Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate (ROCOR) scrisă de Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai şi San Francisco (partea I)

Text tradus din Orthodox Word, Martie-Aprilie 1971 (vol. VII #2)

Nota redacției ATITUDINI: Prin acest articol dorim să se înțeleagă limpede din ce Biserică a făcut parte Sf. Ioan Maximovici şi care este învățătura şi atitudinea ROCOR-ului de-a lungul timpului. Într-adevăr Sf. Ioan Maximovici a făcut parte din ROCOR, dar ROCOR-ul Sfântului Ioan nu e nici pe departe ROCOR-ul de azi, adică bisericile stiliste, vechi calendaristice, care nu au comuniune cu celelalte biserici ortodoxe, bisericile oficiale, de unde aceştia s-au rupt. Aceste biserici stiliste sunt necanonice, fiindcă s-au rupt de la Biserica Mamă, nu recunosc tainele săvârşite în bisericile ortodoxe oficiale şi nu sunt recunoscute de nicio biserică ortodoxă oficială. ROCOR-ul Sfântului Ioan Maximovici niciodată nu a rupt comuniunea spirituală cu Biserica Mamă şi cu niciuna din bisericile oficiale, chiar nou-calendaristice, fiind cu totul lipsit de o atitudine extremistă, alegând să meargă pe calea discernământului, prin care a rămas departe de orice compromis politic sau rătăcire dogmatică, dar departe însă şi de orice atitudine schismatică. Astăzi, când pricinile dezbinării s-au înlăturat, ROCOR-ul s-a unit cu Biserica Mamă a Rusiei, după cum Sf. Ioan şi-a dorit şi după cum a şi proorocit:

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu este despărțită duhovniceşte de Maica sa pătimitoare, ci înalță rugăciuni pentru ea, îi păstrează bogățiile duhovniceşti şi materiale şi, la vremea potrivită, se va uni din nou cu ea, atunci când pricinile dezbinării se vor fi risipit.

Amintim însă şi Anatemele sfântului Sinod al ROCOR-ului, care s-a întrunit la Vancouver, în Canada, în anul 1983: „Anatema celor care atacă Biserica lui Hristos învățând că Biserica Sa este împărțită în aşa-zise «ramificații» ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viață sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ramificațiile» „sectele, denominațiunile şi chiar religiile „vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoția şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiință sunt în comuniune cu aceşti eretici înaintemenționați sau celor ce susțin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frățeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărțiți, să fie Anatema”).

Istoria ROCOR-ului

Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR) este acea parte a Bisericii Ruse care se află în afara granițelor statului rus, reglementată în prezent de către un Înalt Ierarh şi de către un Sinod al Episcopilor aleşi de Soborul Episcopilor din diaspora rusă.

Biserica Rusă a avut o parte înafara Rusiei timp de aproximativ două secole. Propovăduirea creştinismului către triburile păgâne din Asia a însemnat fondarea „misiunilor” care au devenit în decursul timpului eparhii, în China şi Japonia. Răspândirea Ortodoxiei la populația păgână a Insulelor Aleutine şi Alaska şi stabilirea Misiunii, şi mai apoi eparhiile pentru America de Nord, au fost tot o continuare a propovăduirii din Asia. În Europa de Vest, începând cu secolul 18, bisericile au fost construite pentru început la ambasadele ruse, şi apoi în acele locuri care au fost vizitate de ruşi în călătoriile lor în străinătate. Toate aceste biserici au fost considerate ca fiind în Eparhia Mitropoliei Petrogradului; cel mai recent au fost direct sub ascultarea de Episcopul Kronstadt-ului. Niciunul dintre Patriarhii de Est a cărui autoritate a fost respectată de poporul rus şi niciunul dintre ceilalți ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe nu a protestat vreodată împotriva unei astfel de răspândiri a Bisericii Ruse. Dacă, în conformitate cu canoanele Bisericii, o durată de treizeci de ani este suficientă pentru ca o biserică sau un loc să aparțină eparhiei care a fost în posesia ei în cursul acelor ani, atunci cu atât mai mult trebuie recunoscut şi de necontestat dreptul Bisericii Ruse la locurile care au fost îngrijite de ei timp de multe decenii. Se poate spune destul de sigur că această problemă nu s-ar fi pus dacă Imperiul Rus, şi împreună cu el Biserica Rusă, ar fi rămas în puterea şi slava sa de dinainte, şi dacă nu li s-ar fi întâmplat nicio nenorocire.

