Viața Sfântului ierarh Ioan Maximovici „unul dintre ultimii adevărați apostoli

Marele ierarh şi făcător de minuni, cel ce a ținut aprinsă flacăra Ortodoxiei mărturisitoare întrunul dintre cele mai prigonite veacuri ale Creştinătății, cel ce avea să umple întreg pământul cu minuni, Sf. Ioan Maximovici, s-a născut în pământul Rusiei în ziua de 4 iulie a anului 1896, în satul Adamvka din Gubernia Harkov. Provenind din vestita familie nobilă Maximovici, din părinții Boris şi Glafira, acesta a primit numele de Mihail, în cinstea Sf. Arhanghel Mihail. Familia Maximovici era vestită în toată Rusia pentru cucernicia şi patriotismul ei. Cu siguranță tânărul Mihail avea să păşească pe urmele celui mai vestit membru al acestei familii, Sf. Ioan Maximovici, mitropolit de Tobolsk.

Copilăria

Tânărul Mihail sau Mişa, după cum i se zicea, a fost un băiat deosebit încă din copilărie. Era foarte blând şi tăcut; se străduia să fie împăcat cu toată lumea, dar nu avea niciun prieten apropiat. Singurii lui prieteni erau animalele, îndeosebi câinii. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase ale copiilor, ci prefera să mediteze la probleme existențiale, numai de el ştiute. Era bolnăvicios şi mânca puțin; ca frate mai mare, avea grijă de patru frați şi o soră mai mică. Îi plăcea să se joace de-a mănăstirea şi adeseori îi îmbrăca pe soldăței în haine negre ca ale călugărilor. Copilăria lui nu a fost una obişnuită ci încă de pe atunci, Mişa purta în sine trăsături nobile, evlavioase, ce ascundeau o adâncă gândire şi idealuri înalte. Copil fiind, îndeletnicirea lui de seamă era să colecționeze icoane şi să lectureze cărți bisericeşti sau istorice.

Despre aceşti ani ai copilăriei Sf. Ioan avea să mărturisească în predica de la hirotonia sa întru episcop: „Din primele zile în care am început să fiu conştient de mine, am dorit să slujesc adevărului şi dreptății. Părinții au aprins în mine dorința de a apăra neclintit adevărul şi sufletul meu a fost fermecat de sufletul celor care-şi dăduseră viața pentru el”. Noaptea petrecea îndelung în rugăciune şi în citirea Sfintelor Scripturi. Din primii săi ani a fost un patriot rus înflăcărat astfel încât insufla şi celor din jurul lui respect pentru sfânta Rusie. Evlavia şi respectul pe care le impunea au determinat-o şi pe guvernanta sa, o franțuzoaică papistaşă, să se convertească la Ortodoxie. Mergea adesea cu familia la Mănăstirea Sviatogorsk. Aici, tânărul Mihail avea să deprindă virtuțile călugăreşti „postul, înfrânarea, ascultarea şi îndelunga rugăciune. La vârsta de 11 ani, Mişa a fost trimis la şcoala de cadeți din Poltava (Academia militară), unde învățase şi tatăl său. Era un elev conştiincios şi bun la toate materiile.

Aici l-a cunoscut pe Sfântul episcop Teofan de Poltava, pe care l-a iubit cu tot sufletul său şi l-a slujit cu dăruire. În această perioadă Mişa s-a remarcat printr-o serioasă „abatere” disciplinară. Adesea cadeții mărşăluiau prin oraşul Poltava, iar în anul 1909 a fost o ocazie deosebit de solemnă, datorită celei de-a 200-a aniversări a victoriei ruseşti în bătălia de la Poltava. Pe când treceau prin fața catedralei din Poltava, cadetul Mihail s-a întors spre ea şi şi-a făcut semnul crucii. Băieții au râs şi l-au defăimat, lucru pentru care a şi fost sancționat de către autorități. Aflând însă marele prinț Constantin Constantinovici de fapta sa, a dat ordin să nu fie mustrat şi l-a lăudat ca pe un erou pentru o astfel de faptă vrednică.

