Ecumenismul fără mască

Sfinții Părinții nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se uitau la amabilități şi politețuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica Ortodoxă a Sinoadelor Ecumenice nu a deschis un dialog cu „Bisericile ereticilor. Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societăți care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii. Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu cheamă la o unire, în cadrul vreunei organizații, cu ereticii, ci îi anatemizează.

Nu există, aşadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână în înşelare. Sfinții Părinții nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal. Nu au întreținut dialoguri,în termeni de egalitate, după cum vor astăzi unioniştii. Respingeau afirmațiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiți în înşelarea lor, Părinții purtători de Dumnezeu întrerupeau comuniunea cu ei, îi cateriseau şi îi anatemizau. Îi îndepărtau de la Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparțineau „sinagogii satanei”.

Arhim. Haralambie Vasilopoulos

Prezentare facută în cartea „Ortodoxia şi ecumenismul”, de Arhim. Serafim Alexiev şi Arhim. Serghie Jazadjiev:

Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroşi greci ortodocşi, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopulos (+1982) – preşedintele „Uniunii Ortodoxe Elene” şi revista oficială a acesteia, „Orthodoxos Thypos” (Presa ortodoxa), deseori citat de noi până acum. Să ne oprim puțin asupra interesantei sale cărți, „Ecumenismul fără mască”, apărută în Atena la a doua ediție în anul 1972.
În chiar prefața cărții, la întrebarea „Ce reprezintă ecumenismul de astăzi”, autorul răspunde: „Reprezintă o mişcare ce-şi propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.
În sfârşit, la ultima etapă a obscurului său plan, ecumenismul îşi pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”
În capitolul întâi este arătată istoria ecumenismului antihristic (catolic şi protestant), dirijat în taină de sionism şi masonerie. Sunt descrise etapele mişcării ecumenice, începând cu organizațiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts ş.a.) şi terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare: „Viață şi activitate” şi „Credință şi organizare”, care au dat naştere în 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor. În capitolele II şi III sunt dezvăluite obiectivele şi planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creştine şi distrugerea Bisericii.
În capitolul IV, „Ecumenismul se autodemască”, se analizează activitatea celor patru adunări generale ale C.E.B., iar între analizele Adunărilor II şi IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri şi ce face azi Biserica Rusă”, în care este descrisă evoluția relațiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul – de la condamnarea acestuia în anul 1948 şi intrarea în C.M.B. în anul 1961.
În capitolul V, „Mijloacele folosite de ecumenism”. autorul se opreşte în mod special asupra aşa-numitelor „Consfătuiri general-creştine”, care au fost convocate în anii 1961 şi 1963 în insula Rhodos. Preşedinte al primei Consfătuiri, la care au fost trasate planurile reformelor în Ortodoxie, a rost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care în anul următor a fost ales Arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom al II-lea (1962-1967). Când în 1968, Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat cea de-a doua consfătuire, insistând asupra participării Bisericii Elene, Arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscând planurile ecumenice ale primei consfătuiri, a refuzat categoric, susținut de întreaga ierarhie greacă. Arhim. Haralambie descrie în culori vii aceste evenimente ca martor ocular al faptei mărturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se opreşte pe larg asupra modului în care se fac pregătirile pentru Sinodul al optulea Ecumenic, denumit ulterior „Sinodul cel Mare şi Sfânt”, citând cele spuse în legătură cu viitorul for de alt militant contemporan împotriva ecumenismului – mitropolitul grec Augustin al Florinei: „Nu suntem împotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor „ecumenismul”.
În capitolul VI sunt arătați intermediarii folosiri de ecumenism: ereticii, reprezentanții laici ai autorităților, ierarhiile bisericeşti vândute etc.
În a doua parte a cărții Arhimandritului Haralambie sunt dezvăluite uneltirile iudeilor împotriva creştinilor, amintindu-se, în baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23. cap. 1), despre încercarea lor nereuşită de a restaura, cu ajutorul împăratului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani în anul 70: „Din temelia rămasă întreagă a templului au izbucnit îngrozitoare limbi de foc şi au ars pe cei ce lucrau.”
