„Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune”. De vorbă cu Părintele Justin

Ce părere aveţi despre ceea ce înseamnă sufletul?

Să vorbeşti despre suflet, despre originea, calităţile şi continuitatea lui în istoria lumii şi a omului, e un lucru interesant, dar cam greu. Pentru că sufletul se adaptează după cultura şi civilizaţia omului. Poate o să spuneţi cum să se adapteze sufletul? Iaca aşa se adaptează şi la bune şi la rele. Eu am intrat în 1949-1950 într-o mină la 800 m. adâncime. Acolo nu ştiam ce e barosul, ce e ranga, ce e perforatul, ce este în sfârşit, rostogolul. Nu cunoşteam nimic. Şi ni le-au pus în mână, fraţii noştri comunişti, Securitatea României noastre Mari. Noi intram sub numele de braţele speciale. Nu ne numeau acolo deţinuţi. Eram văzuţi ca cei mai mari duşmani ai poporului. În apropiere erau două secţii: secţia poliţia şi secţia de drept comun, cu scrisori, cu pachete, cu toate bunurile acestea, iar noi de 12-14 ani, nu primeam o scrisoare, o carte poştală…

Cum vedeţi sfinţia voastră lumina?

Lumina lui Hristos luminează tuturor. În Postul Mare la Sf. Liturghie a Sf. Grigorie Dialogul e un moment când preotul vine în faţa credincioşilor şi ridică lumânarea zicând: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. De aici se întoarce către Sf. Altar şi se cântă „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Şi cel mai important moment este când începem slujba Învierii Domnului nostru Iisus Hristos cu „Veniţi de luaţi lumină”. Acest act important menţine viaţa spirituală de la cel mai complex până la cel mai simplu om.

Cât e de frumos să mergi pe drum cu maşina sau pe jos! Te opreşti la sfânta cruce rezemată de o proptea, că deh, n-ai voie azi să pui cruci pe lângă şosele, ca să nu încurci circulaţia!… Şi aşa la sfânta cruce se mai pleacă o bătrână, îşi dă traista jos şi stă acolo cu nasul în pământ şi zice o rugăciune. Aceasta este poate mai valoroasă decât soborul acela mare pe care îl vezi frăţia ta în biserică. Asta-i sfânta rugăciune. Tot ce se vede în lărgimea asta, în sărbătorirea asta mare… Aliluia, de cele mai multe ori e mort.

Cum ar trebui să trăiască creştinul astăzi, într-un timp pe care îl cunoaştem cu toţii?

Timpul nu există pentru creştin. Cum a zis şi cronicarul, nu stă omul sub vreme pentru că omul este în măsură să realizeze timpul. Cât de frumos este să asculţi, de pildă, colindele! Şi fiecare colind este cântat şi de câte şaptezeci de ori, dar în fiecare cântare există viaţă. Dacă Biserica îşi face Liturghia de nenumărate ori, tu învaţă să trăieşti ca la prima Liturghie. Aceasta este prezenţa noastră în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Dumnezeu… Ne zbatem în lumea aceasta, păcătuim, ne ridicăm, ne spovedim, ne împărtăşim ca să preîntâmpinăm Învierea Domnului. Dar Învierea Domnului nu se poate realiza decât prin naşterea Domnului, ieslea, Betleemul. De acolo am venit şi ne ridicăm noi spre înălţimile cerului. Aici se întâlnesc cerul cu pământul: „Osana întru cei de sus lui Dumnezeu” , „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” şi împreună cu ceata îngerilor, Hristos coboară în mijlocul nostru şi ne ridică pe noi, împreună cu El la ceruri. Aşa cum şi colacul acesta cu lumânarea pe care noi îl dăm în stânga şi în dreapta, reprezintă naţia noastră, Ortodoxia noastră.

Ce puteţi să-i învăţaţi pe tinerii de astăzi?

Tinerii de azi nu au nici măcar noţiunea de neam, de naţie, de familie pe care trebuie să le-o dea mama, tata. Acesta este secolul care ne ucide pe noi pentru că este stăpânit de frică, de frica omului care nu poate trăi liber şi de ateism. Ori a fi liber înseamnă să fii fericit. E unul şi acelaşi lucru, că „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut”. Aceasta este fericirea: să trăieşti în legea aceasta a purităţii, ducând greutăţile neamului.

Ce se cere acum de la noi?

Acum se cere rugăciune, nimic altceva. Tinerilor le spun: „Ascultaţi, munciţi şi vă rugaţi!” Într-o şcoală, dacă intri într-o clasă şi te uiţi la copii, ştii şi cum sunt părinţii lor. Din păcate, acum familiile sunt mai degrabă marxist-leniniste. Ţin ziua agriculturii, a prăjiturii, a cozonacului şi uită de sărbătorile creştine. Ori familia este cărămida lumii, iar femeia are un rol sacru în cadrul familiei. Ea este şi cu căderea şi cu ridicarea, de aceea este importantă… Îmi amintesc, la şaptesprezece ani am intrat în mănăstire şi am început o viaţă aspră. Am învăţat la Seminarul de la Cernica unde era multă exigenţă şi asceză. Stăteai un an de zile acolo şi nu plecai nicăieri. Acolo stăteai de Paşti, de Crăciun… Plângeam când mă uitam înspre nordul ţării noastre şi îmi ziceam: „Uite, măi, Neamţul şi noi stăm aici în Ilfov şi ne mănâncă ţânţarii!”…

Aţi avut o viaţă aspră şi cu privaţiuni. Aţi ales sfinţia voastră aceste privaţiuni?

