în bucuria veșnică a Domnului. La Liturghia praznicului avea să fie pomenit de două ori, la ectenia celor vii și, câteva ore mai târziu, la cei răposați în Domnul, lăsând în inimile tuturor un testament viu pecetluit nu prin simple vorbe, ci prin faptele de sfințenie ale propriei viețuiri: „Nu pot afirma că am realizat ceva important în viață decât că, fiind între ceilalți frați slujitori, m-am străduit să întrețin pacea, armonia și buna conviețuire în obște, precum și evlavia și buna desfășurare a slujbelor în biserică. Iar când am fost so­licitat de bolnavi și credincioși, niciodată nu i-am refuzat, nici i-am întristat cu ceva, ci am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturi­sesc, să-i împac cu Dumnezeu și cu oamenii”.

(Material alcătuit de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, PRELUAT DIN REVISTA ORTODOXĂ ATITUDINI NR. 49)

[1] Părintele Sofian, Ed. Bizantină, 2007, p. 13.

[2] Idem, pp. 28-31.

[3] cf. Pr. Sofian Boghiu, Revista Familia Ortodoxă, nr. 9(44)/2012, pp. 1-2

[4] Pr. Sofian Boghiu în Rugul Aprins și temnița, apărut în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 157, iunie 1996.

[5] Idem.

[6] Ibidem.

[7] Frag. din mărturia arhim. Mihail Stanciu

[8] Protoiereu Marc – Antoine Costa de Beauregard, Mitropolia Ortodoxă Română din Europa Occidentală și Meridională, Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, București, 2012, pp. 233-242.

[9] Interviu realizat de ierom. Teofan Popescu în Revista Familia Ortodoxă nr. 9 (56)/septembrie 2013, pp. 11-13.

[10] Frag. din mărturia arhim. Mihail Stanciu.