
De ce se numește Heruvic?
La sfârșitul fiecăreia din cele două ectenii, preotul sau diaconul strigă: „Înțelepciune” – ca toți credincioșii să fie cu luare aminte la cele ce urmează. Că Fiul și Înțelepciunea lui Dumnezeu care, ceva mai
înainte s-a arătat prin Sf. Evanghelie, ca să semene în lume cuvântul vieții și al înțelepciunii veșnice, în curând se va arăta din nou, dar nu închipuit prin Sf. Evanghelie, ci prin Sfintele Daruri ale pâinii și ale vinului pregătite la proscomidie pentru Sfânta Jertfă.
În așteptarea aducerii acestor Sfinte Daruri, prin ieșirea cea mare de la proscomidie, pe Sf. Prestol – răscoliți de chemarea la înțelepciune, credincioșii își ațintesc în rugăciune mintea la dumnezeieștile Taine a căror desfășurare se apropie. Iar după ultima ectenie, încheiată cu ecfonisul: „Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…”, răspund „amin” și cântă îndată lin și cu toată căldura evlaviei Heruvicul sau Cântarea Heruvimilor. „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit Sfântă cântare aducem: (noi,
toți credincioșii) toată grija cea lumească să o lepădăm”.
Deodată cu lauda întreită din tot sufletul a Preasfintei Treimi, ni se cere în cântarea Heruvicului să lepădăm toată grija cea lumească, pentru ca să primim după cuviință pe Împăratul cerurilor și al oamenilor, înconjurat de cetele îngerilor care neîncetat îi cântă: Aliluia, aliluia, aliluia…
Cântarea Aliluia (lăudați pe Domnul) este numai a heruvimilor și noi, închipuind în chip tainic pe heruvimi, lăudăm pe Dumnezeu și cântăm Aliluia ca și ei, cu aceleași gânduri și inimi neprihănite ca
ale îngerilor. De aceea se numește Heruvicul: cântarea heruvimicească, îngerească, cântarea heruvimilor.
Rugăciunea preotului din timpul Heruvicului
În vremea cântării prelungite a Heruvicului, preotul citește în taină o rugăciune, în care mărturisește că nimeni din cei legați cu pofte și desfătări trupești nu este vrednic să slujească Împăratului slavei, adică lui Hristos Dumnezeu, lucru mare și înfricoșat și pentru puterile îngerești. Dar făcându-se El, din negrăita Sa iubire, om și arhiereu și ne-a dat lucrarea de sfințenie a slujbei acesteia și a jertfei celei fără de sânge, … îl roagă să-i curățească sufletul și inima de cugete viclene și să-l îndestuleze cu puterea Sfântului Duh ca să jertfească Sfântul Său Trup și Sânge.
Cu inima înfrântă și smerită se roagă preotul mai departe: „… la Tine vin plecându-mi grumajii mei și mă rog Ție: să nu întorci fața Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoiește să-Ți fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul și nevrednicul robul Tău. Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm…”.
Vohodul Mare
După terminarea rugăciunii, preotul rostește în taină Heruvicul de trei ori, cu mâinile ridicate, apoi trage perdeaua, deschide ușile împărătești și tămâiază altarul și biserica, rostind în taină psalmul 50: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta…”. Întors în altar se închină de trei ori, rugându-se: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul și mă miluiește”. Sărută Sf. Cruce, Sf. Antimis și Sf. Masă, face o plecăciune cu fața spre popor, luându-și iertare de la toți. Apoi tămâiază darurile de la proscomidiar zicând: «Ridicați mâinile voastre la cele sfinte și binecuvântați pe Domnul» (Ps. 133:2). Ridică Sf. Aer (acoperământul cel mare) de pe Sf. Daruri, și-l leagă pe umeri. Ia cu mâna dreaptă potirul ridicat la piept și cu stânga discul cu Sf. Agneț și cu miridele ridicat la frunte (cu acoperămintele lor).