Da, eu le-am ales. Când a fost vorba să-mi aleg drumul mănăstirii, am stat vreun an şi jumătate de vorbă cu tata care îmi spunea: „Nu se poate. Neam de neamul nostru nu a fost călugăr”. Dar mama plângea şi îi spunea tatii: „Hai, lasă-l să meargă”. Şi într-una din zile mă trimite tata: „Du-te şi adă caii, mă!”. M-am dus după ei, i-am pus la căruţă, mama mi-a dat un băgăjel cu schimburi, plânsă adânc şi tata cu băgăjelul: „Hai înspre Durău!” Am ajuns la Durău şi era târziu, noapte, iar tata trebuia să vină înapoi. Unde să lase pe băiatul lui acolo în întuneric? Ne-am băgat într-o cameră întunecoasă şi tata nu a dormit toată noaptea. S-a gândit mereu şi dimineaţă mi-a zis: „Măi, băiete, te las aici. Poate o să fie mai bine de tine dacă o să rămâi aici şi o să te rogi şi pentru noi”.

Şi el s-a întors şi a intrat în pădure cu căruţa şi eu am rămas în mănăstirea Durău unde am început viaţa mea, viaţă frumoasă. Ce mă impresiona cel mai mult erau sărbătorile mari: Paştile, Crăciunul, Boboteaza când îmbrăcam stiharele de ipodiacon. Era pentru noi mare lucru. Mă uit acum şi la copiii noştri, că avem aici doi, cum se îmbracă şi ies cu lumânările şi mă văd şi eu acolo printre ei, acum 80 de ani. Şi am dus viaţa de mănăstire mereu în ascultare, viaţă de cazarmă. În general viaţa e o cazarmă dacă vrei să faci ceva. Uitaţi-vă la starea degradantă în care a ajuns tineretul nostru pentru că televizorul, calculatorul, internetul au distrus fiinţa umană, şi spirituală şi biologică. De la desene animate la păpuşele, mai vede şi o scenă oribilă, alta teribilă, una grosolană, alta mârşavă şi aşa s-a îngroşat viaţa copiilor şi a familiilor noastre. Greşeala mare nu este a copiilor, cât este a părinţilor pentru că în faţa televizorului unde sunt toate măscările, e şi tata, e şi nepotul şi bunicul şi toţi bat din palme acolo. Şi aşa au ajuns copiii noştri că nu mai ştiu să joace oina, şotronul…

Eu veneam de la şcoală vreo doi kilometri şi mă băgam în pârâu până la genunchi şi îl treceam de vreo trei, patru ori pe zi, că nu era pod. Când ajungeam acasă, mama îmi zicea: „Mă, dă jos ce ai pe tine şi du-te la cuptor”. Şi mă ridicam pe cuptor, mă uscam acolo şi a doua zi eram şef şi viaţa era extraordinar de frumoasă. Acum nu poţi să mai pui băieţii în opinci de purcel. Acum, de cum l-a născut mama, îl pune în costum. Eu eram de 14, 15 ani şi încă mergeam în durligi aşa cum umblă acum femeile cu cămăşuţă puţin mai lungă şi cu ciorapi. De unde o mai fi apărut şi moda asta? De la chinezi, de la japonezi? Măi, în fiecare an trebuie să apară o prostie că dracul vine întotdeauna cu ajutorul!

Copiii nu mai stau cu părinţii pentru că acum mama trebuie să facă norma. Altădată bărbatul lucra pentru întreaga familie ca să o întreţină. Acum am fost aduşi la mizerie, la sărăcie să nu aibă timp nici mama, nici tata de copii. Aici e greutatea mare, că din mizerie numai mizerie iese. Asta se urmăreşte… Adă-l la cazan şi la gamelă şi de acolo îl porţi cum vrei. Ştiţi cum îl întreba Churchill pe Stalin: „Cum de merg aşa legile la voi? Acum votezi în parlament şi gata e legea. Apăi, noi trebuie să aşteptăm un an de zile să treacă prin camera unu, camera doi şi de abia-abia”. „Ia un cucoş de afară şi bagă-l acolo în coteţ până mine dimineaţă”. Iese Stalin şi deschide uşa coteţului, aruncă o boabă, cocoşul o ia. Mai trece un pic, mai aruncă o boabă şi tot aşa vreo patru, cinci boabe. Şi i-a spus Stalin lui Churchill că aşa e şi cu poporul: „trebuie să-l înfometezi, să-l aduci la mizerie că altfel nu te ascultă”.