Student revoluționar şi nesupus ateismului

În 1914, Mihail a absolvit şcoala de cadeți şi apoi, urmând dorința părinților săi, a urmat cursurile Facultății de Drept din Harkov. Deşi era un student foarte bun, Mihail petrecea cel mai mult timp studiind viețile sfinților ortodocşi şi în rugăciune. „În vreme ce studiam ştiințele lumeşti, spunea el într-una din predici, m-am adâncit şi mai mult în cercetarea ştiinței ştiințelor, în cercetarea vieții duhovniceşti”. Începe prigonirea Ortodoxiei, iar familia sa avea cu atât mai mult de suferit, fiind credincioasă cu înflăcărare țarului ortodox, căci în 1917, începe înfricoşata revoluție şi are loc căderea monarhiei. Curajosul Mihail a protestat vehement împotriva măsurilor antihristice de demolare a bisericilor, lucru pentru care a fost arestat în repetate rânduri. Eliberat însă, familia hotărăşte să părăsească Rusia şi împreună cu mulți alții s-au exilat la Belgrad. Hi rotonia În 1921, în timpul războiului civil, împreună cu familia, a plecat la Belgrad. În 1925 a absolvit şi Facultatea de Teologie. În 1924 a fost hirotesit citeț în Biserica Rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie.

În 1926 Mitropolitul l-a tuns în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în mănăstirea Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda sa îndepărtată, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. În acelaşi an, pe 21 noiembrie, a fost hirotonit ieromonah. La vârsta de 38 de ani este hirotonit intru episcop de Shanghai de către mitropolitul Antonie (Hrapovițki). Încredințându-i cârja episcopală, Vlădica Antonie i-a zis, adresându-se mai multor arhierei: „Este foarte simplu; încercați să împliniți doar două porunci: Slujeşte cum trebuie şi nu-ți da aere. Mai presus de toate să iubiți slujbele dumnezeieşti şi, de vreme ce nu veți ridica niciun fel de pretenții, veți fi capabili să împliniți aceste făgăduințe la măsură deplină. Nu e nevoie de calități administrative la un ierarh. Dacă va privi rugăciunea ca pe prima lui datorie, administrația va avea grijă de ea şi totul din jurul său se va îmbunătăți de la sine”.

La hirotonirea episcopului Ioan, pe lângă ierarhii ruşi a participat şi renumitul teolog şi predicator sârb, Nicolae Velimirovici, cel care avea să-i devină mai târziu profesor şi prieten. Profesor la Semina rul din Vito lia , Iugoslavia Din 1924 şi până în 1927 Vlădica a predat religia la Şcoala Sârbă de Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul sârb Sfântul Ioan Teologul din Vitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în limba greacă pentru comunitatea greacă şi cea macedoneană, care-l prețuiau foarte mult.

Oraşul Vitolia se afla în eparhia Ochrida, al cărui episcop era Nicolae Velimirovici. Acesta, la fel ca şi mitropolitul Antonie, l-a prețuit şi l-a iubit pe Vlădica Ioan şi a avut o înrâurire bună asupra lui. Nu o dată a fost auzit spunând: „Dacă vreți să vedeți un sfânt în viață, mergeți la Vitolia la Părintele Ioan”. Avea o deosebită grijă față de studenții lui, care-l iubeau ca pe propriul lor tată. Mergea noaptea prin dormitoare, ridica păturile care aluncaseră şi-i acoperea pe cei ce dormeau, făcând semnul Crucii asupra lor. Studenții au dat mărturie că Vlădica Ioan nu dormea aproape deloc, niciodată în pat, ci doar o oră sau două în scaun sau jos în fața icoanelor. După mulți ani chiar el a recunoscut că nu mai dormise în pat de când intrase în monahism. Blândețea şi smerenia sa erau asemenea celor din viețile celor mai mari asceți şi trăitori în pustie. Mânca numai atât cât îi era absolut necesar, ca să-şi întrețină trupul. Pregătirea sa pentru Sfânta Liturghie era cu totul deosebită. Începând de joi mânca mai puțin. Vineri şi sâmbătă nu mânca aproape deloc, până când Duminică slujea Liturghia. Orice rugăciune de-a sa era vibrantă; le ştia pe de rost şi le spunea cu o intonație deosebită. Avea o memorie neobişnuită, recita oricând din Sf. Evanghelie pasaje întregi; cunoştea personalitatea şi trăsăturile oricărui student, aşa încât putea spune fără întârziere când şi cum a răspuns, ce a ştiut şi ce nu a ştiut. Despre el studenții aveau să mărturisească: „Ne-a devenit atât de apropiat, încât îl socoteam un frate mai mare, iubit şi prețuit. Nu era nicio sfadă, personală sau publică, pe care să nu o poată rezolva. Nu era întrebare căreia să nu-i poată da răspuns. Zi şi noapte se ruga pentru noi. În fiecare noapte avea grijă de noi ca un înger păzitor. Unuia îi aranja perna, altuia pătura”.

