A fost Adam androgin?
Bărbat și femeie, înseamnă un fapt profund al existenței, mult mai profund decât în aparență. Omul e dualitate, ființă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, niciunul pe pământ nu se simte complet, parcă îi lipsește ceva, și-l caută pe celălalt, pentru împlinire și creație. Căutare și atracție torturantă, prinsă concret atât de viu în marile drame de iubire, ca: Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda, Dante și Beatrice, Romeo și Julieta, Herman și Dorothea etc. Toate, expresia unui gol în existența insului singuratic, a unei separații, sciziuni.
Platon ar părea aproape de Biblie, după unii teologi[1] și filosofi religioși, în mitul său despre omul primar. Anume, după el, la început, omul ar fi fost androgin; o unică persoană și ființă cuprindea în sine deopotrivă bărbatul și femeia, caracterele unuia și ale celuilalt. Ei au fost tăiați în două de Zeus, „pentru a-i face mai slabi”[2] și pentru a stimula procesul înmulțirii; de atunci au devenit jumătăți și de atunci mereu se caută unul pe altul cu o atracție sfâșietor de dureroasă.
Putem împărtăși, ca mit sau simbol, părerea filozofului antic.
Realitatea e însă mult mai profundă. Dualitatea trece dincolo de om, străbate întreaga existență până la rădăcinile ei și urcă în Dumnezeu. Biblia, cum am spus, subliniază deopotrivă și unitatea și dualitatea, și obârșia comună și diferențierea sexelor, dar e străină de acele accente dramatice, uneori pasionale, amintite mai sus, care țin de cădere, de păcat.
Deosebirea sexelor
Deosebirea sexelor are drept scop comuniunea și împlinirea lor. Și după cum în Sfânta Treime fiecare persoană divină, fiecare ipostas, e purtătorul întregii naturi divine, tot astfel fiecare ipostas, persoană umană, este și mai ales trebuie să se realizeze pe sine, spre a fi purtătoare a întregii naturi umane. Numai în acest sens se poate vorbi în creștinism de simbolul androgin. Omul nu e nici ființă neutră în sensul platonic, și nici din două jumătăți, cum se afirmă în chip superficial. El e bărbat și femeie pe de o parte, iar pe de alta, fiecare ființă umană luată separat, bărbat sau femeie, are ceva și din caracterele celuilalt, și trebuie să aspire la integritatea deplină a naturii umane, fiecare devenind purtător al întregii uși umane după prototipul persoanelor Sfintei Treimi.
De aceea, deși bărbat și femeie constituie în ierarhia creației cea mai definită pereche, tocmai afirmarea acestei distincții conduce la o unire mai creatoare. Nu în izolare, ci în împărtășirea cât mai profundă și intensă a unuia din viața celuilalt se realizează plenitudinea ființei fiecăruia. Și mereu nu trebuie să uităm că pentru fiecare din noi există o rază unică a iubirii divine, deosebită de a tuturor celorlalți”,[3] și care ne dă distincția, unicitatea, valoarea proprie. Și repetăm, cu cât distincția, unicul din fiecare se afirmă mai viu și mai concret, cu atât contribuția la opera comună e mai prețioasă și viața mai creatoare.
Astfel judecând lucrurile, e de la sine înțeles că femeia participă deopotrivă cu bărbatul la chipul lui Dumnezeu. „De la început”, zice Cuviosul Isidor Pelusiotul, „a fost zidită femeia întru aceeași cinste de către Dumnezeu și a fost învrednicită de aceeași obârșie, și sufletul ei a fost creat ca și al bărbatului, după chip”[4].
Egalitatea absolută
În sprijinul egalității absolute a bărbatului cu femeia, alături de obârșia lor comună, vorbește și monogamia biblică. Dumnezeu a creat de la început un singur bărbat și o singură femeie, înțelegând prin aceasta o unică și indisolubilă întâlnire în nuntă. „Bărbat și femeie i-a făcut pe ei”, zice Domnul. „Dacă n-ar fi fost așa, n-ar fi creat un singur bărbat și o singură femeie. După ce a creat un bărbat, pe Adam, ar fi creat două femei”[5], zice și Hristostom.
În fața bărbatului, a conștiinței și a iubirii lui, în taina nunții, o singură femeie dă răspunsul. Prin aceasta se afirmă iubirea adevărată și caracterul de persoană a femeii. Mulțimea femeilor în jurul unui bărbat a dus totdeauna la despersonalizarea, la dezumanizarea lor și la disoluția spirituală și fizică a bărbatului. Femeia a devenit obiect de plăcere și relația între ea și bărbat a devenit poftă, patimă.
