PS SAVA DE MARCA | Cum biruim haosul și confuzia vremurilor noastre?

Credința și vitejia poporului sârb

… Poporul sârb a stat întotdeauna la granița dintre Răsărit și Apus. Faptul că el a fost cinci secole sub stăpânire turcească, după care a trecut prin cele două războaie mondiale și regimul comunist, i-a înlesnit ocazia ca să-și mărturisească cu verticalitate credința.

Poate că mulți dintre sârbi nu înțeleg lucrurile în profunzime, dar au darul de a trăi prezentul în duh ortodox.  Au credința vie în suflet, deși de multe ori nu înțeleg adevărurile dogmatice. Mai au și un simțământ adânc de a trăi credința. De aceea, în momentul în care e nevoie și credința o cere, sufletul o mărturisește. 

Ce credeți că a menținut acest spirit de verticalitate al sârbilor, de-a lungul timpului?

Întotdeauna, am avut modele de mărturisire a credinței. Acum, de exemplu, foarte mulți tineri sunt impresionați de exemplul lui Novak Đoković, care după fiecare victorie investește sume de bani semnificative în întreținerea orfelinatelor, azilelor și a spitalelor. De exemplu, înainte de ultimul meci care s-a desfășurat la Belgrad, a fost la Sfânta Liturghie împreună cu rivalul său din Rusia, s-au împărtășit amândoi și a doua zi au jucat meciul de tenis și pentru că era a doua zi după Paști. Au ciocnit ouă roșii înainte să înceapă meciul în loc să tragă la sorți ca să vadă cine pasează primul. Această atitudine îi inspiră foarte mult pe sârbi.

Modele de credință. Patriarhul Pavle

De exemplu, în perioada în care îmi făceam studiile la Atena, eram surprins de faptul că vedeam puțini tineri la biserică, la Sfânta Liturghie. În Serbia este altfel. La noi, bisericile sunt pline. Chiar și în perioada pandemiei erau pline, nu s-au impus restricții aspre nici pentru sărbătorile de Paști, nici pentru zilele de rând. Biserica și-a desfășurat activitatea într-un cadru relativ firesc. Cum spuneam, am avut întotdeauna modele de credință.

Ultimul, cel mai apropiat de zilele noastre ar fi exemplul Patriarhului Pavle, care până azi a rămas pentru noi ca un punct de referință. În Serbia, Patriarhul este întotdeauna accesibil și mereu printre oameni. Oricine îl întâlnește pe stradă, îl poate aborda cu ușurință. Și actualul Patriarh Porfirie obișnuiește să vină pe jos până la Catedrala Sf. Sava din centrul Belgradului. Patriarhul este o persoană populară și atrage foarte mult simpatia credincioșilor. Se poartă cu multă simplitate.

După Patriarhul Pavel a urmat Irineu, care era un om smerit și l-a imitat în toate pe predecesorul său. Nu l-a interesat niciodată să aibă o mașină la dispoziție sau alte facilități. Comunica întotdeauna cu oamenii, mai ales că nu se obișnuiește ca Patriarhul să aibă gardă de corp sau însoțitori.

Preafericitul Porfirie, de exemplu, nu obișnuiește să dea niciodată interviuri. Tot ce are de spus, spune numai în biserică, la Sfânta Liturghie. Singurele sale ,,interviuriˮ sunt predicile rostite după Sf. Evanghelie. Vorbește doar în acel context liturgic, fără să se depărteze prea mult de subiectul Evangheliei.

În afară de Patriarh avem, slavă Domnului, părinți și monahi buni care pot alcătui un model de viețuire creștină. Un reper au fost de asemenea și sunt călugării de la Mănăstirea Hilandar din Sf. Munte Athos.

Smerenia Patriarhului Pavle

L-ați cunoscut pe Patriarhul Pavle?

Eu nu am avut șansa să îl cunosc decât puțin. Pe când eram student la Facultatea de Teologie din Belgrad, venea Patriarhul Pavle și slujea Sfânta Liturghie, aproape zilnic. Avea și o chiliuță foarte smerită, aici în incinta Patriarhiei. Era o prezență învăluită de tăcere, discreție și smerenie. Niciodată nu avea cu el diaconi ,,gălăgioșiˮ. Slujea Sf. Liturghie în fiecare zi. Am putea spune că Liturghia era modul lui de viață.

Ceea ce mă impresiona pe mine mai mult la el, era felul în care se mișca și chilia smerită pe care o avea. Când a murit patriarhul Pavle a fost prohodit de toată țara. Străzile din Belgrad s-au umplut de oameni. Orașul s-a transformat într-o biserică. Așa cum am auzit că stau credincioșii la rând cu zilele, la Sfânta Parascheva de la Iași, așa s-a întâmplat și aici în acele zile. Oamenii așteptau câte șapte, opt ore ca să-și ia rămas bun de la iubitul lor păstor. Au fost peste un milion de oameni la înmormântare și totul s-a desfășurat într-o atmosferă de pace și rugăciune fără absolut niciun incident neplăcut.