În capitolul întâi al părții a doua se demonstrează că „islamul este o creatură a iudaismului”, concepută de evrei pentru subminarea creştinismului, care însă, în chip providențial, s-a întors împotriva lor înşişi. În capitolul al doilea au fost publicate fotografii documentare, cazuri înspăimântătoare şi scene cumplite din sângeroasele prigoniri la care papistaşii au supus pe ortodocşii din Serbia în timpul celui de-al Doilea război mondial, căzând victime 800.000 de oameni, ca şi prigonirile Ortodoxiei din anul 1968 în Cehoslovacia.
În capitolul final, autorul concluzionează: „Creştinii ortodocşi sunt datori să nu îngăduie blestematului ecumenism să pângărească Ortodoxia!”
Din rândul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universității din Atena, care, într-o conferință publică ținută la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar într-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: înăbuşirea sentimentului ortodox, destrămarea unității religioase a poporului grec şi influența păgubitoare a C.E.B. dirijată de pan-erezia protestantă.
Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte îngrijorător faptul că unii teologi ortodocşi, influențați de teologia ecumenistă, fără să se gândească, înaintează propuneri păgubitoare pentru dogmatica şi rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe”.
După cum ştim, cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenistă din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasi, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile şi pan-erezia ecumenismului” şi epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”.
Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nissa, autorul remarcă: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este credința creştină ortodoxă.
Luptând cu Credința Ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu… Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă şi Biserica Ortodoxă care este „trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27) şi vistieria adevărului şi al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiumană şi inumană a tuturor veacurilor!”
Respectiva lucrare constă din patru părți: mântuirea noastră întru Hristos, ereziile ca duşmani ai mântuirii întru Hristos şi a omenirii, erezia ecumenismului contemporan şi teologia modernă.
În capitolul patru sunt arătate cauzele pentru care „numeroşi ortodocşi tolerează în acest sens ecumensimul şi chiar aderă la el, făcându-se promotorii lui, demni de dispreț, dar şi periculoşi”. Potrivit autorului, cauza principală rezidă în „recurgerea teologiei răsăritene la filosofarea teologică „ştiințifică” a Occidentului eretic, drept care noua teologie ortodoxă nu-şi are originea pe teren propriu, ci e adusă din străini, adică nu mai este cea întemeiată de Sfinții Părinți, aşa cum a fost până odinioară. Această „nouă” teologie se caracterizează prin necunoaşterea Sfinților Părinți, în schimb cunoaşterea autorilor heterodocşi. Faptul cel mai regretabil însă este că teologii ortodocşi, în majoritatea cazurilor, află despre „concepțiile Sfinților Părinți din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatic ortodox de seama. Făcând şcoală la învățători străini, ortodocşii nu-şi însuşesc ceea ce ne învață de fapt Sfinții Părinți, ci ceea ce vorbesc despre Sfinții Părinți şi despre învățătura lor ereticii!”
După cum ştim, „teologia” eretică nu este propriu-zis teologie, ci o disciplină despre om, fiindcă teologia heterodocşilor nu este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cuvântul omului, care supune criticii raționaliste ceea ce însuşi Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin învățătura Sa, tălmăcită corect de Sfinții Părinți.
„După toate acestea, rezumă autorul, face să ne mai mirăm că teologii, pătrunşi de „ştiința” împrumutată de la eretici, acționează în sprijinul ereziei ecumenismului şi în detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestând ostilitate față de Ortodoxie şi fiind îngăduitori cu erezia. Simpatizând cu erezia, ei nu sunt în stare să predice drept cuvântul adevărului lui Dumnezeu şi nici capabili să apere cauza Bisericii Ortodoxe.”
Autorul îşi încheie lucrarea cu un apel către adevărații creştini ortodocşi de a fi „credincioşi până la moarte” (Apoc. 2, 10) în lupta cu pan-erezia ecumenismului, însuflețindu-i o exclamație liturgică: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”

Dacă întâmpinați dificultăți în procesul de comandă vă rugăm să trimiteți comanda prin email la adresa: [email protected] împreună cu nume, prenume, adresa de livrare și metoda de livrare preferată sau completați formularul de aici.