Episcop de Shanghai

În 1934, Sfântul Ioan a fost trimis să conducă turma ruşilor din Shanghai. Aici s-a făcut repede cunoscut ca un păstor iubitor care se dăruia în întregime turmei sale, ajutându-i pe toți, şi ca un om sfânt a cărui rugăciune săvârşea minuni. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să refacă unitatea Bisericii. A restabilit legăturile cu sârbii, cu grecii, cu ucrainienii. A devenit imediat ocrotitorul a diferite societăți de caritate şi binefacere şi a luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât de strâmtorați erau cei mai mulți dintre păstoriții săi, refugiați din Uniunea Sovietică. Nu s-a dus niciodată la ceai la cei bogați, dar putea fi văzut oriunde erau oameni în nevoie, indiferent de oră sau de vreme. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinți nevoiaşi, încredințând-o ocrotirii cereşti a unui sfânt pe care-l prețuia foarte mult, Sfântul Tihon din Zadonsk, care iubea copiii. Vlădica însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometați de pe străzile şi aleile întunecoase ale mahalalelor din Shanghai.

Cu opt copii la început, orfelinatul a adăpostit mai târziu până la 100 de copii o dată şi în total cam 3500. Când au venit comuniştii, Vlădica a mutat întregul orfelinat, mai întâi pe o insulă din Filipine, apoi în America. Miezul ascezei sale erau rugăciunea şi postul. Mânca o dată pe zi, la ora 12 noaptea. În prima şi ultima săptămână din Postul Mare, nu mânca deloc, iar în restul acestui post şi în cel al Crăciunului, mânca numai pâine de la altar. Din pricina postului aspru se spune că avea şi acel defect la maxilar, defect ce se accentua în timpul posturilor, lucru pentru care şi pronunța mai greu cuvintele. Slujea în catedrală în fiecare dimineață şi seară, chiar şi când era bolnav. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie, aşa cum avea să facă tot restul zilelor sale, şi, dacă dintr-un motiv oarecare nu putea, tot primea Sfânta Împărtăşanie. „Odată, după cum mărturiseşte cineva, piciorul lui Vlădica era îngrozitor de umflat şi consiliul de medici, temându-se de o cangrenă, i-a prescris o spitalizare imediată, ceea ce Vlădica a refuzat categoric.

Membrii Consiliului parohial, după ce l-au rugat îndelung să aibă milă şi l-au amenințat că-l iau cu forța, l-au silit pe Vlădica să accepte şi a fost trimis la Spitalul Rusesc în dimineața zilei dinaintea praznicului Înălțării Sfintei Cruci. La ora 6 însă Vlădica a venit la catedrală pe jos, şchiopătând şi a slujit. Într-o zi umflătura i-a dispărut în întregime”. Vlădica purta haine din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau sandale moi, totdeauna fără şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculț, uneori după ce-şi dăduse sandalele unui sărac. Chiar şi slujea desculț, lucru pentru care era criticat cu asprime.

Vindecă pe cei bolnavi

Lui Vlădica îi plăcea foarte mult să cerceteze pe cei bolnavi, lucru pe care-l făcea în fiecare zi, spovedind şi împărtăşind oameni. Dacă starea vreunui pacient devenea critică, Vlădica se ducea la el, la orice oră din zi şi din noapte, ca să se roage la căpătâiul lui. În cele ce urmează redăm una din minunile neîndoielnice săvârşite prin rugăciunile lui Vlădica; aceasta a fost notată în arhiva Spitalului regional din Shanghai: „L.D. Sadcovskaia era foarte pasionată de sportul curselor de cai. Odată a fost aruncată jos de pe cal; s-a lovit cu capul de o piatră şi şi-a pierdut cunoştința.