Prigoana Bisericii Ruse

După prăbuşirea monarhiei, la început Biserica a continuat atât în interior cât şi în afara Rusiei, bucurându-se de drepturile sale anterioare. Dar nu a durat mult. Curând a început persecuția. Regimul comunist venit la putere şi-a stabilit ca obiectiv dezrădăcinarea religiei, care, conform învățăturilor marxiste, ar fi prejudecată şi superstiție. Lovitura cea mare a fost îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe, de care aparținea majoritatea covârşitoare a ruşilor, cea care i-a inspirat de-a lungul secolelor, încă de la Botezul Rusiei. Bisericile au început să fie închise, clericii persecutați şi ucişi, acest lucru transformându-se într-o luptă sistematică împotriva Bisericii, cu scopul de a o extermina. Prevăzând posibilitatea ca autoritatea superioară a Bisericii Ruse să fie lipsită de libertate şi că ar deveni imposibil pentru părțile separate ale Bisericii să aibă contact cu aceasta, Patriarhul Tihon a dat hotărârea ca în regiunile separate de administrația Bisericii să fie stabilite administrații temporare, sub păstorirea ierarhului mai mare al acelei regiuni. Existau deja administrații în locuri care nu puteau avea contact cu Moscova în timpul războiului civil din Rusia (partea de sud a Rusiei şi Siberia). Iar când a urmat marele exod al ruşilor din patria lor, după înfrângerea trupelor care luptaseră împotriva regimului comunist, ierarhia superioară a Bisericii din Rusia de Sud, în frunte cu Mitropolitul Antonie, atunci cunoscut în toată lumea ortodoxă, s-au aflat în afara Rusiei.

Sosiți la Constantinopol, ierarhii au apelat imediat la locțiitorul Scaunului Ecumenic, Mitropolitul Dorotei de Prusia de binecuvântată pomenire, cu cererea să poată avea în continuare grijă de turma lor din Rusia. Această permisiune le-a fost acordată printr-un act din 29 decembrie 1920. La începutul anului viitor, 1921, la invitația Patriarhului sârb Dimitrie, Mitropolitul Antonie s-a mutat în Serbia. De asemenea s-a mutat acolo şi administrația superioară a Bisericii Ruse din străinătate. În jurul lui s-au unit toți ierarhii din Biserica Rusă şi toate părțile Bisericii Ruse din afara granițelor statului rus. Bisericile aflate în jurisdicția Mitropoliei din Petrograd au fost încredințate Arhiepiscopului Evloghie, la început de către administrația temporară superioară a Bisericii, iar apoi de către Patriarhul Tihon. Misiunile bisericeşti din Extremul Orient (China şi Japonia) şi episcopii ruşi emigrați în Manciuria s-au supus administrației Bisericii Ruse din străinătate atunci ivită. La dorința Patriarhului Tihon, unul din episcopii ajunşi la Constantinopol din partea de sud a Rusiei, Mitropolitul Platon, a fost desemnat pentru America, de către aceeaşi administrație. Acestei administrații s-au supus de asemenea şi Misiunea bisericească din Ierusalim şi un protopop din Argentina.