Și așa – purtându-se o lumânare înaintea lui – după ce cântăreții încheie partea întâi din cântarea heruvicului, cu „toată grija cea lumească să o lepădăm”, preotul (sau preoții) înconjură prin fața Sfântului Altar, ieșind prin ușa de miazănoapte și pomenind înaintea lui Dumnezeu rugăciunea: Pe toți creștinii, neamul creștinesc și de Hristos iubitor, … ierarhul Bisericii, cârmuirea țării, clerul
bisericesc, ctitorii și binefăcătorii bisericii, aducătorii darurilor, viii și morții, eroii neamului și ai credinței, mai marii oștilor, ai orașelor și ai satelor, tot poporul și pe toți dreptmăritorii creștini.
La aceste pomeniri fiecare credincios, în genunchi, răspunde pentru sine și pentru membrii familiei lui: „Pomenește-ne și pe noi, Doamne, întru împărăția Ta (cu numele)”.
Sfântul aer. Acoperirea Darurilor
Intrând în altar, în vreme ce strana și credincioșii cântă cu însuflețire: „Ca pe Împăratul tuturor, să primim, pe cel nevăzut…”, preotul așază Sfintele Daruri pe Sf. Antimis, ridică acoperămintele de pe Sf. Disc și de pe Sf. Potir, le acoperă (darurile) cu Sf. Aer pe care l-a purtat pe umeri, închide ușile altarului, trage perdeaua și se roagă în taină, rostind troparele (glasul 2). „Iosif cel cu bun chip, …” „În mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase…”. „Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât raiul… s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.
După tropare, preotul tămâiază de trei ori Sfintele Daruri, zicând: «Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot,atunci vor pune pe altarul tău viței» (Ps. 50; 19-20). Înconjurarea aceasta se numește „ieșirea și intrarea cu Darurile” sau „ieșirea și intrarea cea mare”, spre deosebire de „ieșirea (și intrarea) cea mică”, mai dinainte, cu Evanghelia.
Tâlcul ei este următorul: cântarea heruvicului ne amintește de tronul lui Dumnezeu și de venirea Lui la noi. Că așa după cum îngerii în ceruri laudă neîncetat pe Dumnezeu, să ne smerim și noi în
fața Lui, și, asemănându-ne cu îngerii, lăsând la o parte grijile lumești și gândurile pământești, să-L întâmpinăm cu cea mai Sfântă cântare. Aceasta înseamnă „întreit Sfântă cântare”: de trei ori să fie mai Sfântă decât altă cântare, adică să fie cea mai Sfântă cântare, din toată inima.
Ruga tâlharului pe cruce
Înconjurarea cu Sfintele Daruri și intrarea cea mare în altar închipuiește venirea în chip tainic și intrarea umilită a lui Iisus Hristos în Ierusalim, unde se aduce jertfă de răscumpărare primind patimile și moartea de bunăvoie, pentru păcatele noastre. Cum în Ierusalim Domnul Iisus Hristos a fost întâmpinat cu bucurie multă, cu ramuri verzi și cu strigăte de mântuire (Osana înseamnă: „Doamne mântuiește”, „Dă Doamne mântuire”), tot așa Îl primim și Îl salutăm și noi, închipuit, umilit în Sfintele Daruri, pregătite pentru dumnezeiasca Jertfă.
Oprirea preotului cu Sf. Daruri și facerea pomenirilor în mijlocul Bisericii se face după exemplul tâlharului răstignit de-a dreapta Mântuitorului. După cum el a câștigat raiul prin rugăciunea: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta» (Lc. 23:42 și 43), așa și noi, toți credincioșii, ne plecăm smeriți frunțile și genunchii, rugându-ne împreună cu preotul, ca Stăpânul cerului și al pământului, biruitorul morții, să ne pomenească și pe noi, pe fiecare cu numele în împărăția Sa, așa după cum a pomenit și pe tâlharul de-a dreapta Lui.
După intrarea în Ierusalim urmează răstignirea.
(Extras din cartea Tâlcuirea Sfintei Liturghii, de pr. Ilarion V. Felea)

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.