A fost adusă la spital în stare de inconştiență. Un consiliu de medici a declarat în unanimitate că nu mai are nicio speranță şi că este puțin probabil să mai trăiască până dimineața. Aproape nu mai avea puls; craniul era fracturat în mai multe locuri, astfel încât bucățelele din el apăsau pe creier. Într-o astfel de stare ar fi murit pe masa de operație. Chiar dacă inima ei ar fi rezistat unei operații şi dacă aceasta ar fi reuşit, tot ar fi rămas surdă, mută şi oarbă. Sora ei, după ce a auzit toate acestea, a alergat la episcopul Ioan disperată, implorându-l să o salveze.

Vlădica a ascultat-o: a venit la spital şi le-a poruncit tuturor să iasă din cameră, unde s-a rugat timp de vreo două ore. Apoi l-a chemat pe medicul şef şi i-a cerut să o examineze din nou. Ce uimit a fost doctorul să descopere că pulsul era normal! El a fost de acord să o opereze imediat, însă numai în prezența episcopului Ioan. Operația a reuşit şi doctorii au fost uluiți când pacienta şi-a căpătat cunoştința şi a cerut ceva de băut. Acum vede şi aude foarte bine. Încă trăieşte şi poate vorbi, poate vedea şi auzi”. Astfel de minuni au fost nenumărate şi nu credem că este carte să le încapă.

Milostenia desăvârşită

Vlădica a cercetat şi închisoarea unde săvârşea Sfânta Liturghie pentru condamnați, pe o masă mică. Însă cea mai înaltă faptă de milostenie a Vlădicăi considerăm că a fost cercetarea celor bolnavi mintali şi a celor îndrăciți, pe care-i deosebea limpede de ceilalți. În afara oraşului Shanghai se găsea un spital de boli mintale şi numai Vlădica avea puterea spirituală de a-i vizita pe aceşti oameni, îngrozitor de bolnavi. Le dădea Sfânta Împărtăşanie, iar ei, uimitor, o primeau liniştiți şi-l ascultau. Întodeauna aşteptau cu nerăbdare vizitele sale şi-l întâmpinau cu bucurie.  Pildă de jertfă şi curaj Vlădica nu se temea de nimic. În timpul ocupației japoneze autoritățile din Japonia au încercat în toate chipurile posibile să subjuge colonia rusească. Această colonie a fost cuprinsă de confuzie şi de teroare, şi-n acel moment Vlădica Ioan, deşi prevenit de ruşii care colaborau cu japonezii, s-a declarat căpetenia vremelnică a coloniei ruseşti.

S-au făcut presiuni şi încercări de a-i convinge pe preoții ruşi de pretutindeni să se supună „patriarhului” nou ales al Bisericii Sovietice. Cinci dintre cei şase ierarhi din Extremul Orient s-au supus; numai episcopul Ioan, rezistând oricărei încercări de convingere şi oricărei amenințări, a rămas credincios Bisericii Ruse de peste hotare. Iar în 1946 a fost înălțat la rangul de arhiepiscop al tuturor credincioşilor ruşi din China. Odată cu venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliți iarăşi să fugă, cei mai mulți prin insulele Filipine. În 1949, aproximativ 5 000 de refugiați din China trăiau într-o tabără pe insula Tubabao din Filipine aşezată în fața taifunurilor sezoniere.

În timpul celor 27 de luni, cât a fost ocupată tabăra, insula a fost amenințată numai o dată de un taifun, care în cele din urmă şi-a schimbat cursul şi a ocolit-o. Aceasta numai datorită rugăciunilor episcopului Ioan, care în fiecare noapte binecuvânta tabăra din cele patru direcții. După ce tabăra a fost evacuată aproape în întregime împreună cu episcopul Ioan, insula a fost măturată de un taifun îngrozitor, care a distrus în întregime tabăra. Vlădica s-a zbătut şi-a ajuns la Washington D.C. pentru a mijloci şi a-şi aduce oamenii în America. Şi aproape toată tabăra a venit în lumea nouă din nou mulțumită lui Vlădica.