Administrația superioară a Bisericii cu obârşia în zonele din sudul Rusiei apoi eliberate de autoritatea sovietică, în acord cu Ucazul dat mai târziu de Patriarhul Tihon, la 7 noiembrie 1920, a fost recunoscută de locțiitorul Scaunului Ecumenic, Mitropolitul Dorotei, şi primită frățeşte de către Patriarhul Dimitrie al Serbiei; devenind de fapt cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ruse pentru toate bisericile din afara granițelor Rusiei. Administrația superioară a Bisericii, în care la început înafară de episcopi au fost incluşi de asemenea reprezentanți ai clerului şi laicatului, a recunoscut ca înalt ierarh pe Patriarhul Tihon al Moscovei, privind separarea de el ca fiind doar temporară, considerându-l pe Patriarh drept cârmuitor în fața unui viitor Sobor rus întregit după eliberarea Rusiei de regimul ateist. Patriarhul Tihon al Moscovei a recunoscut misiunile efectuate de către Administrația Superioară a Bisericii din străinătate. El chiar a dat ordine, de pildă, privind investirea Mitropolitului Platon ca mare ierarh al Americii de Nord şi efectuarea unei investigații de către episcopul Antonie, fostul preot al Bisericii de la Copenhaga care a fost hirotonit episcop în Belgrad. În luna noiembrie a anului 1921 în Sremsky-Karlovtsy din Iugoslavia a avut loc primul Sobor în străinătate, în care pe lângă 24 de episcopi au luat parte şi reprezentanți ai clerului şi laicatului. Fiind astfel vocea tuturor ruşilor care au reuşit să părăsească autoritățile sovietice, Soborul s-a considerat obligat să-şi exprime opinia cu privire la situația din Rusia, unde restul populației era zdrobită sub presiunea autorităților atee. Soborul a făcut apel la Conferința de la Geneva împotriva regimului bolşevic şi pentru eliberarea poporul rus.

Regimul bolşevic, văzând în aceasta o amenințare, a decis să exercite presiuni asupra ruşilor din străinătate prin intermediul autorităților Bisericii. Sub presiunea puternică a guvernului sovietic, Patriarhul Tihon a semnat un Ucaz cu privire la suprimarea administrației superioare a Bisericii, dând Mitropolitului Evloghie responsabilitatea pentru organizarea uneia noi. După aceasta, Patriarhul Tihon a fost imediat arestat.

Înființarea Sinodului rus din străinătate

Cârmuindu-se după decretul precedent al Patriarhului din 7 noiembrie 1920, ierarhii din străinătate s-au adunat într-un sobor pe 31 august 1922 şi au hotărât că în locul administrației superioare a Bisericii ar trebui să fie ales un Sinod al Episcopilor. În fruntea acestuia a fost ales cel mai mare ierarh în rang, care a ocupat cea mai veche eparhie a Rusiei şi care a fost, pe lângă Patriarh, singurul membru permanent al Sinodului Rus – Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) al Kievului.

Toate bisericile ruseşti s-au supus Sinodului episcopilor, la fel cum mai devreme o făcuseră față de înalta Administrație a Bisericilor, iar Sinodul episcopilor a devenit recunoscut ca fiind autoritatea Bisericii Ruse din străinătate. Sinodul şi Soborul Episcopilor au continuat să se considere pe sine şi pe bisericile din jurisdicția lor ca parte inseparabilă a Bisericii Ruse. În conformitate cu obiceiul rusesc, în toate bisericile Ruseşti din străinătate la slujbe se pomenea numele Patriarhului Tihon iar după el numele capului Bisericii din străinătate, Mitropolitul Antonie.

Preşedintele Sinodului Episcopilor din străinătate, Mitropolitul Antonie, care după arestarea Patriarhului Tihon era cel mai mare ierarh rus încă în libertate, s-a ridicat în apărarea celor persecutați din Biserica Rusă. În epistolele sale către Înalții Patriarhi şi către cei non-ortodocşi aflați în poziții de autoritate, el a explicat situația reală a Bisericii Ruse, o situație care le fusese adesea transmisă într-o formă distorsionată. Apelul său către Arhiepiscopul de Canterbury a avut drept consecință intervenția guvernului englez în favoarea Patriarhului Tihon, acesta fiind eliberat din închisoare atunci când se stabilise deja un proces împotriva lui, cu o acuzație având ca obiectiv obținerea pedepsei cu moartea.

Compromiterea Mitropolitului Serghie

După moartea Patriarhului Tihon, Biserica Rusă din străinătate a recunoscut locțiitorul Scaunului Patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutițsk. Însă acesta a fost imediat arestat şi exilat de către regimul sovietic pentru fermitatea şi reticența sa de a face concesii regimului ateu. Biserica din Rusia şi din străinătate a continuat să-l considere înalt ierarh, numele său pomenindu-se la toate slujbele, în toate bisericile. Apoi, Mitropolitul Serghie a devenit înlocuitorul său. În acest timp au apărut anumite neînțelegeri dintre ierarhii ruşi din străinătate astfel că s-a făcut un apel către Mitropolitul Serghie. Acest lucru a permis Mitropolitului să-şi exprime punctul său de vedere cu privire la situația părții din străinătate a Bisericii Ruse. Adresându-se într-o scrisoare generală către episcopii din străinătate pe 12 septembrie 1926, el a scris:

„Dragii mei ierarhi, îmi cereți să fiu judecător într-o chestiune despre care nu ştiam nimic… Oare se poate ca Patriarhul Moscovei să fie păstor al vieții bisericeşti a tuturor emigranților ortodocşi? Binele Bisericii cere ca printr-un acord comun să stabiliți pentru voi înşivă un organ al administrației Bisericii suficient de autoritar ca să rezolve toate neînțelegerile şi diferențele şi care are puterea să facă să înceteze orice neînțelegere şi orice neascultare fără a apela la suportul nostru”.

În această scrisoare plină de dragoste pentru episcopii săi din străinătate, el spune: „Nu ne vom vedea din nou în viața aceasta, dar eu nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu că ne vom vedea în viața viitoare”. Aceasta a fost ultima scrisoare a Mitropolitului Serghie în care el însuşi a scris ceea ce credea în sinea sa a fi adevărat. Închisoarea, amenințările, nu doar cu privire la el însuşi ci pentru întreaga Biserică Rusă, şi promisiunile false ale regimului sovietic l-au doborât: în termen de câteva luni după scrisoarea lui, atât de plină de iubire, pentru ierarhii din străinătate, aşa cum a fost şi testamentul său înainte de pierderea libertății lui interioare, Mitropolitul Serghie a emis o declarație în care a recunoscut regimul sovietic ca un regim cu adevărat legal rus care privea binele oamenilor, un regim „ale căror bucurii sunt bucuriile noastre şi ale căror necazuri sunt şi necazurile noastre”(Declarație pe 16/29 iulie 1927).

Două documente contradictorii

În acelaşi timp, în conformitate cu promisiunea pe care a dat-o regimului sovietic, Mitropolitul Serghie a cerut clerului din străinătate semnături de loialitate față de regimul sovietic. Documentul era în totală contradicție cu punctul de vedere exprimat cu nouă luni înainte, anume că Patriarhia Moscovei nu putea păstori viața bisericească a emigranților. Dacă pentru cei din Rusia, care au fost supuşi la nespuse suferințe, ar putea exista condiții care ar diminua capitulările lor morale față de regimul crud „canoanele Bisericii la momentul persecuțiilor [vechi] au atenuat hotărârile cu privire la cei care au renunțat la Hristos după suferințe cumplite, totuşi pentru cei aflați în libertate şi siguranță nu au existat circumstanțe atenuante sau justificare chiar deloc cu privire la o astfel de semnătură. E greu de imaginat ca Mitropolitul Serghie ar fi crezut că cineva din străinătate ar subsemna la Ucazul lui, ci în mod clar a făcut aceasta pentru a satisface cererea regimului sovietic ca astfel să scape de responsabilitate.

Cu toate acestea Mitropolitul Evloghie împreună cu vicarii lui şi Episcopul Beniamin de Sevastopol au subscris într-adevăr la Ucaz. Între timp, în Rusia au existat din rândul episcopilor închişi şi mărturisitori curajoşi, ca de altfel şi dintre cei rămaşi în libertate, care au declarat Mitropolitului Serghie că nu acceptă acordul cu regimul ateu care persecuta Biserica. Mulți dintre ei chiar au rupt comuniunea în rugăciune cu Mitropolitul Serghie, ca unul care a „căzut” şi a colaborat cu ateii. O parte a clerului şi a mirenilor din Rusia i-au urmat pe mărturisitori. Regimul sovietic ateu persecuta crud pe astfel de ierarhi fermi şi pe urmaşii lor. Regimul sovietic, după ce nu şi-a ținut promisiunea către Mitropolitul Serghie pe care îl determinase să facă acordul cu el, i-a lipsit de libertate, i-a alungat şi executat chiar pe mulți dintre cei care nu au recunoscut declarația Mitropolitului Serghie.