Şi aşa ajung copiii bolnavi, handicapaţi, n-au memorie. La şcoală dacă merge, el, săracul, se uită pe câmp…  Dar nu trebuie să trăieşti cu orice preţ, să accepţi orice umilinţă ca să ai ce mânca. Un popor trebuie să creeze un tineret demn şi brav. Aşa ne învaţă istoria noastră. Nu să trăieşti în frică şi sărăcie ca şi cocoşul lui Stalin!

Ce s-ar putea face pentru ţara noastră în aceste momente?

Să fie un guvern naţional care să fie ales de popor în nişte alegeri nobile fără tam-tamuri, fără atâta amar de cheltuială pe seama poporului, fără atâtea partide care trăiesc pe spinarea unei naţii. Cine întreţine toată mizeria asta a partidelor? E cea mai mare crimă într-un stat să fie atâtea partide care nu fac altceva decât să jecmănească şi să ia bani! Oamenii care umblă după măririle astea, care ţin cu tot dinadinsul să câştige, sunt cei la care Dumnezeu le ia minţile. Şi atunci omul nu mai vede cât rău este în el.

Dacă vrem să schimbăm ceva trebuie să schimbăm mentalitatea copiilor, a părinţilor, a şcolii şi a Bisericii. Vă dau un exemplu. Noi avem aici nişte copii care au crescut la mănăstire[1] şi nu se joacă cu jucăriile de acum, ci după ceea ce au văzut la biserică: cu Evanghelia, cu Apostolul, cu litia, îşi fac acolo altarul lor şi încep slujba în legea lor.

Ce ar trebui să facem ca să ne ridicăm spiritual?

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie slugii Tale”. Dacă nu plecăm de aici, niciun savant din lumea asta nu scoate lumea din sărăcie, decât dacă se sprijină pe ajutorul puterilor cereşti.

Spuneaţi, referitor la cipuri, că dacă generaţia noastră le acceptă acum, cu siguranţă generaţia de mâine va accepta pecetea.

Păi da, aşa este, că şi o casă când arde, iese mai întâi puţin fum. Spun unii că trebuie să ne războim cu cipurile când ni se vor pune cu sila. Dar e târziu atunci!…

Sărăcia materială duce la cea spirituală?

Omul trebuie să potrivească în aşa manieră postul, rugăciunea, nevoinţa ca să fie în raport cu stările sufleteşti şi cu bogăţia spirituală pe care o are el. Sărăcia este şi ea o virtute când este purtată cu bună-voie, cu dragoste şi dăruire. Când intri în mănăstire trebuie să te gândeşti la un lucru: că întri în ascultare. Ce înseamnă asta? Tu nu mai ai cuvânt, nu-ţi mai aparţii. Aparţii de sfatul duhovnicului tău. Ascultarea aceasta este suprema lege divină după care se poate conduce omul. Mai trebuie să-ţi păstrezi puritatea spirituală şi trupească, pentru că altfel nu poţi face nimic dacă nu ai o uşurinţă a vieţii sufleteşti.

Când eram copil şi mai făceam câte o poznă, stăteam ascuns prin pod, aşteptam până se culcau toţi şi atunci apăream şi eu. Aşa este şi cu vinovăţia omului în viaţa lui de toate zilele, dar în acelaşi timp era şi o descărcare sufletească şi o dăruire pentru că îi spuneam mamei toate trăsnăile pe care le făcusem. Ei îi spuneam întâi… De sărbători mama făcea o sumedenie de bunătăţi şi pe măsură ce noi creşteam, cuptorul părea din ce în ce mai mic. Vedeţi ce diferenţă este între lumea aceasta a simplităţii, a modestiei şi cea de acum? Trebuie să revenim de unde am plecat altfel nu există niciun drum. De aceea vin peste noi şi cipurile pe toate ţidulele noastre… Dacă le refuzi, vii din nou la simplitatea asta şi începi să cauţi sapa, târnăcopul şi să treci pe ogoraşul tău ca să nu te amesteci cu dracul. Simplitatea înseamnă normalitate şi ea se deformează pentru că nu are un ideal. Scopul lumii de azi este mereu potrivnic realizării binelui.

Cum faci ca să înţelegi care este menirea ta în lume?

Păi, eu dacă m-am botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh menirea mea este: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Şi sensul vieţii îl descoperim urmărind acest ideal.

Există moduri de a comunica între noi prin tăcere?

Tăcerea este cea mai puternică şi mai valabilă comunicare. Să vorbeşti şapte cuvinte pe zi, acesta este ascetismul creştin! Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune.

Ce înseamnă „sărac cu duhul”?

Sărac cu duhul? Să fii plin de ştiinţă şi să nu te umpli. Că nu ai nimic de la tine, ci de la Dumnezeu care este părintele luminilor de unde vine toată înţelepciunea.

Cum vă menţineţi sănătatea la această vârstă frumoasă?

Apăi, Domnul îmi datorează mie mult. Aceşti şaisprezece ani de condamnare pe care i-am făcut, mi-i adaugă Domnul acum la anii mei. Că vedeţi nobleţea omului stă doar în suferinţă. Fără suferinţă nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.