Arhiepiscop la Paris şi Apostol al Apusului

În 1951, episcopul Ioan a fost numit arhiepiscop în Arhiepiscopia Europei de Apus, a Bisericii Ruse din-afara Rusiei, scaunul episcopal fiind la Paris şi apoi la Bruxelles. Vlădica a primit în jurisdicția sa biserici ortodoxe locale, cum ar fi cea olandeză şi cea franceză, oferindu-le grija sa păstorească. Şi-a manifestat un interes deosebit pentru descoperirea şi cinstirea Sfinților apuseni dinaintea schismei romano-catolicilor, printre care mulți erau necanonizați. Vlădica a devenit cunoscut pentru sfințenia lui nu numai ortodocşilor, ci şi neortodocşilor.

Într-una dintre bisericile catolice din Paris, un preot a încercat să-i inspire pe tineri cu aceste cuvinte: „Cereți dovezi, spuneți că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinți. De ce v-aş da dovezi teoretice, când astăzi umblă pe străzile Parisului un sfânt „Sfântul Ioan cel Sfânt?”. Rezumând ceea ce înseamnă diaspora rusă, Vlădica Ioan scria: „Pedepsind poporul rus, Domnul i-a arătat în acelaşi timp calea spre mântuire, făcându-l propovăduitor al Ortodoxiei în întreaga lume”. În 1962, marele prieten al Vlădicăi, arhiepiscopul Tihon, îmtâistătătorul scaunului de San Francisco, s-a retras la mănăstire, pe motiv de boală. În lipsa lui, din pricina unui conflict care a împărțit în două enoriaşii din San Francisco, este întreruptă construcția unei noi catedrale. Ca răspuns la cererile miilor de enoriaşi din San Francisco, Sinodul îl numeşte pe Vlădica Ioan ca întâistătător al acestei imense eparhii a Bisericii Ruse din diaspora. Lui i-a revenit sarcina să stingă incendiul.

Episcop de San Francisco

Sfântul Ioan ajunge în San Francisco pe 21 noiembrie 1962, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Biserica în care a intrat Vlădica era neterminată, dar în scurt timp, sub îndrumarea sa, pacea a fost restabilită într-o oarecare măsură şi catedrala a fost terminată. Acest lucru avea să stârnească invidii şi Vlădica este atacat cu multe acuzații şi defăimări. A fost silit să apară în fața unui tribunal pentru a răspunde unor acuzații fără noimă, că ar fi ascuns înşelăciuni financiare ale Consiliului parohial. Toți cei implicați au fost achitați, însă astfel ultimii săi ani au fost plini de amarul defăimării şi prigonirii, cărora el le-a răspuns mereu fără a se plânge, fără să judece pe nimeni, cu o pace netulburată.

Pentru cei ce l-au cunoscut în ultimii săi ani, Vlădica era exigent atât cu sine însuşi cât şi cu ceilalți. Stăruia asupra comportării cuviincioase în altar, neîngăduind nici măcar vorbitul. Expert în sfintele slujbe, corecta imediat greşelile şi scăpările din tipic. Femeilor nu le îngăduia să sărute crucile sau icoanele dacă aveau ruj pe buze. Vorbea împotriva spurcării ajunurilor şi zilelor de duminică sau de sărbătoare prin organizarea de baluri sau altfel de distracții. Le-a interzis preoților să participe la întâlniri ecumeniste. Cel mai sever era cu privire la sfânta învățătură ortodoxă. Nimeni din cei care l-au văzut, nu pot uita privirea sa înfricoşătoare din momentul pronunțării Anatemelor împotriva ereticilor din Duminica Ortodoxiei.

Opreşte balul de Halloween

Un grup de ruşi organizaseră într-o noapte de sâmbătă un bal de Halloween. Spre marea durere a Vlădicăi, din catedrala din San Francisco au lipsit mai mulți enoriaşi. După slujbă Vlădica s-a dus la locul unde balul încă mai continua. A urcat treptele şi a intrat în sală, spre uluirea totală a participanților. Muzica s-a oprit şi Vlădica, în tăcere desăvârşită, s-a uitat fix, cu asprime, la oamenii zăpăciți, făcând înconjurul întregii săli încet, dinadins, cu cârja episcopală în mână. Nu a spus niciun cuvânt şi nici nu trebuia să o facă; numai vederea lui a stârnit mustrări de conştiință tuturor. Vlădica a plecat în tăcere, iar a doua zi la biserică a tunat cu indignare sfântă şi cu râvnă înflăcărată, chemându-i pe toți la viața creştină cucernică. Şi totuşi păstoriții săi nu şi-l aduc cel mai bine aminte pentru asprimea sa, ci mai degrabă pentru blândețea, veselia sa, chiar pentru ceea ce este cunoscut ca nebunie pentru Hristos.