Eu am stat patru zile la racla Patriarhului Pavle, timp în care am avut ocazia să observ felul în care se închinau oamenii, plini de evlavie. Îmi amintesc de Patriarhul Albanei care a venit împreună cu delegația sa. S-au închinat cu toții, au făcut la căpătâiul Patriarhului un Trisaghion, după rânduială, după care Patriarhul Anastasie, grec de origine, s-a dus singur și s-a așezat la rând după ultimul credincios, așteptând la rând ore întregi, să se închine din nou, dorind să simtă atmosfera de pace și evlavie în care era petrecut păstorul. Până în prezent, vin foarte mulți credincioși la mormântul Patriarhului ca să se roage.

Căderea omului despărțit de Har și vremurile tulburi de azi

De la căderea lui Adam în rai toate acestea sunt firești pentru om. Prin cădere, omul s-a despărțit de harul lui Dumnezeu și a intrat într-o stare de boală, iar prin el toată natura. Omul a fost izgonit din rai și s-a așezat într-o realitate a morții, una nefirească, am putea spune. Înțelegem, deci, că în această stare de boală a lumii, orice bun precum sănătatea, pacea sunt darul lui Dumnezeu și mila Lui.

În starea noastră de cădere, nu putem să ne așteptăm să ne fie bine. Dacă suntem sănătoși și dacă este pace în lume, înseamnă că ne-a binecuvântat Dumnezeu. De aceea, viața în Hristos nu este altceva decât strădania omului de a-și depăși firea căzută și stricăcioasă.

Dar Hristos, prin învierea Sa, nu a restaurat firea omului, nu a biruit stricăciunea?

Hristos a biruit și prin El așteptăm a doua venire prin care va restaura toată zidirea. Sf. Nicolae Velimirovici spunea că omul nu așteaptă vremuri mai bune, ci Îl așteaptă pe Hristos, iar prin El vom primi cele făgăduite.

Noi viețuim în această lume, după cum învață Sf. Ap. Pavel, prin credință, nădejde și dragoste, iar mai mare este dragostea, pentru că atunci când va veni iarăși Domnul, nu vom mai avea nevoie de credință, pentru că Îl vom vedea cu ochii noștri și vom ști că Acesta este. Nu vom avea nevoie de nădejde, iarăși pentru că vom trăi cele nădăjduite și va rămâne numai dragostea, care va fi deplină. Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Pentru acestea ne rugăm, acestea așteptăm.

Desigur că, toată viața noastră liturgică este o pregustare, încă de aici, a celor nădăjduite.

Cum biruim frica și panica?

Întotdeauna au fost încercări și războaie, dar omul răbda mai ușor pentru că era obișnuit cu greutăți. În societatea actuală, însă, omul este atât de lipit de confort, încât orice dificultate îl aruncă într-o stare de frică și panică. Cum poate să iasă el din această neputință?

Vă amintiți, ce a zis îngerul femeilor mironosițe? Nu vă temeți! Ele s-au dus cu frică mare la Mormânt, întâi pentru că se așteptau să vadă acolo un mort, al doilea pentru că nu era orice om, era acela pentru care poporul tocmai ceruse răstignirea, pe care îl urau ca pe un tâlhar. De asemenea, Mormântul era străjuit. Cu toate acestea, numai femeile au îndrăznit și au mers la Mormânt. Ele au biruit pe cel mai mare dușman al omului, frica!

Frica îl transformă pe om într-un paralitic. Au biruit pentru că dragostea a fost mai mare. Așa cum spune și Sf. Apostol Pavel: „Dragostea scoate afară frica”.

Boala societății de azi

Nu doar calitatea vieții duhovnicești s-a pierdut, ci se schimbă întreaga structură a societății, modul de viață. Lumea se mișcă, schimbările se produc cu o rapiditate mult mai mare. Oamenii nu mai au timp să comunice nici cu cei mai apropiați. Părinții nu mai au vreme pentru copii, copiii nu au vreme pentru părinți. Cresc haotic. Învață întâi să folosească smartphone-ul și pe urmă învață să meargă.

Ei bine, acești oameni ne vin în biserică. Aceștia sunt credincioșii noștri, nu avem alții. Cu acest material, trebuie să lucrăm. Dintre aceștia se fac apoi și preoții și monahii și funcționarii. Este greu. Acum dacă vine cineva la mănăstire, cum poți să-i spui că nu poate să folosească telefonul sau internetul, dacă el a descoperit telefonul înainte să știe să vorbească? El nu-și imaginează viața fără internet.

Dacă-l oprești, el se închide în chilie după pavecerniță și acolo unde el trebuie să rămână singur cu Dumnezeu, el ia telefonul care-i deschide ușa lumii întregi, prin conexiunea la internet. Această problemă nu mai este una doar duhovnicească, ci socială, generală dacă vreți.