Iubirea nu e poftă, iubirea exclude pofta. Pofta reduce pe semenul meu la un obiect prin care-mi satisfac tot dorințele mele egocentrice. „Fiecare în celălalt se gustă numai pe sine”[6]; nu trăiește, nu e prezent aproapele meu în mine, nu-i sufletul său, ci un obiect, și egoismul meu fioros care-l exploatează și-l degradează. Iubirea e posibilă între persoane care se valorifică reciproc. În iubire, „doi oameni îl dezvăluie reciproc pe tu”[7], își simt prezența unuia în celălalt mereu. Simt suferința unuia pentru altul în așa măsură, încât cânt întristezi pe copărtașul tău, simți că „te-ai lovit singur” (Tolstoi) pe tine însuți.
Nunta – ca taină divină
A descrie dragostea ideală către o persoană și după moartea ei către alta, e o problemă de nerezolvat, chiar și pentru marii romancieri, marii analiști ai sufletului omenesc, observă cineva.
În vechile religii de mistere, „femeia se identifică impersonal, cu pământul mamă, în timp ce la evrei, ea devină mireasă, persoană”. În Cântarea Cântărilor, împăratul o cheamă „sora mea”, „mireasa mea”, „neprihănita”, „grădină închisă”, „izvor închis”, „fântână pecetluită”, toate exprimări simbolice ale valorii ei personale. „Eu sunt a iubitului meu și iubitul meu este al meu”, zice la rându-i mireasa, și „veniți să ieșim de sub acoperământul firii”, adică al patimilor, al poftelor, al obiectelor.
Astfel, nunta reflectează într-un anumit fel, chipul vieții divine, e o taină dumnezeiască. E o taină atât pentru faptul că mirii primesc ca o putere a unirii lor harul lui Dumnezeu, cât și prin aceea că unirea lor prin har, prin iubire dumnezeiască, oglindește simbolic taina unirii lui Dumnezeu cu noi. Mai ales la acest al doilea sens, ne vom referi în continuare.
În sensul amintit mai sus de taină dumnezeiască, Sfântul Pavel stabilește următoarele analogii: Dumnezeu e capul lui Hristos, bărbatul e capul femeii. Hristos e chipul Tatălui, femeia e slava bărbatului. Hristos s-a unit cu Biserica, trupul Său, și o iubește ca pe Sine, bărbatul se unește cu femeia sa și trebuie s-o iubească de asemenea, ca pe sine, ca propria sa ființă.
Hristos e icoana bărbatului; Biserica e icoana femeii. Hristos părăsește din iubire cerul pentru Biserică. Așa bărbatul părăsește și el totul, primind în inimă pe femeia sa…
(Extras din „Jertfă și Înviere în familia creștină astăzi”, Pr. Constantin Galeriu)
[1] O. Piper, op. cit. p. 28
[2] Platon…, Le banquet, p. 43
[3] Charles Journet, L`Eglise et la femme, în „Nova et Vetera”, revue trimestrielle, no. 4, Oct.-Dec. Geneve, 1957, p.310
[4] Cf. Δημητρι΄ου Σι΄μον Μπαλα΄νου, Ισιδδωρος δ Πηλουοσιωτης, ε΄ν Αθηναις 1922, p.125
[5] Saint Jean Chrysostome…, Discours sur le mariage, traduction…, Martin, p. 153.
[6] Martin Buber, Ich und du, Leipzig, 1923, p. 56
[7] Idem, ibidem
[8] Charles Journet, op. Cit. p. 301
[9] Leon P. Carsavin, Sur les deux natures dans le Christ, în „Logos”, revue internationale de synthese orthodoxe, no. 1, 1928, p.95
[10] L. N. Tolstoi, în „Ana Karenina”, analizând dragostea dintre Levin și Kitty după taina cununiei, se exprimă astfel: „Levin înțelese abia atunci, pentru întâia oară, ceea ce nu înțelesese pe deplin când ieșise din biserică după cununie. Înțelese nu numai că ea era aproape, dar că nici nu știa unde se isprăvește ea și unde începe el. Înțelese asta din sentimentul acela chinuitor de dedublare, pe care îl încearcă în clipa aceea” (Lew Tolstoi, Ana Karenina, E.S.P.L.A., București, 1953, vol. II, p. 49).
(Mai multe materiale din învățăturile Pr. Constantin Galeriu, puteți afla și în Nr. 90 al Revistei Atitudini)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.