După slujbă surâdea şi glumea cu băieții care-l ajutau să slujească, lovindu-i uşor, în joacă, pe cei neascultători cu cârja în cap. Copiii îi erau cu desăvârşire devotați, în ciuda faptului că de obicei era foarte sever cu ei.  Nebun pentru Hristos Vlădica era criticat uneori pentru că răsturna rânduiala obişnuită a lucrurilor. Adesea întârzia la slujbă (nu din cauza lui, ci pentru că vizitase vreun bolnav sau muribund) şi nu îngăduia să se înceapă fără el, iar când slujea el, slujbele durau destul de mult, căci nu îngăduia prescurtări în tipic. Obişnuia să apară neanunțat, în diferite locuri şi la ore neaşteptate; adeseori vizita spitalele noaptea târziu şi întodeauna i se îngăduia să intre.

Din momentul în care mitropolitul Anastasie şi-a anunțat retragerea în 1964, arhiepiscopul Ioan a devenit cel mai important candidat care să-i urmeze ca mitropolit şi căpetenia Bisericii Ruse din afara Rusiei. La al doilea scrutin el a fost unul dintre cei doi candidați, diferența dintre ei fiind doar de un vot. Pentru a rezolva împărțirea egală a episcopilor, în noaptea aceea Vlădica l-a chemat pe cel mai tânăr dintre ierarhi, episcopul Filaret, în camera sa, unde l-a convins să primească responsabilitatea înfricoşătoare a acestei slujiri. A doua zi şi-a retras candidatura şi a recomandat alegerea episcopului Filaret, pe care episcopii l-au ales în unanimitate, văzând în această răsturnare de situație harul Duhului Sfânt.

Îşi prevede „sfârşitul”

În vreme ce alții aşteptau de la el încă mulți ani de slujire a Bisericii lui Hristos „căci era un ierarh relativ tânăr „el se pregătea pentru un sfârşit pe care-l prevăzuse cu cel puțin câteva luni înainte, cunoscându-şi pare-se chiar şi ziua. Astfel, îi spusese directoarei orfelinatului unde stătea, care vorbea în primăvara lui 1966 de o întrunire a eparhiilor ce urma să fie ținută acolo, trei ani mai târziu: „Nu voi fi aici atunci”. De asemenea, în mai 1966 o femeie care-l cunoştea de 12 ani, a fost uimită să-l audă spunând: „Voi muri curând, la sfârşitul lui iunie „nu în San Francisco, ci în Seattle”. Pe când slujea încă în Paris, sora Zinaida Julem, o ucenică apropiată Vlădicăi, povesteşte: „Cunoşteam o doamnă, care avea probleme foarte serioase cu picioarele. După slujbe stătea mereu pe treptele cele mai de jos ale scării, aşteptându-l pe Fericitul Ioan să iasă din Biserică. Şi o dată i-a spus: „O, preasfinția voastră, o să mor în curând”.

La care el a zâmbit şi a răspuns: „Nu, o să mor eu înaintea dumitale”. Şi exact aşa s-a şi întâmplat. Vlădica a murit pe 19 iunie/ 2 iulie 1966, iar ea la numai câteva zile după aceea”. În data de 2 iulie, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie, a petrecut 3 ore rugându-se în altar, şi s-a îndreptat spre camera sa, din casa parohială de lângă biserică, fără semne premergătoare de boală sau de suferință. S-a auzit că a căzut şi, fiind aşezat într-un scaun de cei care au alergat să-l aducă, şi-a dat ultima suflare cu pace şi foarte puțină durere vizibilă, în prezența icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk, la care avea mare evlavie. „Dac ă au zi că am murit , să ştii că am fost uci s” Era bine cunoscut de toți faptul că Vlădica Ioan era foarte invidiat şi stânjenea pe mulți. Nu de puține ori a fost prigonit chiar de frații săi co-liturghisitori.

