DIN FRUMUSEȚEA ȘI CUNUNILE MUCENICIEI

SFÂNTUL IERARH TEODOSIE DE LA BRAZI – MODEL ACTUAL DE MUCENICIE 

Sinaxarul lunii septembrie, în ziua de 22 septembrie, consemnează sfârșitul mucenicesc al Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi, schingiuit și decapitat de tătari în anul 1694 pentru refuzul de a încredința păgânilor musulmani avutul și odoarele sfinte ale Mănăstirii Brazi.

Model de curaj și de mărturisire pentru toți slujitorii Bisericii de ieri și de azi, chipul Sfântului Teodosie rămâne în inima ortodoxiei emblematic pentru lupta pe care fiecare creștin este dator să o poarte în apărarea credinței și a neamului din care își trage obârșiile. Din păcate fresca timpului în care a viețuit marele ierarh se proiectează în zilele noastre în tonurile ei cele mai sumbre. Istoria prigoanei împotriva creștinătății pare să se repete după calapodul veacurilor – credeam noi, epigonii de azi -, demult apuse.

Născut în părțile Vrancei, în vremuri tulburi de robie și prigoană din pricina năvălirilor tătare, într-o familie simplă de răzeși a cărei singură comoară era credința străbunilor ce luptaseră sub scutul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, Sfântul Teodosie la doar 18 ani Îi arvunește lui Dumnezeu întreaga sa viață, intrând ca frate începător la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, mănăstire a cărei cancelarie o va primi în grijă și în care va îmbrăca haina monahală. Setea mistuitoare de cultură care îi ardea sufletul continuu și viața aleasă, îl disting printre ceilalți călugări, deschizându-i cu repeziciune calea către hirotonia în treapta arhieriei.

Astfel, în anul 1670 devine episcop de Rădăuți, iar după un an este trimis să păstorească Episcopia Romanului într-o vreme în care Europa întreagă trecea printr-o epocă de mari neliniști și nesiguranță. Păgânii musulmani care deveniseră cei mai aprigi prigonitori ai crucii, triumfau în izbânzi asupra creștinătății ajungând cu cuceririle lor până la porțile Vienei. Pe scaunul Moldovei se perindau domnitori aserviți fie puterii otomane, fie stăpânirii polone care râvnea și ea la pământul țării, iar Biserica Moldovei, aflată sub cârma mitropolitului Dosoftei, împărtășea aceeași soartă grea și zbuciumată ca a majorității moldovenilor. Potrivit mărturiilor istorice ale timpului, clericii „erau supuși la dări grele și nu-și puteau plăti obligațiile pe care le aveau, de aceea preferau să fugă din țară, lăsând bisericile fără preoți”.

În urma bătăliei de la Hotin din anul 1673, soldată cu înfrângerea polonilor de către otomani, domnitorul Ștefan Petriceicu este nevoit să se retragă în Polonia, fiind urmat de mitropolitul Dosoftei care ia cu sine moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele și hrisoavele de moșie ale Mitropoliei, de teamă ca ele să nu ajungă în mâinile păgânilor. Pe scaunul Moldovei este adus cu sprijinul tătarilor Dumitrașcu Vodă Cantacuzino, cunoscut sub porecla de „Grecul”, fiul lui Mihai Cantacuzino, care obține tronul în urma promisiunii făcute sultanului de a-i plăti o sumă enormă de bani. Noul domn avea nevoie urgentă de un cap al Bisericii moldovene care să-i săvârșească îndătinata ungere prin care să-și legitimeze domnia. Și pentru că scaunul mitropoliei era vacant, Dumitrașcu Vodă le cere episcopilor să aleagă grabnic un arhiereu. Sorții cad pe Sf. Teodosie care, împotriva voinței sale, este nevoit să primească numirea de mitropolit al Moldovei în anul 1674.

Supus vrerii domnitorului de a prelua cârma Bisericii, nu se poate însă resemna cu politica acestuia de jecmănire a poporului și a mănăstirilor cărora le confiscă averile, pentru a plăti tributurile grele către Înalta Poartă Otomană. Mai mult, Moldova care adăpostea cetele tătare de teama unei presupuse invazii polone, devine scena urgiilor hoardelor tătare care îngrozesc întreaga țară cu jafurile lor, într-o vreme în care țara era greu încercată de o cumplită foamete.

Îndurerat de viața chinuită a moldovenilor și de invazia păgână asupra țării, Mitropolitul Teodosie se înfățișează domnitorului, cerându-i să pună capăt jafurilor și să-i alunge pe tătari dincolo de hotarele Moldovei. Cuvintele sfântului ierarh care astăzi ar fi catalogate drept necuvenite și discriminatorii, sunt consemnate de cronicarul Ion Neculce în Cronica Moldovei și stau mărturie vie a felului în care trebuie înfruntați vânzătorii de credință și de neam: „Ce sunt acestea Măria Ta, au semeni lui antihrist? Și domnul s-a mâniat și l-a scos din scaun cu necinste”. Rămas neclintit în părerile lui, precum odinioară Sf. Ioan Botezătorul în înfruntarea sa cu regele Irod Antipa, primește cu demnitate „necinstea” de a fi înlăturat din scaunul mitropolitan după un an de păstorire și de a fi închis sub pază la mănăstirea Sf. Sava din Iași, unde va rămâne sub ocrotirea patriarhului Ierusalimului până la întoarcerea din bejenie a Mitropolitului Dosoftei. Odată eliberat, se întoarce pentru scurtă vreme la Bogdana ca egumen, de unde va pleca către dealurile domoale ale Vrancei natale pentru a reconstrui mănăstirea Brazi. Aici ridică o biserică nouă cu hramul Sf. Gheorghe, reface chiliile monahilor, înzestrează mănăstirea cu mai multe moșii, se îngrijește de rânduiala slujbelor și a vieții de obște pe care o așează sub îndrumarea egumenului Zaharia, venit din Muntele Athos la rugămintea Sf. Teodosie. În anul 1688, pe când se afla la Focşani, este răpit şi dus în Ţara Românească, unde are de îndurat vreme de zece săptămâni, închisoare şi chinuri pentru pricini închipuite de către rudele lui Dumitraşcu Vodă.