Nu se supun decretului Mitropolitului Serghie

Printre cei care nu au recunoscut declarația Mitropolitului Serghie „de loialitate față de regimul sovietic” au fost locțiitorul Scaunului Patriarhal, Mitropolitul Petru (al cărui suplinitor era Mitropolitul Serghie), mitropoliții Agathangel de Yaroslavl şi Chiril de Kazan (indicat de către Patriarhul Tihon ca posibil locțiitor al Scaunului Patriarhal în caz că Petru ar fi în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul), Mitropolitul Iosif de Petrograd şi mulți alți ierarhi bine cunoscuți. Într-adevăr Mitropolitul Serghie însuşi a gândit exact ca ei nu cu mult timp înainte de semnarea lui a declarației pentru motivele deja menționate. Declarația Mitropolitului Serghie nu a adus niciun beneficiu Bisericii. Persecuțiile nu numai că nu au încetat dar ele chiar au crescut. La celelalte acuzații pe care regimul sovietic le-a făcut împotriva clericilor şi laicilor s-a mai adăugat încă una „de a nu recunoaşte acea declarație. În acelaşi timp, nenumărate biserici au fost închise în toată Rusia.

În câțiva ani aproape toate bisericile au fost distruse sau puse la alte diverse întrebuințări. Provincii întregi au rămas fără măcar o singură biserică.

Lagărele de concentrare şi locurile de muncă forțată au deținut mii de clerici, din care o parte semnificativă niciodată nu şi-a recăpătat libertatea, fiind executați acolo sau murind din cauza muncii excesive sau a privațiunilor. Chiar şi copiii de preoți şi credincioşii laici au fost persecutați.

Biserica Rusă din afara Rusiei a fost duhovniceşte alături de credincioşii persecutați. Cu excepția mai multor ierarhii deja menționate, toate celelalte, în frunte cu Mitropolitul Antonie, au refuzat categoric să dea semnături de loialitate pentru regimul sovietic şi au venit chiar cu o denunțare deschisă.

Mai mult, Mitropolitul Antonie, care l-a iubit foarte mult pe Mitropolitul Serghie şi sufleteşte a suferit mult pentru iubitul său discipol şi prieten, i-a scris personal o scrisoare de avertisment, care, probabil, niciodată nu a ajuns la el, sau în orice caz nu mai era acum în măsură să influențeze comportamentul său.

Rămân în comuniune cu Biserica Rusă, dar parte liberă a ei

Ca şi episcopii şi credincioşii din Rusia care nu au recunoscut declarația Mitropolitului Serghie, Biserica Rusă din străinătate nu a încetat să aparțină Bisericii Ruse. Ei toți, la fel ca înainte, au rămas în comuniune duhovnicească cu locțiitorul scaunului Patriarhal, Mitropolitul Petru, care zăcea într-un loc pustiu din nordul îndepărtat. Numele lui a fost pomenit în toate bisericile Ruseşti din străinătate. În toate aceste biserici au fost, de asemenea, rugăciuni pentru frații în suferință ai patriei, pentru eliberarea lor de la regimul ateu, si pentru odihna celor care au fost martirizați de către regim. Între timp, Mitropolitul Evloghie, care îşi dăduse semnătura de loialitate față de regimul sovietic cerută de Mitropolitul Serghie, a fost chemat la o slujbă de rugăciune în Anglia pentru suferința Bisericii Ruse, şi a luat parte la ea. Acest gest a fost interpretat ca un act împotriva regimului sovietic, şi Mitropolitul Serghie i-a interzis să mai slujească. Nedorind să se prezinte la acest decret, dar în acelaşi timp, nici să se recunoască vinovăția sa înaintea Sinodului Rus de peste hotare, Mitropolitul Evloghie a cerut Patriarhului de Constantinopol să-l primească temporar pe el şi pe turma sa în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, lucru care s-a şi făcut.

Fără a aduce atingere plecării de la Biserica din străinătate – şi, se poate spune, de la Biserica Rusă cu totul – de Mitropoliții Evloghie şi Platon cu adepții, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR) rămâne partea liberă a Bisericii Ruse. Ea s-a bucurat de atenția Patriarhilor şi a altor ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe surori. Patriarhul Varnava din Serbia a arătat către ea o atenție specială şi s-a străduit să întoarcă la Biserica Rusă din străinătate pe acei episcopi care s-au separat de ea. El a fost, de asemenea, un intermediar între ea şi Mitropolitului Serghie, pe care el l-a respectat şi l-a iubit ca rector al zilelor sale în cadrul Academiei. Cu toate acestea curând a trebuit să se convingă că Mitropolitul Serghie era în mâinile duşmanilor Bisericii şi că acțiunile sale erau dăunătoare pentru ea, lucru cu privire la care el i-a scris direct.