La fel se întâmplă și în familie. Atunci când copiii trebuie să-și facă temele pentru acasă, ei deschid internetul și pierd nopțile în loc să se odihnească pentru a avea mintea limpede la școală. Toate au luat o înfățișare haotică și confuză.

Cum biruim haosul și confuzia vremurilor noastre?

Cu toate acestea, Biserica întotdeauna a avut metodele ei. Nouă, aici, în Serbia, ne-a lăsat Sf. Iustin Popovici o moștenire uriașă. În afară de Sfânta Evanghelie avem și viețile sfinților, care sunt pline de exemple vii, duhovnicești, încât fiecare poate găsi pildă după sufletul lui. Să știți că în istoria Bisericii au existat perioade mai grele decât ceea ce trăim noi azi. Avem, cu siguranță, sfinți în jurul nostru, dar nu putem să-i vedem, pentru că nu am dobândit ochi duhovnicești.

Noi credem că altădată existau sfinți pe care puteai să-i vezi, dar uităm că suntem datori să vedem pe fiecare de lângă noi ca pe un candidat la sfințenie. Când ne vom afla în fața Dreptului Judecător nu ne va întreba Dumnezeu, ce ne-au făcut nouă alții, ci o să ne întrebe ce le-am făcut noi, lor. Dacă nu vedem pe celălalt mai bun decât noi, înseamnă că nici sfinți nu vom vedea. Nu este ușor desigur, dar noi Îl așteptăm pe Hristos, nu pe cele ușoare.

Foarte mulți tineri vin la biserică dar nu simt dragostea lui Dumnezeu. Cum poate să simtă cineva dragostea lui Dumnezeu? Cum putem să le insuflăm dragostea pentru Biserică și pentru cele sfinte, pentru că există foarte multe teorii și curente ateiste care propovăduiesc „libertatea” și ei sunt atrași mai mult de acestea. Generația de azi e puțin refractară la conservatorismul bisericesc.

Drepturile creștinului

E firesc să fie așa, pentru că lumea, societatea de azi, se mișcă după alte repere. Este greu pentru un tânăr să vină la biserică atunci când el a crescut în cultura lui „fac ce vreau”. Viața în Biserică înseamnă libertate, dar nu înseamnă anarhie. A fi liber, în Biserică, nu înseamnă a face ce vrei, nu înseamnă că nu te interesează nici celălalt, nici societatea.

În Biserică libertatea presupune grijă și responsabilitate în duhul Evangheliei, față de cel de lângă tine. Drepturile creștinului încep cu: „Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți” și continuă cu a lăsa celuilalt libertatea să nu te iubească. Prin urmare, Biserica ne oferă doar două soluții: „Să iubești pe Dumnezeu” și „să iubești pe aproapele”, dar amândouă înseamnă „cruce”. Prima este verticala, iar a doua este orizontala.

Noi trebuie să fim niște mărturisitori bucuroși ai credinței și ai adevărului, iar bucuria noastră adevărată va trâmbița în locul nostru. Oricare dintre noi avem scăderi și neputințe sau îndoieli, pentru că drumul crucii nu poate să fie ușor. La început avem bucuria aceasta a harului, suntem entuziaști și sfinți, apoi credința se micșorează și te simți ca pe valuri, dar important este să nu pierzi direcția.

Misiunea Bisericii astăzi

În zilele noastre, oamenii și societatea, în general, judecă foarte mult lucrarea sau nelucrarea Bisericii. Ochii societății sunt ațintiți constant asupra slujitorilor Bisericii și a credincioșilor, urmărind, spre exemplu, ce mănâncă Patriarhul, ce veșminte poartă, ce mașină are, ș.am.d. Dintotdeauna, Biserica a avut lucrare filantropică, doar că până nu demult aceasta era ascunsă, tainică, așa cum ne cere Evanghelia.

În zilele noastre, însă, societatea constrânge Biserica să-și facă publică lucrarea filantropică pentru a se ,,justificaˮ și pentru a demonstra că Biserica nu înseamnă ceea ce văd ,,ochii clevetitorilorˮ. În același timp, de multe ori, facem publice acțiunile filantropice tocmai pentru a-i ajuta și pe cei care sunt sincer interesați să susțină această lucrare a Bisericii sub o formă sau alta.

De exemplu, unii ar vrea să-i ajute pe cei săraci și văzând că Biserica organizează cantine pentru cei lipsiți, contribuie și ei după puterea lor. În orice caz, Biserica trebuie să-și facă lucrarea, după cum o cere Scriptura, prin iubirea de aproapele, independent de felul cum percep ceilalți această lucrare.

În afară de lucrarea filantropică, Biserica și fiecare credincios în parte trebuie să-L mărturisească pe Hristos prin viața și faptele sale. Această mărturisire se poate face prin puterea cuvântului exprimat în fapte, iar alteori prin tăcere.

(Selecții dintr-un interviu realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin, anul 2022; Integral îl puteți citi în Nr. 75 al Revistei Atitudini, precum și în Nr. 76)