În Moldova, incursiunile de jaf ale tătarilor asupra creștinilor și a bisericilor continuă în toată această perioadă, lucru relatat și în cronica lui Neculce: „în vremea aceea veneau tătarii ca lăcustele și jefuiau pe moldoveni de tot avutul lor”. În timpul unei astfel de expediții, în toamna anului 1694, la scurt timp după praznicul Înălțării Sf. Cruci hoardele tătarilor ajung până la mănăstirea Brazi, fiind întâmpinate de vajnicul ierarh înștiințat dinainte de Dumnezeu de sfârșitul mucenicesc care îl aștepta. Testamentul pe care și-l întocmește încă din anul 1691 și prin care hotăra ca averile sale să fie cheltuite pentru întemeierea altor două mănăstiri – înafara celor ctitorite de el însuși, Bogdana și Brazi – este una din dovezile istorice care ilustrează vădit pregătirea Sf. Teodosie pentru ceasul despărțirii defintive de trup și de lume.

Ajuns în mâinile tătarilor, Mitropolitul Teodosie nu se învoiește să le dea odoarele și banii mănăstirii, motiv pentru care este chinuit îndelung și în cele din urmă mucenicit prin tăierea capului. Trupul îi este îngropat în mare grabă de câțiva credincioși în biserica Sf. Gheorghe a mănăstirii Brazi, ajunsă o ruină odată cu trecerea anilor. Moaștele îi vor fi descoperite în chip minunat după aproape 150 de ani de la adormire, de către schimnicul Dimitrie, cel care în anul 1842 găsește în pădurea în care se nevoia, un vas mare de lut cu bani de aur deasupra căruia se afla o însemnare care spunea că banii au fost îngropați acolo de către Mitropolitul Teodosie. Înscrisul mai cuprindea și dorința ierarhului de a fi construită cu acești bani o mănăstire cu trei schituri, urmând ca cel care va împlini această lucrare să găsească cu vrerea lui Dumnezeu și rămășițele pământești ale sfântului. Lucrurile s-au petrecut întocmai. Ajuns stareț la Brazi, în vremea în care Sf. Antipa de la Calapodești își începea viața monahală în aceeași mănăstire, ieroschimonahul Dimitrie dispune să i se sape propriul mormânt în cimitirul mănăstirii, în locul în care fusese altădată biserica Sf. Gheorghe. Cum groapa săpată se surpa în fiecare zi, starețul însuși vine la fața locului să cerceteze pricina și săpând din nou, descoperă moaștele cu bună mireasmă ale Sf. Teodosie, moment relatat și în Patericul mănăstirii Valaam din nordul îndepărtat al Rusiei.

La 6 mai 1842, moaștele Sfântului Teodosie au fost așezate într-un mormânt nou, zidit în partea de nord a paraclisului subteran „Învierea Sf. Lazăr” de la mănăstirea Brazi. La scurt timp, capul sfântului a fost scos din mormânt și așezat spre închinare în biserică, probabil tot de către starețul Dimitrie. Va rămâne în paraclisul subteran până în anul 1959 când are loc desființarea așezământului de către comuniști, capul Sf. Teodosie fiind așezat înapoi în mormânt. Dupa redeschiderea mănăstirii, în urma lucrărilor de restaurare, la 20 martie 2000, moaștele au fost redescoperite, fiind recunoscute de B.O.R. în urma slujbei de canonizare a Mitropolitului Teodosie din 5 octombrie 2003.

Scurta incursiune retrospectivă în viața Sf. Teodosie pe care am întreprins-o și sub impulsul evenimentelor dureroase și de cele mai multe ori terifiante ale realității cotidiene, nu ne face decât să subscriem la constatarea veridică a arhim. Sofronie Saharov care ne atenționează: „Rare sunt sufletele care au destulă bărbăție pentru a ieși de pe cărările bătute ale mulțimilor de oameni, spre a trăi după poruncile lui Hristos în această lume căzută”.

Martirajul Sf. Teodosie de la Brazi oferă posibile răspunsuri la frământările creștinilor de azi legate de așa-zisele limite ontologice și sociale între care, după unele minți, ar trebui să se situeze mărturisirea de credință în Hristos. Se pare că ea nu poate fi decât nelimitată, așa cum nemărginită este și iubirea răstignită a lui Hristos pentru noi. „De ce Dumnezeu, iubirea desăvârșită, a binevoit ca drumul spre El să aibă și momente înfricoșătoare?”, se întreba arhim. Sofronie Saharov. „Pentru că este nevoie ca noi să încercăm și durere și teamă pentru a ni se deschide profunzimile existenței, pentru a deveni capabili de iubirea făgăduită a lui Hristos, pentru a ne împărtăși prin neînsemnatele noastre suferințe de suferințele Lui”.

(Material preluat din Revista ATITUDINI Nr. 41)