Patriarhul Varnava luptă pentru unitatea ROCOR-ului

Patriarhul Varnava s-a adresat direct diasporei ruse, cu o predică pe 9 / 22 iulie, 1930, în timpul unui serviciu în Biserica Rusă Sfânta Treime, atunci când a spus:

„Trebuie să ştii că fanaticii atei care persecută Biserica nu o torturează numai, dar se străduiesc să o împartă, să o dezbine, şi prin toate mijloacele întind mâinile lor criminale către voi cei ce sunteți în afara patriei voastre. Voi, fiii loiali ai Rusiei ar trebui să vă amintiți că sunteți singurul sprijin al marelui popor rus …. Disensiunile semănate de către duşmanii patriei voastre ar trebui cu orice preț să se încheie. În mijlocul vostru există un mare ierarh, Mitropolitul Antonie, care este o podoabă a Bisericii Ortodoxe. El este o minte înaltă, asemănată cu cei dintâi ierarhi ai Bisericii lui Hristos la începutul creştinismului. Adevărul Bisericii este în el, iar cei care s-au separat ar trebui să revină la el. Voi toți, nu numai cei care locuiesc în Iugoslavia noastră, dar şi cei care sunt în America, în Asia, în toate țările din lume, ar trebui să fiți, sub conducerea acestui mare păstor, Mitropolitul Antonie, un tot unitar invincibil, care nu va ceda la atacurile şi provocările duşmanilor Bisericii. Eu, ca Patriarh al Serbiei, iar acum fratele tău de sânge, fierbinte mă rog lui Dumnezeu ca El să unească poporul rus din străinătate într-un tot, astfel ca Rusia să fie la fel cum a fost atunci când țarul ortodox a fost în fruntea ei. În Numele Domnului Iisus Hristos şi pentru toți sfinții Lui, vă binecuvântez cu binecuvântarea mea patriarhală”.

Patriarhul Varnava a luat parte activă la demersurile Bisericii Ruse din afara Rusiei, convocând sub preşedinția lui conferințe de reprezentanți ai Bisericii diferitelor provincii în străinătate, cu scopul de a pune capăt diferențelor şi schismei şi pentru restabilirea în Biserica din străinătate a acelora care o părăsiseră. Cu participarea lui şi sub preşedinția lui acolo a fost elaborat în 1935 un «Decret cu privire la Biserica Rusă din străinătate » care a fost semnat de el şi de ierarhii ruşi, şi a devenit fundamentul pentru administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei.

Episcopi şi patriarhi aflați în comuniune cu ROCOR

Aceeaşi relație de dragoste totală pentru Biserica Rusă din afara Rusiei a fost susținută şi de Patriarhul Grigorie al Antiohiei care mereu i-a oferit sprijinul său. Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei a fost întotdeauna în comuniune cu Biserica Rusă din afara Rusiei, şi şi-a arătat sprijinul frățesc, întotdeauna adresându-se mai-marelui ei ca unui păstor legitim. Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, de asemenea, nu doar că a permis activitățile Bisericii Ruse din străinătate în granițele Patriarhiei sale, dar chiar a şi chemat-o să participe la activitățile Patriarhiei. Astfel, având nevoie, din cauza anumitor dificultăți care au apărut, pentru a consacra episcopi noi, el a invitat să slujească împreună cu el pe Arhiepiscopul Anastasie, care era atunci în Ierusalim şi care avea să devină Mitropolit al Bisericii Ruse de peste hotare. Prea Fericitul Patriarh Timotei a fost unul dintre episcopii sfințiți în comun de către Patriarhul Damian şi Mitropolitul Anastasie. Arhiepiscopul de pe Muntele Sinai a fost întotdeauna în comuniune cu Biserica Rusă din străinătate. (va urma)

text apărut în numărul 13 al revistei ATITUDINI