Odată, după liturghia de Paşti, a rămas mult timp în altar. Iar când în sfârşit a ieşit, era alb ca varul şi a început să verse. Preşedinta Comitetului de femei al catedralei din Shanghai a adus repede o farfurie şi i-a dat-o. Au săpat o groapă şi au îngropat-o acolo. Episcopul fusese otrăvit de un preot, care mai târziu a locuit în Los Angeles şi a scris articole foarte josnice la adresa Vlădicăi, în ziarele ruseşti.

Mai apoi, când era pe moarte, suferind de cancer, arhiepiscopul Ioan s-a dus la el la spital ca să-i dea dezlegare de păcate, iar el s-a pocăit şi a reuşit să mărturisească fapta înainte să moară. Tot sora Zinaida povesteşte că Vlădica Ioan, după ce a părăsit comunitatea din Paris, continua să corespondeze cu ucenicii care-i plângeau plecarea. Unul dintre fiii săi duhovniceşti a primit o scrisoare de la el, în care spunea: „Dacă auzi că am murit, să ştii că am fost ucis”. Şi la puțin timp după aceea am auzit trista veste că dragul nostru, fericitul Ioan s-a mutat la Domnul „relatează sora Zinaida. Iarăşi, în seara dinainte de a pleca din Seattle, l-a uimit pe un om pentru care tocmai făcuse o slujbă cu cuvintele: „De acum nu o să-mi mai săruți mâna”.

Arătări minunate

La puțină vreme după moartea sa, un student de-al său de odinioară, părintele Ambrozie, a avut într-o noapte un vis: Vlădica purtând veşmintele de Paşti, plin de lumină, strălucind, tămâia catedrala şi i-a spus cu bucurie doar un cuvânt în timp ce-l binecuvânta: „Fericit”. Multe alte persoane l-au văzut pe Vlădica în vise neobişnuite. Directoarea căminului Sfântul Tihon din Zadonsk, de mult timp o slujitoare credincioasă a lui Vlădica, a avut un vis vrednic de luat în seamă. O mulțime de oameni îl purtau pe Vlădica în coşciug la biserică; Vlădica a înviat şi s-a aşezat în fața uşilor împărăteşti, miruind oamenii; el atunci i-a spus următoarele: „Spune-le oamenilor: Deşi am murit sunt viu”. Trupul său, depus în catedrala din San Francisco, a fost prohodit în psalmi şi în cântări, trei zile şi trei nopți, neîncetat, de mulțime mare de ucenici care înțelegeau pierderea marelui păstor. Episcopii care slujeau, plângeau aşa de tare, încât lacrimile li se scurgeau pe obraz. În chip ciudat, era un simțământ de bucurie tăcută „după cum mărturisesc ucenicii, chiar dacă întreaga obşte, ca într-un glas, scotea valuri de suspine puternice.

Ucenicul care avea cu adevărat să-i urmeze învățătura, Părintele Serafim Rose, zdruncinat de moartea Arhiepiscopului, a exclamat: „Unul dintre ultimii adevărați Apostoli a părăsit acest pământ şi cine oare ar putea să-i ia locul?”. Preasfințitul Ioan a fost canonizat de Sinodul din America în 2 iulie 1994, după ce mai înainte i-au fost examinate sfintele moaşte din cripta de sub catedrala diocezană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Bucuria tuturor celor necăjiți, din San Francisco. Sfintele sale moaşte întregi şi binemirositoare izvorăsc în toată vremea tămăduiri tuturor celor care aleargă cu credință la ajutorul Sfântului Ioan Maximovici, spre slava Dumnezeului nostru, care şi astăzi lucrează prin sfinții Săi, pentru că Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13:8).

Bibliografie:

• Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, „Fericitul Ioan Maximovici, Viața şi minunile”, Editura Sofia.
• „Noi minuni ale Sfântului Ioan de San Francisco, Arhiepiscopul cu moaşte întregi”, Editura Egumenița.
• Sfântul Ioan Maximovici, „Predici şi îndrumări duhovniceşti”, Editura Sofia.

publicat in Atitudini, nr. 13