Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă
De vorbă cu Părintele Justin Pârvu[1]
Cum vă mai simţiţi, părinte?
Apăi, cum să mă mai simt? Ca mazărea lângă drum. Când eram copil, pe la noi, mazărea asta şi bobul se puneau în jurul porumbului. Se punea pe afară şi noi ştiam unde dăm lovitura. La bătrânul acela, la bătrânul cutare, la care ştiam că nu e acasă. Puneam în sân bobul şi mazărea crudă şi ieşeam la un pârâuaş şi mâncam şi noi. Aşa şi cu viaţa mea acum, ca mazărea lângă drum. Acum sunt acuzat de toţi ca am tulburat apele cu actele astea. Nimeni nu vrea să înţeleagă pericolul acesta al cipului şi spun că n-a venit vremea. Dar tu aştepţi să ardă casa de tot? Când ia foc o casă, întâi iese fum, apoi scântei şi apoi arde casa toată. Ei nu înţeleg ce vreau să spun eu, că harul lucrează în raport cu virtutea. Cu cât omul este mai virtuos şi se umple de sfinţenie, cu atât vine har peste har. Dar omul, când este în păcătoşenie şi nu este în virtute, atunci harul se retrage, nu mai conlucrează cu el. Şi aşa omul se duce şi nu mai are nicio legătură cu paza şi cu voia lui Dumnezeu. Dacă este preot, poate oficia şi are lucrarea lui, dar vrednicia lui unde este? Sminteala pe care o face? În viaţa noastră ortodoxă păcatul e păcat, harul e har. Preotul chiar dacă este căzut, poate sfinţi. Noi trebuie să conlucrăm să avem nişte preoţi model, să aibă credincioşii după ce se orienta. După ce să se orienteze? Dacă ce preotul este într-o cădere prăpăstioasă? Îl mai poţi readuce după aceea? Dacă luăm toată viaţa Bisericii noastre, a preoţilor recăsătoriţi, necăsătoriţi care umblă pe la mireni şi fac slujbe. Toată stricăciunea asta este de multă vreme, nu e de acum… Din păcate nu se preocupă nimeni de viaţa morală a preotului, nu îl întreabă nimeni de câte ori se spovedeşte pe an şi auzi de preoţi care nu au duhovnic şi nu s-au spovedit de 15, 17 ani.
Sabia cea mai puternică este rugăciunea. Ciomagul este crucea
Când am început lupta împotriva actelor cu cip, bătrânii au spus că e prea devreme. Ce să-i faci, la noi bătrânii sunt mai conservatori. Dar vremea nu e niciodată, când vrei să-ţi conservi viaţa. Adică nu vor să apară în vârful sabiei. Monahismul ar trebui să fie în vârful sabiei, dar el este educat de 50 de ani în duhul acesta al ascultării. Mărturisirea credinţei se poate manifesta în multe feluri. Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă. Acum propovăduire pot face mai degrabă credincioşii, decât preoţii. Decepţia aceasta am avut-o din începuturi. Câţi au ieşit în faţă în viaţa aceasta de aşa-zişi luptători? Câţi au venit după noi? N-au venit. Închisorile au fost foarte sărăcite din cauza acestor lipsuri: nici preoţi, nici episcopi… Pentru că avem de-a face cu o generaţie formată în timp, în frică, pentru că statul absolut care conduce lumea merge pe această metodă, de a stăpâni prin frică. Rezistenţa noastră constă în unitate. Masoneria în sensul acesta ne lucrează: să nu avem nicio unitate, să nu avem nicio ordine. Aşa se întâmplă în mănăstirile noastre, că nu găseşti o părere comună la doi sau trei vieţuitori. Lupta noastră e foarte redusă.
Europa s-a îmbolnăvit şi acum este moscovită. Europa este o Moscovă mai largă. Noi trebuie să ne întoarcem la primele veacuri ale creştinismului. Să n-avem nevoie decât de lumânarea pe care s-o punem pe Ceaslov şi nimic mai mult. Dacă nu facem aşa, n-avem niciun spor. Sabia cea mai puternică este rugăciunea. Ciomagul este crucea. Este foarte uşor să discutăm chestiunile acestea, dar foarte greu de aplicat. Este şi zicala asta românească: „Să facem crucea mare, că dracul e bătrân”. La noi sunt foarte mulţi vânduţi. Şi mergem aşa în deruta asta, că nu mai ştie omul cine este şi de unde vine. Aceasta este metoda satanică de a dezbina şi de a stăpâni. La noi sunt vânzători şi cumpărători intraţi până în adâncul conştiinţei umane. De aceea nu avem încredere în unitate şi în dragoste. Că de multe ori vorbeşte omul despre erezie, dar el este eretic. Până la urmă el se trădează, pentru că oricât vrea el să se ascundă, nu poate. Diavolul din el, îl obligă să se trădeze în faţa adevărului.
Eu de la 16 ani, am mers înainte cât m-am priceput. N-am avut ajutor. Dar am mers mereu, până ce ăştia m-au aflat şi m-au pus la tăcere vreo 16 ani. Şi acolo m-am sedimentat, că cea mai înaltă şcoală este cea din suferinţă. Mărturisirea cea adevărată este suferinţa. Ea este şi începutul luptelor. Neamul acesta a trebuit să sufere pentru că am avut conducători nelegiuiţi. Şi astăzi avem aceiaşi conducători.
Jertfa permanentă a fost cea care a menţinut valoarea ortodoxă a neamului nostru. Ceea ce ne rămâne acum este să ne rugăm cu blândeţe şi cu dragoste. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne menţină într-o limită de rezistenţă, pentru că diavolul e mai bătrân decât noi.
(interviu publicat in Nr. 38 al Revistei ATITUDINI)
[1] Cuvântări adunate din convorbirile Părintelui Justin cu maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă.
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.